Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



ÎNGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS -fragment-continuare
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cu angrosistul Deleş intru iară într-o poveste fantastică. Armeanul locuia într-un pitoresc castel aşezat pe o vale numită Valea Amintirilor, un fel de luncă peste care curgea un firav izvor; într-o parte a acestui pârâiaş se întindea o pădure în scări până în vârful unui deal; în cealaltă parte, după luncă, începea satul la marginea căruia Deleş avea depozitele, chiar aşa se şi numea partea aceea de sat: La depozite. Erau nişte magazii uriaşe pline cu fel de fel de mărfuri, de la banalele cuie până la măşini de cusut “Singer”. 
  
Ajunşi la magazii, domnul Deleş m-a instalat într-o cameră elegantă, mi-a poruncit să mă îmbăiez, mi-a trimis lenjerie nouă şi două costume de haine noi-nouţe foarte elegante. “Te fac om, băiatule, dacă joci cinstit! Aici ai totul pe mână, am încredere oarbă în tine…” M-am uitat în oglindă şi nu mă mai cunoşteam, îmi stătea aşa de bine cu unul din costume ca unui tânăr solgărbirău. Când m-a văzut patroana, doamna Marta, a tresărit, m-a luat de mână şi a exclamat satisfăcută: “Aşa, copile, hai acum la masă, vei lua masa împreună cu noi!” M-am uitat mai insistent la doamna Marta şi mi-a sărit în ochi pieptănătura ei originală, avea o cărare aleasă pe mijloc, părul lins, strâns într-o parte şi-n alta la urechi în bucle mari, o faţă de copil, blondă cu ochii cernelii, un gen aparte de femeie căreia cu greu îi găseai corespondent pe lumea asta. 
  
“Ia spune-mi, mă întrebă ea cu un glas subţire, câte clase ai, că te văd un copil instruit?” De fapt pe drum intrasem în vorbă cu ea despre literatură, vorbea de Petrarca, de versurile lui de dragoste care sunt cuprinse de o senzualitate aparte , stricându-le limpezimea; dragostea senzuală e nebunie curată, eu le alăturam mai de grabă unui preromantism, dacă se poate vorbi de aşa ceva în Evul Mediu şi ei i-au plăcut ideile mele. “N-am prea multă carte, doamnă, eu am învăţat mai mult din viaţă!” “Mi-a sărit în ochi cultura dumitale şi am rămas plăcut surprinsă câtă carte ştii!” “Nu ştiu prea multă carte, n-am avut privilegiul să învăţ într-un liceu! N-am avut condiţii materiale…” “Nu condiţiile fac totul…-îmi răspunde ea cu un zâmbet fermecător, înclinată spre destăinuiri- mai trebuie şi altceva!” Şi făcu un semn din mână cu două degete, apoi oftă şi tăcu. 
  
După masă domnul Deleş a plecat la Budapesta, era cuprins de febra unor mari afaceri, neglijindu-şi soţia, care întotdeauna rămânea pe planul doi. De fapt în această familie am avut ocazia să văd un lucru care infirma părerea lui tata despre fericire. El zicea aşa: dacă ai mâncare şi bani, eşti fericit, la atât restrângea el noţiunea de fericire! Pentru doamna Deleş existau şi mâncare şi bani şi totuşi era o mare nefericită. M-am convins de toate astea într-o seară când duielam cu acea părere a lui tata; pentru mine fericirea era Agneta, nu ştiam cum să fac s-o aduc aici. Priveam pe geam nişte viţă-de-vie, câteva frunzişoare prinse de adierea unui vânt care jucau fantastic la fereastra mea, ca nişte fluturi; aşa se juca şi soarta cu mine, devenisem peste noapte mâna dreaptă a angrosistului Deleş, îmi dăduse pe mână mărfuri de milioane de forinţi, toţi prăvăliaşii din judeţ care se aprovizionau din aceste depozite îmi băgau ghemotoace de bani în buzunar să le măresc anumite cote de desfacere… 
  
Şi în această seară, deci, tocmai când mă gândeam unde ajunsesem, vine doamna Deleş în camera mea ca o furtună, era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte şi cu mâna la ochi, plângea şi suspina. “Ce s-a întâmplat, doamna Deleş?”- o întreb eu. O prinsesem de mână şi o strângeam tare în aşteptarea răspunsului. “Of, domnule Mihaly, dumneata ştii ce e fericirea?” Domnule, mă gândii eu, toată lumea pune această întrebare şi nimeni nu-i dă răspunsul. “Ascultă şi dumneata, zice ea , şi începe să-mi citească dintr-o carte pe care o scosese de subsioară, fericirea e o pasăre albastră iar lăcaşul ei este în inima noastră…” Scăpasem de Peter Bacsi care îmi vorbea de credinţă că e tot în inima nostră şi acum venea această doamnă să-mi spună alte bazaconii. “Mai lăsaţi-o dracului de fericire că n-a gustat nimeni din ea, are mii de feţe ascunse şi când omul crede că a pus mâna pe ea, fuge, se ascunde!”- îi zic eu. “Ştii că eşti deştept şi ai dreptate! Eu fug demult după ea, zise ea, lăsând cartea jos şi ridicând ochii spre mine, nişte ochi mari, speriaţi, cu genele înrourate de lacrimi, să-ţi spun şi ţie istoria vieţii mele, începu ea să mi se destăinuie, mama mea a fost turcoaică, da, da, turcoaică get-beget, poate de-aici vine neliniştea mea atât de tulburătoare, m-am întâlnit cu Deleş la Istambul în bazar, venea după covoare şi după giuvaieruri, obişnuiam să trec în fiecare zi pe-acolo să iau pulsul vieţii…Îmi plăcea acea lume pestriţă unde se întâlnea occidentul cu orientul într-o simbioză curioasă, dată de tagma negustorilor. Pe mine mă crescuse un bei, cu mama avea vreo patru cadâne… m-a instruit, m-a dus la şcoli înalte, am făcut şi artele frumoase, pictam, scriam poezii…La un moment dat pe mama a izgonit-o din serai şi amândouă am devenit muritoare de foame…Am început să vând picturi în bazar, picturi diferite, cu peisaje şi ceruri senine, cu vapoare legănate de ape, cu pescăruşi şi cu bazarul multicolor, cu mansarde şi bordeluri…” Mă uitai pe pereţi să-i văd picturile, tot castelul acela era plin cu picturi, le înrămase în palisandru aurit şi făcuse cu ele un fel de muzeu. 
  
“Şi, cum îţi spuneam, reluă ea, a venit Deleş şi m-am îndrăgostit nebună de el şi m-a luat în Armenia; Deleş m-a salvat din acea sărăcie, mama între timp a înnebunit şi am dus-o la un azil de nebuni şi, după câţiva ani , a murit. Am venit apoi la Budapesta, în timpul acela mergea foarte bine comerţul…Ideea lui Deleş a fost să vină undeva la ţară şi a ales aceste locuri. Şi Deleş m-a claustrat aici, în această văgăună, instituţia căsătoriei e cea mai oribilă intituţie de pe pământ!” Şi eu, săracul, care ardeam de nerăbdare s-o iau pe Agneta! Ce aud din gura acestei femei? Nu se poate să fie aşa, dar n-am vrut s-o contrazic. 
  
“După ce am trăit câtva timp cu iluzii, ocupându-mi timpul cu pictura, mi-am dat seama că viaţa mea este iremedial ratată. Deleş mă foloseşte ca pe un obiect, apoi pleacă, rămânând ca nişte animale singuratice, mărginindu-ne să bem apă, să mâncăm şi să dormim…” 
  
“Nu e chiar aşa, doamnă Deleş, am încercat eu să-i schimb părerile, angoasa dumneavoastră a luat o întorsătură tragică!” “N-ai dreptate, mie-mi place zborul păsării, nu închistarea într-o cuşcă! Deleş al meu mi-a aruncat până şi şevaletul tocmai când îi spusesem că doresc să fac Castitatea sluţită şi Desfrâul frumos ca un copil, Înţelepciunea tâmpită şi nebună şi Nebunia frumoasă ca o nimfă…Eşti nebună, mi-a zis el, tu nu vezi că delirezi?” 
  
A făcut o pauză, a oftat şi iar a început să plângă, înfundată în perne…M-am apropiat de ea, de căpşorul acela frumos al ei şi am început s-o mângâi pe frunte şi pe obraji; câtva timp a tăcut, cuprinsă ca şi mine de o dulce ispită. Desprinzându-se din acele dulci mângâieri, puţin jenată, mi-a reproşat: “Tu încă nu înţelegi toate acestea!” 
  
Le înţelegeam perfect, dar eu eram mistuit de focul Agnetei. Chiar am vrut să mă destăinui şi eu şi să-i spun suferinţa mea. Mi-a venit ideea s-o rog să o primească şi pe Agneta aici ca un semn de bunăvoinţă. N-am avut însă curajul, eram prea nou să-i cer acest lucru. 
  
Au urmat aşa multe seri, la rând, venea la mine cu chipul ei care parcă se înseninase şi-mi povestea ore în şir tot trecutul ei. După plecare, peste chipul ei se suprapunea chipul Agnetei şi mă chinuia ore întregi, nu puteam să mai închid ochii până dimineaţa, în capul meu auzeam numai finalul din” Chorus mysticus” sau vocea bătrânului Goethe cu “Das Ewig-Weibliche” al lui… 
  
Dimineaţa o luam de la cap, intram într-o enormă magazie şi sortam marfa în rafturi, îmi plăcea să am acolo o ordine desăvârşită, de fapt cu ordinea îl impresionasem pe stăpânul meu şi-i câştigasem încrederea. 
  
,Într-o sâmbătă de dimineaţă, domniţa mă anunţă să pun caii la trăsură că doreşte să se plimbe. Sâmbăta după masă şi duminica, din proprie iniţiativă, luam caii şi plecam cu ei pe luncă ca o continuare a îndeletnicirii mele de ţăran de odinioară. Acum mi-a schimbat planurile şi îmi părea rău. Mă cam inervaseră şi vizitele prea dese ale ei seara în camera mea, începusem să mă tem de stăpân, poate cine ştie ce credea…De data aceasta era ceva nou: o plimbare care mă încântă şi pe mine…Şi-am plecat imediat după masă, era căldură mare, se-apropia luna lui cuptor, grâul dăduse în pârgă, venea postomol peste noi în valuri verzi-gălbui, mirosea a levănţică şi-a busuioc şi zefirul aducea aer răcoros în valuri şi doamna Deleş, încântată de asemenea poezie, tăcea şi privea cu o uşoară melancolie câmpul acela mare, nesfârşit. Am luat-o pe un drum de ţară, printre lanuri şi am coborât un prundiş, aici am intrat într-o vâlcea în care cântau mii de păsări cu glasuri de vioară, de oboi şi de piculină, un întreg concert…Mergeam pe sub umbra unor goruni bătrâni care ţineau pe vârfuri pânza albastră a cerului, spălăcită de-atâta lumină, printre care treceau leneşi câţiva nori zdrenţuiţi spre apus. Lăsasem trăsura cu caii să pască şi plecasem să mă tăvălesc pe iarbă; în urma mea, domniţa Deleş plângea, am văzut-o cum i se scurgeau pe obraji lacrimile pe care din când în când le ştergea cu o batistă…Câţiva bivoli se bălăceau cu o mare lentoare în apa râului care curgea pe lângă noi, deasupra lor un uliu se rotea nestingherit, dominând înălţimile. “Să mă duci în mijlocul pădurii, Mihaly-mi-a poruncit ea, ştergându-şi ca un copil lacrimile- natura mă fascinează!” Am tăiat pădurea în două printr-un colnic drept şi-am ajuns într-o poieniţă cu o iarbă mare, doamna Deleş a coborât din trăsură şi a luat-o prin acel fân desculţă… 
  
Această poieniţă aveam s-o revăd cu altă ocazie în destinul meu tragic şi avea să-mi aducă aminte de aceste dulci şi înşelătoare clipe. Am oprit şi eu trăsura şi am dat drumul la cai să pască, de-atâta singurătate caii nu se depărtau deloc de noi, păşteau prin preajmă, adulmecând mirosuri de fiare sălbatice. 
  
“ Dă-mi mâna, Mihaly!”,mi-a cerut ea mâna pentru a se sprijini de mine în timp ce coboram o vale domoală; femeia a alunecat şi s-a rezemat cu amândouă mâinile de mine, luîndu-mă aproape în braţe. Nu ştiam ce să mai fac, eram pus într-o situaţie umilitoare. De plăcut îmi plăcea, dar avansurile ei mi se păreau deplasate. Într-un moment de nebunie, neputând să mai rabd, am strâns-o puternic în braţe ca pe o povară ce mă chinuia demult şi mi-am dat frâu liber simţurilor, i-am rupt violent bluza, am sărutat-o sălbatic, mi-a venit la un moment dat chiar să-i trântesc câteva palme… Ce s-a întâmplat după aceea a fost o nebunie curată; nu ştiu cât am stat acolo pe iarbă tăcuţi, fiecare cu gândurile rătăcite aiurea. La un moment dat doamna Deleş a chiuit îngrozitor: “Mihaly, priveşte!” M-am uitat şi eu în locul cu pricina şi am văzut, încolăcită la capul nostru o viperă uriaşă cu capul întors spre noi şi cu limbile scoase din gură în vânt. Ne-am sculat repede şi am fugit la trăsură. Doamna Deleş cu degetul spre mine m-a ameninţat: “Copil sălbatic ce eşti şi fără ruşine! - şi m-a sărutat pe obraz- hai să mergem că mi-e groază de ce-am văzut!” Eu am înţeles că a zis “că mi-e groază de ce-am făcut” şi am pus capul în jos. Tot drumul am mers pe tăcute. Doream să-i spun că eu n-aş vrea să se mai repete această scenă pentru că am o iubită de la care aştept un copil şi nu vreau s-o trădez. Dar nu i-am spus de teamă c-ar putea reacţiona împotriva mea. Devenisem un fel de jucărie în mâna acestei femei… 
  
Seara n-am mâncat, m-am apucat să-i scriu Agnetei, îi păstrez acele scrisori şi astăzi şi le recitesc adesea cu nostalgie: “24 iulie 1944. Draga şi dulcea mea Agneta, Astăzi m-am întrebat cât a trecut de la despărţirea noastră. M-am rătăcit, Agnetă, şi de viaţă şi de tine, am spart mânăstirea să fur bani, să fim împreună şi iată că nu suntem…Am rătăcit în căutarea unui culcuş mai cald să ne statornicim viaţa şi-am dat de răutatea şi de zgârcenia oamenilor; să ştii, dragă, că nu te-am uitat, numai că timpul a trecut aşa de repede şi de-abia acum îţi pot da veşti mai îmbucurătoare despre mine. Mi-e dor de ochii tăi ăia marii şi de îmbrăţişările tale şi de gura ta dulce. Nu ştiu de ce, cu trecerea timpului, te iubesc mai mult şi mai cu fără speranţă. Nu mai ştiu absolut nimic despre tine, spune-mi ce faci, ce face copilul nostru, a mişcat, că a trecut demult de patru luni… 
  
Mă chinuie nopţile, te visez mereu mireasă la nunta noastră… Pe-aici a venit vara, cred că şi pe acolo a înfrunzit pădurea noastră… 
  
Eu sunt bine, a dat norocul peste mine, am servici la un angrosist care ţine foarte mult la mine. Astăzi am vrut să-i propun soţiei lui să te aduc şi pe tine aici, dar am amânat pentru alte clipe mai favorabile. Sper să trăim fericiţi şi să creştem copilul nostru în linişte, adică băiatul, visul meu, căruia îi vom pune numele meu. 
  
,Îţi mai aduci aminte ultima seară când ţi-am spus că plec şi când ai început să plângi şi eu ţi-am mângâiat pletele? A trecut atâta timp, dragă Agnetă…” 
  
Aici am întrerupt-o cu gândul de-a o continua a doua zi, duminică, având mai mult timp liber. M-am culcat să dorm dar nu puteam, gestul doamnei Deleş mi-a răscolit toată fiinţa…Dimineaţa, trecând să dau la cai, m-a întâmpinat iar şi m-a întrebat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic: “Ce-ai, dragă, de eşti trist aşa? Ce-ai tu pe suflet, nu vrei să-mi spui şi mie?” Într-o clipă de sinceritate am scăpat toată istoria mea cu mânăstirea, cu Agneta, i-am spus c-o iubesc foarte mult şi-mi pare rău pentru ce-am făcut, i-am arătat şi fotografia ei. A urmat atunci o pauză, doamna Deleş m-a privit în ochi şi mi-a zis: “Să-i scrii imediat să vină aici nefericita ta fiinţă că vă cunun eu cu Deleş! Vă fac o casă mare şi vă consider copiii mei! E singurul lucru bun pe care-l pot face în viaţa mea! Fiind tu fericit, voi fi şi eu fericită!” Am plecat de la doamna Marta cu o imensă bucurie în suflet, dar şi cu o îndoială: de ce lega ea fericirea ei de fericirea mea? M-am dus în cameră şi mi-am luat coli cu gândul să-i scriu acolo, pe câmp, cu caii. Am plecat cu o bucurie nespusă, cântând şi fluierând ca un flăcău de la ţară care a avut o noapte frumoasă cu iubita lui. Fericirea vine, deci, şi din altă parte, nu numai din mâncare şi bani, cum credea tata. 
  
A doua scrisoare am scris-o la pădure cu lacrimi în ochi, întâi am recitit-o pe prima şi-am rupt-o. Voiam să-i împărtăşesc marea bucurie…” 25 august 1944. Dragă Agnetă, ,În sfârşit, prima scrisoare îţi aduce şi suprema bucurie! Vom fi împreună! Mi-am găsit nişte stăpâni extraordinar de buni care mi-au promis că ne vor face casă şi ne vor considera ca şi copiii lor. Doamna Deleş mi-a promis că ne vor şi cununa. De-abia aştept, dragă Agnetă, să ne întâlnim, mi-e un dor nebun de tine, de ochii tăi ăia marii, să ne plimbăm fericiţi peste aceste frumoase meleaguri, departe de Pater Vardian şi de Mater Dolorosa; n-a fost zadarnic chinul meu, n-am fugit din mânăstire degeaba, cu totate că banii aceia s-au dus pe apa sâmbetei. Cineva, fie El şi Dumnezeu, are grijă de noi, prea am trăit o viaţă amărâtă şi plină de chinuri. Să ai grijă de copil, îl vom boteza aici şi-i voi pune numele meu. Dacă va fi fată îi vom pune numele tău. 
  
Frumoasă e viaţa şi plină de neprevăzut, Agnetă, acum am bani, am de toate, numai tu îmi lipseşti. ,Închid ochii să te văd, să-ţi încheg chipul din goluri de întuneric, mă uit la fotografia ta şi nu ştiu dacă mai eşti aceeaşi. Ce repede a trecut timpul şi a venit partea aceea frumoasă a vieţii când ne putem bucura. Sărut aerul şi copacii, sărut pământul şi zic că sunt obrajii tăi, îmbrăţişez grâul care a dat în pârgă şi care seamănă la culoare cu coapsele tale, sar în sus şi zburd ca un copil şi, dacă aş avea aripi, aş zbura la tine şi m-aş aşeza ca o pasăre pe pervazul ferestrei tale şi ţi-aş spune tot ce nu pot să-ţi spun acum. 
  
De azi dimineaţă soarele răsare altfel peste noi, razele lui parcă sunt zâmbetul tău şi faţa lui, faţa ta cea luminoasă! Vino, Agnetă, vino mai repede în Paradisul nostru…” Aici am întrerupt iar scrisoarea şi am plecat acasă, parcă era un blestem să n-o termin. Nu mai aveam stare, voiam s-o închei cât mai repede şi s-o pun la poştă. În poartă mă aştepta doamna Deleş, schimbată la faţă: “ Mihali, îţi dau o veste foarte tristă: s-a anunţat la radio că românii s-au aliat cu ruşii şi înaintează mereu, tu eşti ungur, eu sunt bogată, războiul va întoarce palmele către amândoi…” Apoi s-a dus în pridvor, a scos o sticlă de coniac şi a început să bea ca nebuna, mi-a întins-o şi mie şi am sorbit cu sete câteva înghiţituri, aveam gândurile tulburi, dacă şi acum planurile noastre se vor duce de râpă? Dacă războiul ăsta… 
  
A doua zi de dimineaţă am împărţit marfă, veniseră negustori din aproape toate satele din împrejurimi şi trebuia să mă grăbesc. Printre acei negustori îl văd şi pe tata, n-am ştiut ce mai fac de bucurie, dar şi de teamă, că dădeam prima dată ochii cu el după isprava mea. Când l-am văzut, mi-a venit să plâng, era sărmanul îmbrăcat ca un cerşetor, îmbătrânise şi slăbise mult. “Mihaly, fiul meu, se repede el la mine şi mă sărută, de când nu te-am mai văzut eu pe tine, măi, băiatule?” Nu ştiu ce se petrecuse în sufletul lui, probabil că bunătatea părintească n-are margini pentru că nici nu mi-a amintit de fuga mea din mânăstire, a sărit la mine bombardându-mă cu un potop de sărutări şi plângând. 
  
Pe la ora unsprezece a venit şi domnul Deleş, era trist şi taciturn, mi-a spus să nu mă mai duc la gară pentru a ridica marfa de la patvagon, fără a-mi motiva de ce. I-am făcut cunoştinţă cu tata, au semnat contractul meu şi au stabilit şi preţul. I-a dat tatei şi un avans, i-am mai dat şi eu din ce strânsesem, i-am căutat un costum de haine pe măsură şi am plecat amândoi în camera mea. “Fiule, zice tata, îmi pare bine că te găsesc aranjat, altceva m-a deranjat pe mine şi anume fuga ta din mânăstire şi stricăciunile făcute sfântului lăcaş,am primit de la mânăstire două scrisori, una de la Pater Vardian, în care te roagă să te întorci înapoi că te iartă, şi alta de la o călugăriţă cu care te-ai încurcat tu pe acolo şi după câte se vede i-ai promis c-o iai…Tu vezi timpurile cum sunt, mai amână…” “Ai scrisorile la tălică?” “Le am, de asta am venit, să ţi le aduc. Mi-a spus Silaghi, vecinul nostru, unde eşti, te-a văzut când a venit să ridice marfa şi a strigat la mine acasă: bă, Ciki, l-am văzut pe fit-o, e mare boş la Deleş, şi am venit să te văd! Poftim şi scrisorile şi vezi ce faci, că maică-ta e foarte îngrijorată…” Am citit scrisoarea de la Agneta pe nerăsuflate şi o păstrez şi astăzi ca mărturie cât am iubit-o. Am purtat-o cu mine peste tot, până când şi în scurtul meu episod cu războiul şi, de câte ori îmi aduc aminte de ea, o recitesc: “Dragă Mihaly, îmi scria ea, nu mă obişnuiesc deloc fără tine, stau zile întregi la fereastră să te văd şi nu te mai zăresc, te-aştept să vii de undeva şi nu mai vii, trimite-mi vorbă pe vânt sau pe lună că noaptea dorm cu geamul deschis s-o pot săruta. De ce întârzii, au m-ai uitat, aşa îţi ţii tu promisiunea? Stau nopţi întregi şi zile întregi şi plâng ca o proastă şi-am slăbit şi m-am uscat ca o frunză bătută de vânturile toamnei târzii…şi ştii de ce? Dacă nu vii mai repede, eu voi fugi sau îmi voi pune laţul de gât, nu mai pot sta aici “aşa”! (Când am citit “aşa” m-a m gândit la copilul nostru!) 
  
Totul aici este cum ştii, umbra ta şi gestul tău au fost iertate şi uitate de sfinţii părinţi, Pater Vardian a înnebunit de tot, zbiară toată ziua, părintele Visarion şi cu Mater Dolorosa au dispărut din mânăstire; e bine că a plecat Mate Dolorosa, am impresia că ea ştia despre dragostea noastră, pentru că din când în când îmi cerceta cu coada ochiului burta… Cică s-au dus în Ungaria şi nu ştiu ce-au mai făcut…Mânăstirea a rămas mai neagră şi mai tristă, toţi aşteaptă ceva; pasărea aia de oţel cu care ne speria Pater Vardian e războiul, ştia el ceva, se-aude că românii cu ruşii au făcut pace şi au întors armele împotriva nemţilor…Nu mai ştiu ce voi face dacă va veni războiul peste noi… 
  
Să am o putere, Mihaly, aş zbura spre tine ca o păsăruică şi ţi-aş veghea somnul şi viaţa ta. Am visat azi noapte că eram împreună la casa noastră, tu stăteai pe pat şi eu pe-o laviţă şi deodată s-a auzit un zgomot puternic şi ce crezi că era, Mihaly, luna era, făcuse explozie şi cădea spre pământ o ploaie de praf galben, ce frumos era, Mihaly, tu ai început să fugi după mine prin grădină să mă prinzi şi eu te amăgeam, era ceva fantastic, un décor de vis…Tu m-ai prins şi m-ai strâns în braţe şi m-ai trântit în fân, totul parcă se desfăşura în altă lume, ne mişcam încet, după alte legi, şi-am făcut dragoste şi-am speriat un stol de porumbei din preajma noastră care dormeau într-un nuc şi-au zburat pe deasupra noastră, erau porumbei albi; după ploaia aceea galbenă, s-a făcut o dungă albă pe cer ca un ştergar azvârlit peste albastrul acela, cale spre care au zburat acei porumbei şi unde s-au pierdut. După care m-am trezit cu bătăi de inimă…Am pus ochii pe luminiţa lămpii şi m-am închinat. 
  
Oare plecarea porumbeilor să fie semn rău pentru noi? Eu ştiu că mă iubeşti şi ştiu că te lupţi acolo unde eşti să mă iai de aici, dar te rog fă-o mai repede până nu va fi prea târziu. Te aştept, dragul meu, cu lacrimile în ochi şi cu suspinul în suflet, a ta nefericită Agneta.” 
  
După citirea acestei scrisori mi-a rămas ceva amar în gură, mă răscolise şi mi-o adusese în faţă pe Agneta, cuprinzându-mă un dor nebun de ea. N-am mai mâncat, l-am condus pe tata la gară şi, reîntors, m-am apucat să-i scriu pe adresa din oraş, care mi-o transmisese. 
  
Scrisoarea mea nu mai are dată, este de altfel ultima scrisoare şi mă gândesc şi astăzi, că dacă ajungea în mâna Agnetei poate că viaţa noastră s-ar fi schimbat; scrisoarea însă a rămas în mâna mea în drum spre poştă şi, pe urmă, în graba cu care am plecat, am băgat-o în buzunar. 
  
“ Dragă Agneto, îi răspundeam eu, de la un timp mă urmăresc gânduri tulburi şi poate ai avut dreptate în visul tău cu acei porumbei care au zburat şi s-au pierdut în infinitul cerului. Porumbeii aceia au fost pacea şi liniştea noastră şi visul nostru, spulberate în neant… 
  
Nu ştiu cu ce să încep, am vrut să-ţi scriu două scrisori şi nu le-am terminat, erau întotdeauna depăşite de evenimente. ,Între timp am primit scrisoarea ta şi parcă am stat de vorbă cu tine, ţi-am mângâiat părul şi ţi-am sărutat ochii aceia mari şi dulci; am aflat multe despre tine şi-mi pare bine că încă nu ţi-ai pierdut încrederea în mine. Iată hotărârea mea: îndată ce primeşti această scrisoare, pleacă imediat cu trenul spre mine, mă cauţi aici la armeanul Lazăr Deleş, angrosist, pe care-l cunosc toţi. Am aranjat să locuim la ei, fiindu-le de ajutor în gospodărie. 
  
Cât de mult timp a trecut, dragă Agnetă, şi câte nu s-au mai întâmplat în răstimp. Timpurile sunt şi aşa tulburi, chiar dacă va veni războiul, noi, împreună, vom fi totuşi fericiţi; ştiu aici o colibă în pădure şi vom trăi ca sălbaticii până va trece primejdia. 
  
Aici o duc bine, dragă Agnetă, stăpânii mei sunt buni, mă plătesc bine şi nu fac mai nimic, iau de la gară marfă şi o desfac în tot judeţul, citesc mult, doamna Deleş are pereţii căptuşiţi cu cărţi precum era castelul dragostei noastre. Mă gândesc mult la tine şi-mi pare rău că n-am plecat împreună, eram mai siguri unul de altul. Pe-aici miroase a toamnă şi este aşa de frumos, vila domnilor Deleş este aşezată pe o luncă la marginea satului şi de acolo încolo urmează un câmp de porumb, o mare de verdeaţă dată în galben care unduieşte în bătaia vântului, după care vine dealul, pădurea, o pădure mare netăiată de sute de ani… 
  
Aş vrea să termin această scrisoare mai repede, s-o pot pune la poştă, să vină ca vântul spre tine şi să-ţi anunţe marea veste. 
  
Terminând scrisoarea e ca şi când m-aş despărţi de tine de aceea nu-mi vine să pun punct, ţi-aş scrie mult şi-aş cuprinde tot universul în braţe şi ţi l-aş trimite ţie povestit, ţi-aş spune ce-i în lună şi-n stele şi pe faţa cealaltă a pământului, ţi-aş spune ce-i în sufletul meu şi-n sufletul tuturor oamenilor, ce se petrece acolo în război şi ce se petrece în Bucureşti, care, după câte aud, e întors pe dos de către anglo-americani, ţi-aş spune despre stăpâna mea care e o fire zbuciumată şi nefericită, despre viaţa ei, despre planurile ei cum vrea să ne cunune, despre drumurile mele şi despre aventurile mele… 
  
Dar mă opresc aici, sărutându-ţi ochii şi guriţa şi fug să-ţi pun scrisoarea la poştă, mica mea nălucă rătăcită prin mânăstire, al tău pe veci,Mihaly.” 
  
Şi am plecat să pun scrisoarea la poştă, am mers câteva sute de metri şi dintr-o dată acea localitate la o comandă, parcă, a fost înghiţită de flăcări, au început să ţăcăne mitralierele şi armele automate de prin podurile caselor şi din grajduri, din ogrăzi şi din şanţuri ca nişte fiare blestemate. 
  
Eu am luat-o la fugă, strângând scrisoarea la piept pe un câmp, fără să-mi dau seama că acel început era de fapt sfârşitul fericirii mele… 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS -fragment-continuare / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1716, Anul V, 12 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!