Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



IELELE-proză scurtă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IELELE 
  
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială, se lipi pe lângă moșia unui boier de-al locului. Venise călare cu încă trei flăcăi de prin părțile macedonene. Trecuseră Dunărea iarna pe un ger năprasnic pe gheață. Ziceau că-s și ei tot un fel de români cu vorba stricată, uitați de Dumnezeu și de Împăratul Traian prin locuri străine. Și Norocel fu tocmit cu simbrie la boier la moșie ca slugă. Și boierul văzându-l isteț nevoie mare trimise acasă un hoț de arendaș care-l păcălea la dijmă și-l puse pe el în locul celui vechi să-i păzească, să-i îngrijească și să-i dijmuie moșia. 
  
Curte boierească, mare, cu slugi și slujnice, cu alai mare, ba boierul cel bătrân zidise lângă conac și-o biserică să aibă oamenii din sat unde să se închine și unde să se roage la Dumnezeu. Și cu el în frunte tot satul mergea la biserică și se ruga să le dea Dumnezeu numai bine. Și cu ei mergea și Norocel și se făcuse, al naibii, un băiat spilcuit șI frumos, se deschisese așa ca un bujor și toate fetele din sat mureau după el și el nici că le băga în seamă. 
  
Și într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori și vântoase și ape mari și ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă și el pe câmp să-și vadă recoltele. Și boierul ce zice: 
  
-Ia, Noroace, tată, trăsura de la conac, pune caii la ham că vrea șI cea copilă să guste din aerul primăverii că mâine, poimâine, pleacă la oraș la carte șI pune țara-n cui! 
  
Norocel tresări deodată; știa că boierul nu are nicio fată și acum vine, nitam-nisam, cu copila lui să i-o plimbe pe luncă. 
  
-Păi atunci, boierule, zise Norocel, încântat de propunere, iau trăsura de la conac, pun o pătură să n-o prindă frigurile primăverii și mă duc bucuros la plimbare! 
  
-Mă, îl opri boierul, s-o iei pe Valea Piscului, să cobori pe la Iazuri s-audă și ea corul brotăceilor și-apoi să mergi pe malul Bucovului pe sub sălciile pletoase s-adune maci și brebenei și lăptucă de baltă… 
  
Și când trecu cu trăsura prin dreptul porții, îl aștepta lângă gard o fată frumoasă, ruptă din rai: spuma laptelui de bălaie, toată îmbrăcată într-o rochie albă de crep satin și pe cap cu o pălărie tot albă cu boruri largi să n-o ardă soarele. Norocel rămase împietrit când o văzu, o luă frumușel de mână și o sui pe capra trăsurii. Fata își ridică fusta și puse piciorul sus. Norocel privi printre gene cam rușinat când văzu pulpele bălane ale fetei cu carnea lor lăptoasă, goale . 
  
-Domnișoară,-zise el încântat de-așa ocazie- de unde are boierul o fată așa de frumoasă, că zău, mă cred în poveste cu o asemenea comoară în trăsură. 
  
-N-ai de unde să mă cunoști, domnule, îi răspunse fata cu glasul ei de clopoțel, că am venit de-abia ieri de la Paris! 
  
Norocel tăcu, vocea ei serioasă îl aduse cu picioarele pe pământ și plecară în zbor cu trăsura peste câmpie. Vântul de miază-zi aducea miros de de levănțică și aglice și lanurile de grâu se legănau în bătaia lui ușoară făcând valuri roșii și negre din macii sălbatici ieșiți ca niște poiene sângerii pe coama dealului; de undeva din pădure se auzi un țipăt de pasăre iar pe cer, un vultur, descria o curbă măreață, aproape de soare. 
  
-E timpul nuntirii!- zise fata cu un glas, de data aceasta mai cald, mai dulce, mai lipicios, ce primăvară frumoasă, Doamneeee!- se minună ea în fața naturii deschise. 
  
Și opriră trăsura. 
  
Fata coborî. 
  
Norocel o sprijini, luînd-o de mijlocelul ei subțire și-o puse ca pe-o păpușă jos pe covorul verde al ierbii. Ea se lăsă în brațele lui moale ca un fulg, pluti câteva clipe în brațele lui tăcută ca o jucărie după care zise: 
  
-Asultă și tu ce frumos cântă păsărelele, privește și tu cum zboară gâzele, ce peisaj bucolic, verde și frumos, plin de florile primăverii, uite-te la sălciile astea, plâng parcă pe Mântuitor când urcă Golgota lui… Dar noi vorbim și pe tine nu știu cum te cheamă… 
  
-Norocel, îngână el numele, Norocel, domnișoară… 
  
-Ce nume frumos! 
  
-Și de unde ești tu? 
  
-Vin din părțile Istriei, sun armân, domnișoară, rătăcit prin Imperiul lui Traian… 
  
-Voi sunteți neam de artiști, măăă!V-ați molipsit de la greci… 
  
-Se poate, domnișoară…Dar pe dumneavoastră cum vă cheamă? 
  
-Pe mine? Cum mi-ai zice tu? 
  
-Eu? Frumoasa-Frumoaselor… 
  
-Ei, nu chiar așa…Zi-mi Zina… 
  
-La noi zânele sunt cele mai frumoase fete… 
  
-Lasă caii să pască și hai pe Luncă, Norocel… 
  
Și-l luă de mână și merseră așa tăcuți mult timp, el îi simți jarul mâinii în palmă, ea îi auzea bătăile inimii ca pe niște ciocănele la ureche. 
  
-Ce tare bate inima ta, Norocele!- se miră ea, naivă, și se întoarse cu fața spre el și el îi luă o zbilță de păr de pe frunte, i-o dă-te într-o parte și o sărută cu patimă. S-au învârtit cu ei, rostogolindu-se și cerul, și pământul, și soarele, și pădurea, și apa Bucovului; când s-au dezmeticit erau parcă pe altă lume, nu mai știau încotro s-o apuce și ce să facă. Iar Norocel repetă gestul, o strânse cât putu în brațe și-o sărută cu patimă și ea se lăsă moale în brațele lui într-o vrajă și-ntr-o beție vecine cu moartea, cu leșinul, cu amețeala…Și după această îmbrățișare, Zina căzu într-un leșin dulce și-ntr-un somn din care cu greu o mai trezi Norocel. 
  
-Unde suntem?- se dezmetici ea. 
  
-Pe Luncă!- îi răspunse Norocel. 
  
-Și tu cine ești?- întrebă ea, curioasă, parcă nici nu l-ar mai fi cunoscut. 
  
-Norocel! Cine să fiu?… 
  
-Doamneee, am câteodată niște căderi în gol încât uit tot! 
  
Avea ochii tulburi și fața speriată. 
  
Norocel se alarmă. O luă și-i frecă obrajii și mâinile și plecară mai departe pe malul apei. Bucovul, de data aceasta Dunăre de mare, curgea ca un șarpe uriaș spre Iazuri; zarea se întunecase sub umbrișul boltit al sălciilor plângătoare și spre apus, peste sat, se lăsaseră nori uriași, fumurii, grei și amenințători. Din când în când câte un fulger spinteca zarea și cădea obosit în apă. 
  
-O să plouă!- rupse tăcerea Zina. 
  
-Ploaia e mană cerească pentru recoltele boierului!-se bucură Norocel. 
  
-De geaba!-zise Zina în zeflemea. 
  
Nerăspunzându-i la acel , Norocel o întrebă: 
  
-Și ce faci tu acolo la Paris? 
  
-Pictez pe pânză! Asta fac…Mâine am să te rog să venim iarăși aici c-am să-mi iau șevaletul și culorile să pictez un peisaj. 
  
-Cu plăcere domnișoară!-îi răspunse băiatul plin de amabilitate și bucuros că are să se repete plimbarea lor. 
  
Dar n-apucară să termine dialogul căci, ca din senin, un fulger, apoi un trăznet rupseră tăcerile și sparseră toată valea, apoi o ploaie rece, cu picături mari, se lăsă peste ei ca un potop și-i făcură leoarcă și ei, printre fulgere și tunete, fugiră de mână la trăsura pe care o lăsaseră în deal. Luară caii, Norocel îi înhămă repede și plecară spre conac. 
  
Veni seara. 
  
Norocel dormea într-un cerdac la conacul cel vechi. Îl apucase frigul și se trântise într-un cojoc pe sală cu gândul la Zina. A doua zi va merge iar cu ea în Luncă și-i vor spune iar povești și se vor iubi și Zina va picta acel peisaj. 
  
Adormi. Era obosit și prin somn se trezi strigat de o voce: Era vocea Zinei, striga din grădină, de sub umbra unui nuc. Era îmbrăcată la fel ca ziua în hainele ei albe. Îi făcea semne cu mâna să vină la ea. Norocel plecă spre ea, se apropie și-o cuprinse de mijloc și-o sărută. Fata îl mângâie peste obrajii lui roșii ca bujorul și apoi îl sărută și ea. Mai departe, din senin se auzi glasul unui fluier, cânta o horă frumoasă de pe la ei și din umbra nucului, la lumina lunii, apărură din senin dănțuind un cârd de fete care-i înconjură cu hora lor pe amândoi. Ce stele, ce lună, și ce noapte, și ce tăceri, și ce cântec… Stelele ca licuricii se aprindeau și se stingeau în marele candelabru al cerului în perdeaua de fum a nopții; luna într-o caleașcă de argint se legăna deasupra nucului cu un colț spre Cornul Caprei ca un obraz de fecioară, spălat proaspăt și mânat de dorul unui sărut…Fetele jucau îndrăcit, erau îmbrăcate în rochii de borangic ca niște voaluri transparente prin care li se vedeau formele rotunde ale corpurilor lor feciorelnice. De la un timp fluierul cânta o horă duios și trist, a moarte și-a jale căci o dăduse-n doină și fetele părea că plutesc luate de vânt prin aerul nopții. Norocel și cu Zina se prinseră și ei în vârtejul acelei hore și jucau și ei și nu mai puteau de bucurie și se sorbeau din ochi și se strângeau de mâini și-și șopteau vorbe frumoase de dragoste unul la urechea altuia. , gândea Norocel, în timp ce juca și-o strângea pe Zina de mână. Vine o zi când vezi fericirea întruchipată, înaripată în inimă și de când aștepta el aceste clipe, de când o dulce aștepta și-o chema din senin, din pustiu, din deșert, din poveste, de dincolo de ființa lui și iată că venise! Și juca, juca prins de mână cu acele fecioare care parcă pluteau prin aeru tare al nopții, dulce legănați de melodia fluierului și alintați de mângâierea vântului nopții… 
  
Fecioarele dispărură dintrodată în ceruri și rămase iară numai el cu Zina care-l ruga să mai stea, că ea va pleca, că e singura ei noapte când poate să-l mai întâlnească…Și luna se îngălbenise de tot, bolnavă, și stelele care se prefăcuseră -n făclii aprinse, și cerul tot parcă se transformase într-un altar de biserică, și glasul Zinei, cântat, șoptit, printre buze: … 
  
Se trezi. Strigase Zina? Venise ea oare acolo sub nuc? Ascultă ce ascultă cântecul nopții, asculta acele tăceri, totul părea încremenit. Privi cerul, Calea Laptelui, și Cloșca cu Puii, și Carul Mare, și luna bezmetică pe cer, și stelele care parcă încremeniseră pe boltă; nici foșnet de licurici, nici boare de vânt, călca parcă pe vată căci se sculase să meargă în grădină la umbra nucului s-o vadă pe Zina.? Coborî pragul prispei, merse-n grădină, văzu parcă o nălucă-n alb alergând prin umbra nucului care dispăru în livadă. Era sau nu era Zina? Îl strigase sau nu-l strigase Zina? Fusese sau nu fusese vis acea horă îndrăcită din jurul nucului? - strigă el în miezul nopții spre acea nălucă care pierise-n neant. - mai repetă el de câteva ori, rezemat de tulpina nucului și dintrodată își simți mâna dreaptă și piciorul drept moi și se-aplecă spre zăplazul gardului să nu cadă și se târî binișor spre casă, tip-til, fără să mai zică vreun cuvânt…  
  
Și se așeză pe prispă să mai doarmă, dar nu mai putu să închidă ochii, aprinsese un muc de țigară și privea pe cer cum se sting tăciunii nopții, ai acelei nopți nenorocite care-l lăsase beteag și blestemat să meargă toată vița în cârjă. 
  
Veni dimineața cu treburi și cu rosturi noi, dar Norocel rămăsese pe prispă tăcut, privea cerul, conacul și vedea prin curte forfotă mare. 
  
-Leliță Brândușo, chemă el femeia care deretica prin casă, vino, te rog, până la mine și-mi ajută să cobor scările că mi-a luat Dumnezeu o mână și-un picior azi nopte! 
  
-Ce tot îndrugi, tu, acolea, păcatele mele? Noi ardem în altele… 
  
Femeia era disperată și plânsă și Norocel o întrebă ce are. 
  
-Tu stai aci, n-ai auzit c-a murit domnița boierului azi noapte și e jale mare în tot conacul? 
  
Norocel rămase trăznit clipe întregi: 
  
-Când a murit?-mai avu el puterea să mai întrebe. 
  
-Azi noapte! A prins-o pârlita aia de ploaie și atât i-a fost că suferea, sărmana, de piept, și-a făcut astupătură!… 
  
Norocel încremenit a început să plângă: 
  
-Doamnee, ce blestem a fost ăsta pe capul nostru, de-ai vărsat nenorocirea peste doi nevinovați? Ce ți-am stricat, noi, doi copii, cu iubirea noastră de ne-ai făcut asemenea rău? 
  
Coborî încet de pe prispă, ajutat de lelița Brândușa, se sprijini într-un ciomag și șontâcâind, o luă spre conacul cel nou. 
  
Când îl văzu, lumea rămase înmărmurită, se-nchină și tăcu. Schiopul merse direct în camera moartei, o privi și-o sărută pe mâinile ei firave și pe obraz; era la fel cum o visase el azi noapte, cu rochia aceea albă, roșie în obraji, stătea așa și se uita la el, parcă n-ar fi fost moartă. Aștepta parcă să se scoale și să-i spună să pună șevaletul în trăsură și să plece să picteze acel frumos peisaji… 
  
Și Zina a fost înmormântată în fața bisericuței de la conac și el, în fiecare zi, timp de treizeci de ani până i-a luat Dumnezeu viața, schiop și cu o barbă până în pământ, venea și-i punea câte-o lumânare la cap, în speranța că atunci când va închide ochii și el, se vor întâlni amândoi în Rai și acolo va pune caii la trăsură pentru a merge în luncă cu ea să picteze peisajul mult visat… 
  
20 iulie 1995 
  
Referinţă Bibliografică:
IELELE-proză scurtă / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1540, Anul V, 20 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!