Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Ion Coja         Publicat în: Ediţia nr. 2050 din 11 august 2016        Toate Articolele Autorului

Ion COJA - PETRICA IONESCU CA PEDEAPSĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
N-am văzut spectacolul pus de Petrică Ionescu la TNB*. Am încercat să prind măcar o strapontină la vreuna din repetiţii sau la avanpremieră, dar fără succes. I-am scris şi un e-mail lui Petrică, cu care mă cunosc de aproape 50 de ani, dar nu s-a putut face nimic! Bătaie mare printre bucureşteni pentru un loc la spectacolul care a pus în mişcare toate aşteptările publicului de teatru...  
 
Mă cunosc cu Petrică Ionescu de pe vremea când era student şi împreună cu alţi colegi au jucat piesa mea, Adio, Julieta, adio!, cu care au rupt gura Europei la Festivalul de teatru studenţesc de la Nancy! Nu atât cu piesa, cât mai ales cu spectacolul! Care a avut ca decor, ca recuzită, un simplu sul de hârtie higienică prin care scena era împărţită în două! Tot spectacolul s-a redus la mişcarea actorilor, bine precizată în parantezele textului meu, la care s-au adăugat mici completări ingenioase şi inspirate, cu care fiecare actor şi-a construit rolul şi a contribuit astfel la reuşita spectacolului. Numai mişcare, gesturi, grimase... Nu s-a rostit niciun cuvînt tot spectacolul!...  
 
Eu, ca autor al piesei, n-am avut nimic împotrivă să se renunţe la toate replicile (!), numai să fiu recunoscut ca autor şi să merg şi eu în Franţa! În aprilie 1969!... Textul meu, adică replicile, care erau în întregime o parafrază a unor sloganuri politice, puteau să lipsească, mesajul piesei, marcat politic, fiind explicit prin mişcarea pe scenă a personajelor, riguros controlată prin indicaţiile din parantezele textului rostit!... Indicaţii al căror autor eram tot eu! Nota bene!... Nu s-au rostit replicile scrise de mine, dar actorii s-au mişcat după scenariul meu!... Scenariu de pantomimă, aş putea spune acum!  
 
Nu s-a mai rostit niciun cuvînt, dar mesajul piesei a fost integral păstrat!... Aceasta este ciudăţenia piesei, s-ar putea spune!... Nu insist!... Sunt foarte mândru de piesă. După 1990 a fost de mai multe ori montată de trupe ale unor elevi de liceu!... Fără să se sară niciun cuvînt, nicio virgulă, de data asta! Din păcate, spectacolul trupei „Podul”, în ciuda succesului „internaţional”, nu s-a putut juca şi în ţară deoarece regizorul spectacolului a „defectat” şi a rămas până azi în Franţa.  
 
Asistând la repetiţiile băieţilor, i-am auzit pe Iulian Negulescu – regizorul montării, pe Petrică Ionescu şi Florin Tănase, discutând cu pasiune de importanţa mişcării pe scenă a actorilor, de importanţa improvizaţiei în teatrul contemporan (în Happening theatre), de rolul tot mai periferic pe scenă al textului, devenit pretext pentru un spectacol de „sunet şi lumini”, pentru agitaţia numită mişcare scenică! Etc...  
 
Deceniile de teatru care au urmat, atât în România cât şi, mai ales, în Occident, au consemnat instaurarea acestei triste situaţii: spectatorii sunt invitaţi să vină la teatru ca să vadă mai ales, să se bucure de spectacol, de decoruri, costume, muzici, mişcări pe scenă etc., să se bucure de ce văd, nu de ce aud, textul, replica, cuvîntul, logos-ul ajungând la periferia montării, marginalizat cu bună ştiinţă încă din start, când primul gest creator al regizorului este să taie, să reducă drastic textul la o treime sau un sfert, ca să rămână timp pentru scălâmbăielile sexoase ale trupei!  
 
Am comentat deseori această formă a degradării omului modern. Omul nu mai suportă supliciul textului care te obligă să gândeşti! Pedeapsa contemplării meditative! Incomoda postură de utilizator al minţii, al inteligenţei, al înţelegerii! Mintea îi oboseşte după primele replici şi vrea să vadă, iar în ultimii ani teatrul oferă vederii spectatorilor orice, totul! Naturalia non sunt turpia!, ziceau cei vechi, dar aceste vorbe nu se potrivesc şi dezbrăcinării în public! Dez-brăcinarea nu este naturală, dar a devenit artistică!... Dumnezeu cu mila! Nu dau sentinţe!...  
 
În antichitate, amfiteatrele construite cu mare trudă adunau peste o mie de spectatori în faţa cărora apăreau câţiva actori, care îşi rosteau replicile, lungi şi meşteşugite tirade, fără să se mişte, ba unii purtau şi măşti, încât la spectator ajungea numai vocea, adică numai cuvîntul, textul, ideea!... Iar spectatorii ascultau înfioraţi povestea, drama, tragedia expusă prin schimbul de replici... Replica! Aşteptată cu sufletul la gură!... Replica inspirat imaginată, rostită cu o voce de neuitat!...  
 
Mi se pare evident că spectatorul de odinioară avea o minte mult mai antrenată pentru disputa de idei, pentru calitatea şi virtuţile discursului, ale limbajului, ale graiului!... Aveau mult mai dezvoltată capacitatea de a se bucura de subtilităţile textului, ale celui rostit... Pe vremea aceea punctul culminant al celei mai populare petreceri, petrecerea nunţii, la care lumea se distra, dansa, cânta etc., până când venea rândul aedului şi se producea, cum spuneam, punctul culminant: se rostea, cântat, lungul text al unei balade, al unei epopei homerice... Şi toată lumea amuţea, ascultând cu înfiorare!... Nunţile durau mai multe zile, iar poetul avea timp să spună până la capăt cum a fost când s-a supărat atât de cumplit Ahile!... Sau cum a fost să moară haiducul Toma Alimoş...  
 
Pe vremea lui Shakespeare lumea pestriţă a Londrei se înghesuia să prindă un loc, fie şi o strapontină, nu numai pentru a urmări povestea de toţi cunoscută a celor doi îndrăgostiţi din Verona, ci mai ales pentru a savura înfloriturile savante şi aluziile îndrăzneţe ale textului, arta cu care actorii îşi rosteau tiradele lungi şi atât de spirituale, încărcate cu atâtea ziceri memorabile... Texte în care nu aveai cum să mişti o virgulă măcar!... Necum să le foarfeci!... Te-ar fi huiduit galeria dacă săreai un vers!...  
 
Nu mi-e deloc greu să ştiu ce a făcut Petrică Ionescu cu textul colegului meu Bill. Nu este primul care a intrat cu măturoiul, băgând textul sub preş, ca pe o înseilare penibilă, jenantă... Am văzut câteva secvenţe TV de la repetiţii. Edificatoare, mi-am zis... E mai mult Petrică Ionescu decât Shakespeare!... Iar de la cei care au avut norocul să vadă spectacolul, am aflat că e mai mult „las Fierbinţi” decât Shakespeare. Adică, la celebra comedie shakesperiană montată la Teatrul Naţional din Bucureşti, singurele replici la care publicul a rîs, nu sunt din textul piesei, ci sunt lipituri făcute de actori, replici luate din lumea TV, a spectacolelor „fierbinţi” din televiziunea de consum! Vulgarităţi acceptate de regizor, din respect pentru canalia din uliţi care s-ar putea nimeri la spectacolul Naţionalului... E bine venită! Se va simţi în largul ei!...  
 
Un spectacol la care spectatorii nu au aplaudat niciodată!... În afara apauzelor de complezenţă de la sfârşit!... Se vede că spectatorii de teatru din Bucureşti, oricât ar fi de snobi, nu se lasă prostiţi ca-n marile capitale ale teatrului contemporan, unde asemenea montări au făcut epocă!...  
 
Domnule Petrică, domnilor regizori, există o artă care se centrează pe mişcare, pe frumuseţea trupului expus publicului în mişcarea cerută de o muzică ad-hoc imaginată cu trudă şi migală: baletul!... Dansul! Bucuria de a dansa este una dintre marile descoperiri ale umanităţii!...  
 
I-am văzut la repetiţiile filmate pe bieţii actori chinuindu-se să se mişte după indicaţiile lui Petrică Ionescu!... Grotescă foşgăială!... Chinuindu-se să-şi poarte ca pe un ruksac costumele cu care i-a potcovit regizorul!... Başca propria supraponderalitate!  
 
Nu-i de vină Petrică al nostru, ale cărui succese pe marile scene ale Occidentului nu le-a contestat nimeni. Şi care, la vremea lor, ne-au sincer bucurat! Dar problema pe care o ridic este mai degrabă teoretică, filosofică: care mai este azi relaţia dintre literatură şi scenă? Teatrul mai aparţine literaturii? Se joacă un text declarat al lui Shakespeare, dar este mai mult al regizorului şi al actorilor!... Se joacă tot mai multe texte ale unor autori necunoscuţi ca atare, actori sau regizori, care ştiu ei bine reţeta succesului la public: dezbrăcinarea pe scenă, mai sus amintită! Lepădarea de toate restricţiile de limbaj şi de gestică, lepădarea de orice vestimentaţie la momentul culminant, chiar dacă de sub ţoalele aruncate se iţeşte un nud chinuit de reumatisme şi nesincronizări anatomice, ca să nu le zic altfel!...  
 
Petrică Ionescu a montat cu mare succes la Opera din Paris. O ştiu bine de la colegul meu de bancă, Gigi Christu, ajuns director administrativ la Garnier, care i-a oferit lui Petrică Ionescu toată susţinerea, ca-ntre doi români transfugi!... Dar la Paris amicul nostru a avut la dispoziţie corpul de balet al Operei, celebru! Să tot faci mişcare scenică cu asemenea trupuri, de la Dumnezeu hărăzite să se lase expuse vederii încântate a celorlaţi... Dar bieţii actori de la Naţional, antrenaţi să-şi spună impecabil monologul şi tiradele, ce să facă ei pe scenă goi puşcă aproape, ţinuţi pe scenă fără nicio replică, ca un fel de mobilier uman, făcând parte din aglutinarea de anatomii umane imaginată de Petrică al nostru cu o motivaţie care, fiind prea artistică, nu ne-o va putea lămuri niciodată?!...  
 
Desigur, sunt subiectiv şi plin de venin, ros de ranchiune nevindecate!... Am oferit Teatrului Naţional o piesă despre Brâncoveni... Am visat s-o monteze Petrică Ionescu!... O piesă cu multă mişcare, recunosc, dar şi cu replici din care dacă se sare una, tot textul se va dezechilibra... Oferta mea a intrat şi ea sub preş. Sub preşul din cabinetul directorial! Alături de textul colegului londonez... Onorantă vecinătate...  
 
Dar sentimentul care mă încearcă de fapt este cu totul altul! Mila, mila şi compasiunea pentru public, pentru actori, domnule Petrică, domnule Caramitru!... Ce rău v-au făcut, stimaţi colegi, de i-aţi pedepsit cu acest „shakespeare”?!  
 
Şi, la drept vorbind, eu ce rău v-am făcut?! Dar Brâncovenii?! Dar Shakespeare?...  
 
Ion Coja  
 
PS Desigur, lipsa de reacţie a lui Petrică Ionescu la cererea mea de a primi un bilet de favoare la premieră este principala cauză şi explicaţie a rândurilor de mai sus, pe care le voi regreta mereu... Aşa cum regret şi azi lipsa de inspiraţie pe care am avut-o când l-am suspectat public pe Ion Caramitru de ceea ce toată lumea ştie că a făcut şi că este!... Se cheamă, în teatru, secretul lui Polichinelle! Dracu m-a pus să nu-mi ţin gura?!... Ce-am câştigat?  
Ianuarie 2016  
 
*  
 
PS august 2016 Am sperat să ajung să văd montarea de la Naţional a faimosului regizor. Mi-am procurat şi bilete, dar nu le-am putut folosi din motive de forţă majoră. Eram curios dacă-mi voi menţine rezervele mai sus exprimate şi după vizionrea spectacolului. Am impresia că piesa nu se va mai prezenta. A dispărut de pe afişul Naţionalului. Regret. Dar în acelaşi timp, dacă spectacolul „a căzut”, cum se vorbeşte în târg, mă consolez cu gândul că am avut dreptate! E tragic ce se întâmplă cu comedia lui Shekespeare, dar în acelaşi timp este reconfortant să constaţi că publicul bucureştean le dă lecţii Ocidentului! Nu s-a lăsat prostit de fiţele lui Petrică al nostru. Rudă bună cu Petrică al lui Stravinsky... Mai lipseau fluierăturile, în timpul spectacolului, ca tacâmul să fie complet! Dar bucureştenii sunt oameni subţiri, domni, şi ştiu să sufere în demnitate, alături de actori şi de regizor chiar!  
 
Aşadar, un in-succes reconfortant! Lumea nu a luat-o a vale chiar cu totul! Teatrul românesc nu s-a lepădat de spectatori! Încercarea domnului Ion Caramitru a eşuat lamentabil! Veritabil succes al teatrului românesc! Poate cel mai important în ultimii ani!  
 
-----------------------------------------  
*TNB – Teatrul Naţional (Ion Luca Caragiale) Bucureşti  
 
Referinţă Bibliografică:
Ion COJA - PETRICA IONESCU CA PEDEAPSĂ / Ion Coja : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2050, Anul VI, 11 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ion Coja : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Coja
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!