CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Home > Literatura > Antologie > Proza >  



INGERUL CARE A CAZUT DIN PARADIS
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din acel vis m-a trezit o bubuitură puternică, un fel de trăznet infernal care a zguduit pământul ca pe o jucărie. Îmi rămăsese în gând acel şarpe care înota prin balta de sânge şi nu ştiam ce se întâmplă şi unde mă aflu. Sărise cumva în aer acel fantastic castel dăruit de Marta Deleş? Nu! După dezmeticirea mea mi-am dat seama că sunt pe front sub un tir aspru de artilerie; românii şi ruşii începuseră forţarea Mureşului. Dealurile roase din faţa mea începuseră să se năruie, zăream prin focul aruncătoarelor îngrămădiri de oameni fugind ca bezmeticii, cătuşele sovietice cu gurile lor numeroase de foc vărsau flăcări pe ţevi. Nemţii intraseră în panică şi se petrecuse o învălmăşală de nedescris. Am sărit în căruţă şi am vrut să fug, caii , speriaţi, au luat-o razna de-a latul Mureşului, căruţa s-a scufundat, văd numai capetele cailor cum înoată prin valuri, zgomotul e infernal, caii fac efortul groaznice, trag, se zbat, ruşii cu românii, în urale se năpustesc peste pâlcurile de nemţi în toiul tragerilor de artilerie, aruncătoarele înghit flăcări, cad grenadele din toate părţile, peste tot urlă moartea, focurile de armă şi de mitralieră cresc în intensitate, nu mai ştii din ce parte să te fereşti… În sfârşit, iată-mă pe mal, eu cu Vida Baci şi cu încă doi ruşi; caii se speriaseră şi fugeau aiurea. Unul din cei doi ruşi la spatele nostru cu arma întinsă striga ca un nebun să mânăm mai repede. În urma noastră pe apele Mureşului, capetele de oameni deasupra cărora se ridicau armele erau parcă nişte delfini care înaintau cu o vitalitate nemaivăzută spre celălalt mal.  
 
Aici a fost al doilea botez al focului şi aici mi-am văzut vinovăţia mea; nu trebuia să mă las atras în această aventură, aveam destule posibilităţi să fug.  
 
Rătăciţi cum eram de unitatea nemţească, am tras într-un sat românesc ceva mai departe de Mureş, am coborât, ne-am uscat, ne-am spălat şi gazda, o mătuşică bună, ne-a pus ceva pe masă şi am mâncat, căci eram sleiţi de foame. Mătuşica avea o fetişcană, să fi avut vârsta Agnetei, o crescuse de mică în lipsa părinţilor care se înecaseră în Mureş. Ruşii au pus ochii pe ea şi au suit-o în căruţă mai mult cu forţa pe motiv că ştie bine locurile şi trebuie să le arate calea cea mai scurtă. Ne-au oprit cu căruţa la marginea satului, ei au coborât fata din căruţă şi au tras-o în porumburi. “Acum e momentul să fugim, Vida Baci, dăm bice cailor şi gata!”- i-am şoptit eu consăteanului meu. Vida Baci a strâns hăţurile tare. “Eşti nebun, zice, vreai să ne împuşte ruşii?” În porumb am auzit glasul fetei stins şi trupul ei fraget zbătându-se, striga mereu, nu, nu, nu, până când s-a aşternut tăcerea şi a început vântul să mişte lanurile cu porumb, foşnetul foilor de porumb acoperiseră acel zbucium al fetei care se auzea din ce în ce mai încet.  
 
După o perioadă de timp, a ieşit unul din celoveci făcut leoarcă de sudoare, bolborosindu-şi nemulţumirea. Fata în urma lui avea bluza zdrenţuită şi fusta făcută fâşii-fâşii, faţa-i era plină de pământ, blestema şi plângea, nu înţelegeam clar ce spune căci ruşii ne-au poruncit să plecăm repede.  
 
Seara am poposit între două dealuri, pe un câmp pustiu şi gândindu-mă la fata aceasta mi-a venit în minte Agneta şi apoi visul din noaptea trecută; de-abia acum aveam timp mai mult să mă gândesc la el şi la tulburătorul lui înţeles: o vedeam pe Agneta, o simţeam chiar lângă mine, apoi îmi apărea în faţă doamna Deleş, cu acea pălărie pe cap, îmbrăcată în doliu, vedeam şi coliba aceea şi hârdăul, apoi castelul de cristal cu pereţii plini de oglinzi de opal şi şarpele înotând prin acea baltă de sânge… Ce sens puteam să dau eu acestui vis? I l-am povestit şi lui Vida Baci dar el era preocupat de moartea lui…”Mie de-aici mi se trage!- repeta el. N-avea timp să-mi descifreze mie nălucirile mele. “Eu tot fug, Vida Baci, te rog să nu mă spui că mă caută şi mă împuşcă!” El a rămas cu ochii holbaţi la mine. “Dacă fugi tu, mă împuşcă pe mine, Mihaly, fii răbdător că are el grijă Dumnezeu de noi. Dacă e vorba să mă las doar în grija lui Dumnezeu sunt sigur c-o să-mi găsesc în curând moartea, mă gândeam eu, fără să i-o spun şi consăteanului.  
 
Şi totuşi, din toată povestea asta cu Agneta eu n-am priceput un lucru: de la cine a aflat ea că pe mine m-au luat ruşii cu căruţa pe front şi că a auzit întâmplător în Cluj pe peron că “ băiatul ăla marili al lui Cichi din Remetea a murit”.  
 
Zice că atunci când a auzit numele localităţii a apucat-o un tremur, ea ştia că Cichi este tatăl meu, dar “băiatul ăla marilii” a fost frati-mio, nu eu, ce-a făcut-o pe ea să creadă că am fost eu? Dacă Agneta nu auzea întâmplător aceste vorbe poate că mă mai căuta, poate că mă mai aştepta; pentru ea, eu de atunci eram mort, am pierit din visurile ei de viitor şi, ca dovadă că m-a iubit, a rămas credincioasă sfintei Mânăstiri.  
 
Acum, când m-am întâlnit cu ea, n-am întrebat nimic nici despre copil şi nici despre situaţia ei de după război, ce-au păţit ei acolo la Dej în iureşul acelor năvalnice răsturnări şi multe altele au rămas neclarificate…  
 
După câte îmi amintesc nu putea fi vorba despre moartea mea, pe zece sau unspre zece septembrie ruşii ne-au făcut un inventar amănunţit unde fusesem cuprins şi eu. Probabil fuga mea de la Debreţin, dezertarea mea, să fi însemnat pentru ai mei că am dispărut sau am decedat. Ruşii trimiteau familiilor înştiinţări despre soarta noastră în astfel de situaţii. La Cluj se afişeau astfel de liste, să se fi interesat Agneta de soarta mea acolo? Eu am întârziat foarte mult prin pădurile din împrejurimile Debreţinului, cam o lună şi ceva, apoi am trecut în ţară în urma trupelor ruseşti şi româneşti pe căi dosnice, nevăzut de nimeni….  
 
Şi acum să reiau firul povestirii de unde l-am lăsat. După ce-am coborât dealurile Carpaţilor Apuseni, am dat de un câmp neted ca-n palmă, porumburi nesfârşite, aproape uscate, galbene, se întindeau peste tot câmpul. Aici ruşii ne-au pus serios la muncă şi pe noi şi pe localnici: săpam zi şi noapte întărituri, la Berten era fixată prima fâşie de apărare a nemţilor pentru oraşul Debreţin, a doua fâşie era stabilită pe aliniamentul Hoszupaly- Hajdubagos-Sarand, un vast câmp brăzdat de mari canale pentru irigaţii pe faimoasele ferme tania. Timpul se schimbase brusc, se lăsase o ceaţă deasă, începuse să burniţeze, jos se făcuse o mâzgă cleioasă care se lipia de roţi şi se agăţa de picioare. Nemţii îşi aruncaseră în joc ultimele resurse, instalaseră puncte de observare peste tot: în copaci, în case răzleţe, în turnurile şi clopotniţele bisericilor, în poduri şi în căpiţele de fân. Botezul focului l-am primit în satul Pusta Told unde s-a încins o luptă violentă. Ruşii au pătruns ca din senin în sat şi, cu toate punctele de observare ale nemţilor, i-au luat prin surprindere, ca din oală. Pe noi ne-au pus să cărăm muniţii pe linia întâi. Călcam peste morţi şi peste răniţi cu lăzile de muniţii în braţe; lupta devenise aprigă şi scurtă, moartea ne pândea din toate părţile…  
 
Mai păstrez din acele timpuri un carnet pe care-mi făceam însemnări în scurtele mele răgazuri. Mă gândeam că dacă voi muri, se va găsi cineva să-mi ia acest carnet şi să-l trimită celor dragi, chiar voiam să ajungă în mâinile Agnetei să vadă şi ea prin ce iad am trecut. În carnet mai aveam şi trei fotografii, una în care eram eu cu Agneta, în civil, fotografiaţi la Dej în scurta noastră fericire, în a doua era Agneta, călugăriţă, şi în ultima tot ea, se fotografiase special pentru mine, era îmbrăcată într-o bluză albă, cu faţa plină de lumină, zâmbind aşa cum numai ea ştia să zâmbească, lăsând uşoare umbre pe obrajii ei în dreptul gropiţelor; prin păr parcă i se jucase un vânticel şi i-l răscolise. Aceasta îmi era fotografia cea mai dragă pentru că era cea mai apropiată de firea ei, în cea în care era călugăriţă părea îmbătrânită, probabil din cauza hainelor negre. În fotografia în care era cu mine stătea prea ţeapănă, sub emoţia gestului de-a sta lângă mine.  
 
Cât priveşte carnetul e foarte greu să mai descifrez tot ce-am scris în el, caut zadarnic să-mi mai reamintesc anumite scene din el şi e imposibil să mi le mai reamintesc; sunt însemnări seci care nu-mi mai spun nimic. În aceste însemnări sentimentele mele faţă de Agneta mi le ascundeam, în afară celor câtorva scrisori, n-am lăsat nimic scris care să-mi trădeze zbuciumul meu pentru ea…,Încerc să reiau firul povestirii mele cu însemnări din carnet, peste multe trec, fiind neimportante, pe cele mai multe le trăiesc şi astăzi şi le aştern pe hârtie neschimbate pentru autenticitatea lor: “18 octombrie…lupte grele… Vida Baci doarme, de fapt se odihneşte, lupte grele, deci, în direcţia Kaptalan-Komoros, unul din caii mei a murit…Eram la marginea satului învăluiţi în pânza densă a unei ceţi ce se lăsase peste tot pământul, într-o dimineaţă, pitisem caii şi căruţa într-un lan de porumb, eram foarte obosiţi, peste zi muncisem de ne spetisem cărând la muniţii. Acum ne odihneam, eu dormeam pe câteva braţuri de coceni lângă botul cailor, focul se liniştise şi, când totul părea că s-a sfârşit, mă trezeşte un răpăit scurt de mitralieră, venit foarte de aproape, urmat de un rânchezat de cal…Imaginea lui o am permanent în minte, nu numai oamenii, dar şi animalele au un gest suprem în faţa morţii: se ridicase în două picioare, retezat peste gât şi zbira ca nebun cu sângele târâş, ţâşnindu-i din vinele gâtului. Eu am sărit şi i-am îmbrăţişeat botul cald, prăvălindu-mă peste el; rămăsese cu ochii mari , calzi şi umezi spre mine, cerându-mi parcă ajutor…”  
 
“…pătruns în Debreţin prin gara principală, imagine fantastică a oraşului: clădiri mistuite de flăcări, oamenii treziţi în toiul nopţii fugeau bezmetici, foc de arme, morţi, răniţi, tunuri antitanc şi aruncătoare uşoare trăgeau aiurea, grenade, explozii seci de proiectile de artilerie care cad cu nasul pe caldarâm, lăsând în urmă uriaşe gropi…aici a fost o “noapte a sfântului Bartolomeu”  
 
“…19 octombrie, tancurile sovietice şi vânătorii de munte pătrund în oraş…”  
 
Eu rămăsesem cu un singur cal pe care mi-l luase comandantul şi umbla călare pe el, mi-l aducea numai seara ca să-l hrănesc. Stăteam mai mult degeaba pe lângă comandament, mă cam luaseră la ochi că aş vrea să fug, probabil că le spusese vreo şopârlă de intenţia mea. Cineva dintre ai noştri îi trădase totuşi pentru că au fost luaţi prin spate şi mulţi au fost făcuţi prizonieri de nemţi, fără să poată trage un foc de armă.  
 
“…mâine în zori vom fi executaţi, viaţa mea până aici a fost, viaţă nenorocită de copil sărman; de ce trebuie să ne mai naştem dacă trebuie să murim? De ce trebuie să mai iubim dacă iubirile se destramă? De ce trebuie să mai cunoaştem fericirea dacă pleacă repede din viaţa noastră? De ce ai mai răsărit tu, Agneto, în faţa mea, cine mi te-a adus şi cine mi te-a luat? Mâine, deci, în zori vom fi executaţi şi eu nu ştiu de ce, când aveam eu timp să mă duc la inamic şi să-i furnizez date secrete?...Poate că trebuia s-o fac, atunci aveam pentru ce muri! Adio, mama mea, adio tatăl meu, adio frăţiorii mei şi surioarele mele, adio Agneta mea, adio lumină!”  
 
Aici a fost întradevăr un hotar între viaţă şi moarte. “Hei, tu, a strigat un ofiţer rus la mine, unde-ai fost după masă?” “Să culeg stuleţi de porumb pentru cal, domnule ofiţer!” “Tu trădător, tu vândut inamicului, hoţule, tu împuşcat!” Nu ştiu ce-a mai strigat la mine că mă pierdusem şi nu mai auzeam nimic. Cu mine ruşii mai bănuiseră doi localnici unguri, doi cumnaţi cu gospodăriile vecine, şi pe o femeie, o ţigancă unguroaică, cred, găsită beată la poalele pădurii. Nu ne-au mai întrebat nimic, ne-au încuiat într-o magazie şi ne-au pus sub pază severă. Dimineaţa ne-au scos pe un platou în spatele unei mori în ruină, parcă văd şi astăzi zidul acela înalt, murdar; îmi ridicam privirile şi vedeam cordeaua albastră a cerului în zorii zilei, stăteam toţi patru înşiraţi în rând la distanţi de câţiva metri unul de altul, ne puseseră cu faţa la zid şi cu mâinile în sus. Un rus, căruia îi auzeam doar vocea, striga tare: “Cel care ne-a trădat să spună, scăpaţi de moarte!” Nimeni însă n-a suflat o vorbă, probabil că şi ceilalţi erau nevinovaţi şi nu aveau ce spune. Au adus apoi o grupă de soldaţi, cam şapte-opt, după zgomotul paşilor, am auzit comanda foc, apoi am zărit ca prin ceaţă pe cei doi ţărani prăvălindu-se, după care femeia a început să zbiere şi să blesteme…,În aceeaşi clipă execuţia aceea a fost întreruptă de o detunătură puternică, ceva infernal, care mi-a luat piuitul. M-am prăvălit la pământ, aşteptând să mor, dar nu simţeam nici o rană, corpul îmi era intact, rămăsesem doar cu acea piuitură care mi se prelungea în creieri ca un lung fluier de locomotivă. Când am deschis ochii, în spatele meu se deschidea o groapă, un fel de hău, şi un pustiu peste care zăceau bucăţi de carne de om: mâini, picioare, trunchiuri, capete, toate împroşcate cu sânge; căzuse probabil un obuz sau o bombă, altfel nu-mi pot explica ce se întâmplase… Şi, ironie a sorţii, peste cadavrele celor executaţi, zăceau şi cei ce ordonaseră acestă crimă!  
 
În viaţă norocul vine într-o clipă, aşa venise şi la mine; am sărutat pământul, m-am sculat şi am fugit ca un nebun la marginea oraşului…Undeva la liziera unei mici pădurice l-am întâlnit şi pe Vida Baci, se da de ceasul morţii că a pierdut legătura cu comandamentul sovietic…”Acum e momentul să fugim, Vida Baci!” “Eu nu fug, uiţi că în satele noastre s-a instalat stăpânire românească şi ăia împreună cu ruşii ne împuşcă dacă aud că am părăsit posturile!” M-am despărţit de el şi am hotărât să fug…  
 
Referinţă Bibliografică:
INGERUL CARE A CAZUT DIN PARADIS / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1727, Anul V, 23 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!