Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



}NGERUL CARE A CAZUT DIN PARADIS
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După fuga aceea pe câmp, luat prin surprindere de război, m-am trezit în casă la Deleş. “Doamnă Deleş, i-am spus eu, oraşul e-n flăcări, se-aud împuşcături peste tot, hai să fugim, să facem ceva!” Doamna Deleş părea însă absentă, o cuprinsese un fel de amnezie totală, stătea în mijlocul camerei cu sticla de coniac în mână şi bea din ea; mi -a întins-o şi mie, dar mie numai de băutură nu-mi ardea, îmi era groază de ce văzusem, tremuram tot, nu puteam să mă mai stăpânesc. “Mie, Mihaly, mi-a răspuns ea imperturbabilă, îmi e tot una! şi a început să se îmbrace în faţa mea, îmi întindea să-i ţin portjartierele şi ciorapii, nişte ciorapi subţiri şi fini cum nu mai văzusem până atunci; la un moment dat rămăsese goală în faţa mea, se uita în oglindă şi-şi dădea cu ruj pe buze. 
  
Am auzit apoi la poartă două camioane, am privit pe geam şi l-am văzut pe domnul Lazăr Deleş îngrozit, mi-a făcut semn cu mâna să cobor repede scările. “Ia oamenii ăştia, mi-a zis el, şi încarcă ce poţi de la magazii în cele două camioane, vezi să iai lucrurile de valoare; acolo am urcat ce-am putut, jumătate din marfă rămăsese neclintită în rafturi. Au venit apoi peste noi domnul şi doamna Deleş, s-au urcat în cabinele celor două camioane şi au plecat. “Eu ce fac, domnule Deleş, l-am întrebat eu îngrozit că mă lăsase aici, spuneţi-mi ce să fac?” Doamna Marta cu ochii pe mine începuse să plângă, a scos mâna pe geam şi şi-a trecut-o prin părul meu. “Dragul meu, îmi şopteşte ea, tu stai aici să ai grijă de gospodărie şi de tot ce-a mai rămas în depozite, toate sunt ale tale!” “Eşti nebună, sare domnul Deleş, vreai să-l omoare, pleacă, băiete, unde vei vedea şi tu cu ochii că aici vor să se instaleze ruşii cu comandamentul!” 
  
N-am mai stat, m-am dus repede sus şi mi-am făcut bagajul, am vrut la un moment dat să-mi încarc căruţa cu mărfuri şi să plec, poate le vindeam pe drum sau rămâneam eu cu ele; auzisem însă că furtul în timp de război se pedepseşte cu moartea şi m-am lipsit! Am încuiat cele două magazii cu gândul să revin după ce trece primejdia, am legat cheile bine la cureaua de la pantaloni, am înhămat caii domnului Deleş la căruţă şi am plecat cu lacrimile în ochi, privind pentru ultima oară raiul acela pe care-l lăsasem în urmă. Am dat bice cailor şi am luat-o pe un drum lăturalnic de ţară către Remetea, am gonit caii ca un nebun să nu mă prindă ruşii şi-am ajuns acasă pe seară cu caii în spume; era un amurg vânăt ca în apocalipsă, satul se zăpăcise, se schimbau stăpânirile sau erau pe cale de a se înfăptui acele shimbări, mulţi săteni şi români şi unguri fugiseră din calea răutăţilor prin păduri. 
  
Lucrurile luaseră o turnură nenorocită pentru unguri, încă din marginea satului o bătrânică căreia i-am uitat numele, mi-a spus să mă întorc pentru că mă omoară românii. Eu n-am ascultat-o, doar trăisem în bună vecinătate cu ei, voiam să ajung neapărat acasă, mi-era drag nemaipomenit de cai şi de căruţă, era o avere: erau nişte cai mari şi frumoşi, roibi, pintenogi, şi o căruţă boierească ferecată în bronz, nouă-nouţă… 
  
Acasă am găsit-o pe mama bolnavă, îmbătrânise şi aiura, spunea de pe lumea cealaltă poveşti cu sfinţi şi cu cei doi fraţi morţi, îi slăbise şi vederea şi nu mă mai cunoştea bine. Când a auzit că am sosit eu, a început să plângă. “Nuuu, nu, n-am făcut nimic, maică,!” Parcă îi era frică de ceva, avea în ea o vinovăţie ascunsă pe care, parcă, nu voia s-o dea în vileag. “Mamă, am strigat-o eu, sunt eu, fiul tău, Mihaly!” Ea a început să mă sărute şi să mă strângă în braţe ,iar eu i-am povestit că am venit acasă şi mi-a dat stăpânul căruţa cu caii. “Fugi de-aici cu aşa ceva, maicăăăă, că te omoară ăştia…” Care “ăştia”, mă întrebam eu; mama nu bănuia ce se întâmplă, ea o ştia pe-a ei, “ăştia” pentru ea era stăpânirea, indiferent care-ar fi fost ea, fie unguri, fie români… 
  
În aceeaş seară m-am întors cu caii şi cu căruţa în pădure, auzisem că ruşii, în înaitarea lor, fac masive rechiziţii de cai şi de căruţe şi-mi părea rău să pierd mândreţea de cai şi de căruţă; le-am făcut acolo în mijlocul pădurii un adăpost din crengi de tufă şi tot acolo îmi pusesem în gând s-o aduc şi pe Agneta, să ne retragem aici din faţa războiului. Toată ziua stam cu caii şi-i păşteam prin pădure şi seara intram în sat să aflu veşti şi să mă aprovizionez cu hrană. 
  
“ Iulia Thot a înnebunit de tot, Mihaly, mă punea mama la curent cu ce se întâmpla în sat, vine seara din pădure şi zbiară prin sat ca fiarele, a găsit un măgar şi vine călare pe el şi se duce în faţa sfintei biserici şi-şi face nevoile în prag, pângărind credinţa lui Dumnezeu; nu ştiu ce-o fi mâncând femeia asta, trăieşete cu fructe de pădure şi cu ce capătă de pe la oamenii cu dare de mână… S-a dus alaltăeri pe la soru-sa şi n-a găsit-o acasă, ungurii stau mai mult fugiţi, şi i-a dărâmat soba, zicea că ei nu-i trebuie sobă că sângele ei e cald şi aşa, a pus apoi o căldare mare pe foc şi i-a adunat toate găinile de pe bătătură şi le-a fiert cu fulgi cu tot…şi când a venit soru-sa, a frânt-o în bătaie, de-atunci a început să umble despuiată, înfăşurată într-o pânză albă şi spune la toată lumea că ea este Isus Hristos. 
  
,Într-o seară vin acasă mai devreme şi mama mă aşteaptă la poartă: “Maică, ştii ceva? De geaba ai pitit tu caii acolo că te-a pârât unu ruşilor că i-ai ascuns. Mai bine predă-te!” N-a apucat să termine mama că au şi sosit două patrule ruseşti şi mi-au pus în vedere să mă prezint la ei la comandament cu caii şi cu căruţa că, dacă nu, mă împuşcă. M-am dus imediat cu o patrulă a lor, formată din doi ofiţeri şi i-am luat, când i-au văzut celovecii, strigau bucuroşi : “Aaaa, haraşo, haraşo!” I-am înhămat şi m-au dus la comănduirea lor care era instalată în vechea primărie, nici nu mai m-au lăsat pe mine să mân caii, au pus ei mâna pe hăţuri şi le-au dat bice. Caii, necunoscându-i, s-au opus să plece, săreau în sus cu amândouă picioarele de dinainte şi nu mai făceau un pas. 
  
Era sâmbătă seara, tata, îngrijorat, îmi ieşise înainte şi mă aştepta cu sufletul la gură. Cei doi ofiţeri au vorbit ceva pe ruseşte, apoi mi-au făcut semn să trec eu la cârma lor. Unul din ei s-a aplecat peste carâmbul căruţei şi i-a spus lui tata că mă ia cu ei mai departe, să n-aibă nicio grijă că mă voi întoarce. şi aşa m-am trezit pe front cu trupele sovietice şi româneşti, aşa mi-a fugit gândul de la Agneta, la care voiam să merg, s-o aduc la domnul Deleş, aşa m-am despărţit de mama pe care n-aveam s-o mai văd vreodată, de tata, şi de sat şi de meleagurile mele dragi. 
  
Ruşii au mai stat două zile în sat, timp în care s-au pregătit minuţios de înaintare. Pe noi ne-au pus sub pază severă şi ne-au ordonat să cărăm muniţie noaptea. Au lăsat două unităţi în urmă şi ei au început să sape întărituri. De acum încolo începe un joc fantastic cu moartea. ,În fond mi-am zis: dacă am pierdut-o pe Agneta, viaţa pentru mine nu mai are niciun sens şi m-am aruncat ca nebunul în faţa gloanţelor, doar voi curma mai repede această viaţă care-mi fusese potrivnică. Destinul însă n-a vrut să se întâmple aşa, a dorit să trăiesc în continuare şi să mă chinui. 
  
Unitatea rusească a plecat din sat într-o dimineaţă de mult pe o năpraznică ceaţă cu un convoi întreg de căruţe, era toamnă de-abinelea, miriştiile rămăseseră negre în urma noastră, porumbul dăduse şi el în galben, undeva pe lângă noi se-auzeau învolburate apele Mureşului, şoşotul valurilor mă ţinea într-o amorţeală dulce. ,În urma lor, nemţii minaseră terenul, echipe germane şi hortiste lucrau de zor la plantarea minelor, se săpau observatoare şi convoaie de maşini urcau şi coborau şoseaua ca nişte şerpi uriaşi, le vedeam de departe cum îşi plimbau farurile ca licuricii pe câmpia pustie. 
  
Cu mine ruşii mai luaseră încă doi unguri din sat, toţi trei eram cu căruţele în şir, pe unul din ei, bătrân, îl cunoşteam mai de mult, de pe timpul când noi, copiii, mergeam pe luncă cu caii la păscut şi el venea la noi şi ne spunea braşoave; era un fel de văcar al satului, acum ajunsese sărman, n-avea nici copii, trăia singur cu baba lui, mai mult din mila satului. Mult timp m-am întrebat de ce l-au luat ruşii tocmai pe el până când într-o zi am aflat că el cunoştea bine Pusta ungară şi-l luaseră un fel de călăuză pe lângă un pluton de cercetare. 
  
“ Greu, Pişto, îmi zicea el, greu la vârsta mea să mă mai trambalez cu mârţoagele mele prin toată Ungaria…” 
  
Zorii dimineţii căzuseră peste noi ca un incendiu, ceţa dispăruse odată cu întunericul, undeva, departe, se-auzeau cocoşii cântând şi câinii lătrând; eram atenţi şi la glasul piţigăiat al ruşilor din care nu înţelegeam mare lucru, rupeam câteva cuvinte şi începusem să mă obişnuiesc cu gândul că odată şi odată voi termina şi această aventură. Vedeam şi eu că ei erau sătui de război, umblau alandala după palincă şi femei şi-l înjurau mereu pe Hitler: bifoimachi, nemeţchi! bifoimachi Hitler! 
  
Primul contact cu focul a fost simplu, pe la ora zece am oprit şirul de căruţe la marginea unui lan de porumb să ne mai odihnim; coborâsem din căruţe şi stăteam pe malul şanţului în aşteptarea comenzii de plecare, unii intraseră în porumb să-şi facă necesităţile şi veneau pe rând cu ştuleţi de porumb şi-i băgau în gura gloabelor sleite de foame şi de drum. 
  
Şi dintrodată, aşa din senin, văzduhul a început să fiarbă, mai întâi câteva puşti mitraliere, apoi catuşele ruseşti care secerau totul în faţa lor, măturau lanuri întregi de porumb. Proiectilele brăzdau bolta şi loveau cu nesaţ coloana germană, se-aprindeau uriaşe flăcări, ardeau maşini, cisterne cu benzină aruncau în sus jeturi de foc, se-aprindeau satele, niciodată în viaţa mea nu mai văzusem un război, am rămas uimit ce proporţii poate să ia o luptă; caii noştri au luat-o razna pe câmp, eu am fugit după ei, unii din ei fuseserp loviţi şi se zbăteau în hamuri stropşind totul cu sânge. Lupta a durat cam o oră, timp destul să văd un infern dantesc. În şanţ, lângă mine doi soldaţi ruşi, unul tăiat în bucăţi şi altul cu faţa mutilată, rămăseseră ca nişte stârvuri stropşite cu sânge. 
  
Trebuie să fug din acest infern cât mai repede, mi-am zis, le-am împărtăşit şi celor doi consăteni gândurile, dar Vida Baci, căci aşa-l chema pe bătrân, m-a sfătuit să stau la locul meu, să ascult ordinele că ruşii nu ştiu multe şi ne împuşcă dacă simt ceva. Nu ştiu de ce oamenii când îmbătrânesc capătă o obsesie a morţii, o frică permanentă de moarte, aşa cum făcea acum Vida Baci care mi-a zis: “Eu nu fac aşa ceva, măi Pişto, mai am câţiva ani de trăit şi ţin la ei!” “Vida Baci, îi spun eu, murim şi singuri dacă mai vine un măcel ca ăsta!” 
  
După această primă înfruntare cu moartea a urmat o acalmie, s-a început iară organizarea, ruşii au instalat pe malul stâng al Mureşului un post de observare cu un pluton care l-a cooptat şi pe Vida Baci, ca un bun cunoscător al locurilor, care i-a dus prin locuri dosnice, ştiute numai de el. Plutonul a fost dus de mine cu căruţa, era un drum plin de hârtoape şi în acelaşi timp foarte periculos pentru că îl aveau nemţii sub observare şi puteam din clipă în clipă să fim măturaţi de pe faţa pământului. Vida Baci bolborosea rugăciuni şi-şi făcea mereu semnul crucii, ruşii stăteau tăcuţi pe carâmbul căruţei cu puştile mitraliere gata de tragere şi ne ţineau şi pe noi sub observare. 
  
Soarele se ridicase sus, începuse căldura, tăcerea ne omora, spaima de moarte se înfipsese în inimile noastre ca o hidră cu mii de gheare şi nu după mult timp ne-a luat în primire o ploaie de gloanţe, noi am sărit din căruţă şi ne-am aruncat în pământul jilav, am tras căruţa într-un lan de porumb şi am mascat-o cu frunze de stejar, iar cailor le-am dat drumul să pască prin nişte stufăriş , fiind morţi de foame; ploaia de gloanţe s-a oprit, ruşii au plecat târâş spre observator chiorându-se prin nişte binocluri, unul din eu a scos un aparat de transmisie şi a început să vorbească repede cu superiorii lui. 
  
Aşa ne-a prins noaptea, sleiţi de puteri şi nemâncaţi; eu cu Vida Baci ne-am retras spre căruţă şi ne-am trântit să ne odihnim, cu o sentinelă lângă noi, formată din doi soldaţi, bătrânul s-a perpelit toată noaptea şi mă striga mereu :” Măi, Mihaly, murim, mă!” “Şi ce dacă!”- îi răspundeam eu. “Păi tu crezi că moartea e aşa o jucărie?” “E mai ceva ca o jucărie! Eu vreau să mor şi nu ştiu cum să fac!” “Tu glumeşti?” “Nu glumesc deloc!” şi târziu de tot am aţipit cu ochii pe cer numărând stelele, trebuie să fi dormit bine din moment ce am visat un vis foarte frumos. Era război, ca şi acum, eu stăteam tot la armeanul Lazăr Deleş, odată, într-o zi oarecare mă pomenesc cu doamna Deleş la mine la magazii :” Mihaly, mă strigă ea, te aşteaptă la poartă o fată frumoasă!” “E Agneta!”- zic eu şi fug repede s-o întâlnesc, dar acolo , în loc de Agneta, m-a întâmpinat un rus cu mitraliera întinsă spre mine. Doamna Deleş mă strigă: “Mihaly, întoarce-te înapoi că Agneta a luat-o la fugă spre luncă!”. Auzind-o aşa, am luat-o şi eu după Agneta. Rusul a început să tragă cu mitraliera în mine, trăgea şi gloanţele ricoşeau şi nu-mi făceau nimic. ,În vale am găsit-o pe Agneta făcându-şi baie, era despuiată şi se spăla pe cap, lua apă cu pumnul şi şi-o punea peste părul despletit. Era tot vară, frunzele copacilor foşneau, adiate de un vânticel cald, iarbă mare, pufoasă, plină de maci roşii sălbatici şi de crăiţe şi de ochiul-boului, mirosea a parfum adus de vânt şi-a porumb şi dovleac copt…Eu m-am aşezat pe iarbă, mi-am lepădat un flanel şi l-am aşternut să vină şi Agneta. Doamneee şi frumoasă mai era când venea spre mine, ca o naiadă cu corpul ei sălbatic, se despletise şi fuiorul părului îi atârna lung până la mijloc, avea ochii umezi şi speriaţi, scăpase parcă de la moarte, dintr-o imaginară încăierare şi se agăţase de mine, ca o ultimă scăpare. Eu am luat-o de mână şi am fugit cu ea în pădure, acolo l-am întâlnit pe Vida Baci, era pădurar, avea o barbă albă şi era foarte bătrân, slăbise şi-şi legase cornul de vânătoare la brâul roşu. “Ce e cu voi pe-aici?”- ne-a întrebat el. Eu i-am răspuns că fugim de război, Agneta se ruşinase de goliciunea ei şi pusese capul în jos în spatele meu. “Nu mai e nimeni în sat!- a zis el- e totul distrus, haideţi la coliba mea în pădure!” După ce-am ajuns ne-a spus: “Staţi aici şi iubiţi-vă în linişte, războiul aici nu va veni niciodată!” Şi ne-am băgat în nişte fân cosit proaspăt care mirosea a luncă. “Aveţi grijă, mai copletă el , că pe aici mai vine şi Iulia Thot!” După ce a plecat pădurarul, Agneta mi-a luat mâna şi m-a rugat: “Ia pune mâna ,Mihaly, pe pântecele meu să vezi cum mişcă!” “Da, da, e băiatul nostru!”, îi repetam eu şi-o mângâiam, până când a venit o fiinţă necunoscută, părea să fie Iulia Thot, şi ne-a rugat să nu ne împreunăm aici căci în acest loc a fost omorât legionarul, adică unchi-to Bucsi, şi a fost aruncat în mocirlă ca pe un stârv, hrănindu-se păsările cerului din el trei zile. Apoi se făcea că acea casă este lăcaşul pe care ni-l promisese doamna Marta Deleş, ne instalasem în el şi trăiam fericiţi. Curgeau frunzele de tei peste părul despletit al Agnetei şi luna se legăna romantic pe oglinda de un luciu opal al apei şi noi, singuri, ne iubeam şi ne desmierdam… 
  
Referinţă Bibliografică:
}NGERUL CARE A CAZUT DIN PARADIS / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1721, Anul V, 17 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!