Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Meditatie > Mobil |   


Autor: Ion Cârstoiu         Publicat în: Ediţia nr. 1467 din 06 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

THE WORLD OF ETYMOLOGY. LUMEA ETIMOLOGIEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu există domeniu mai captivant ca cel al etimologiei, adică al studierii originii şi evoluţiei cuvintelor. Dar sunt numeroase capcane în această fascinantă lume a cunoaşterii! Un lucru este limpede: omul când a făcut ceva a imitat natura: cu un secol în urmă el visa să zboare după ce experienţele lui Dedal eşuaseră. El a inventat un aparat căruia i-a pus numele asemănător cu al păsării avis → avion. 
  
Când cu mii de ani înaintea noastră omul a descoperit un instrument care se învârteşte, ducând la apariţia carului de luptă şi a carului de transport, el i-a pus numele asemănător cu al astrului văzut de om zilnic şi care e rotund. I-a zis deci *reth „roată“ pe indo-europeană cf. egipt. re „soare“ + t sufix feminin (deşi mari învăţaţi ca Ernout, Meillet îl derivă altfel din nişte verbe cu sensul „a circula“). 
  
Înaintea acestor descoperiri, o adevărată revoluţie a constituit-o apariţia focului ce i-a îmbunătăţit hrana, l-a ferit de animale sălbatice, de duşmani, i-a permis să topească minereuri, făurindu-şi unelte şi arme pentru expansiune ori apărare. Focul a fost păstrat cu sfinţenie de om fiindcă înainte de a şi-l produce el însuşi prin frecare, iniţial acesta a apărut din fulgere căzute pe copaci, a fost cu siguranţă un element căzut din cer. De aceea vedem în lat. ignis, sl. ogn-, v. ind. agni, balt. ugn-, ţig. iag denumirea cerului la iranieni bag, la tunguşi buga, la mongoli naga, la maghiari ég, la prehitiţi (i)yah. Să observăm că aceste substantive au elementul iniţial n ori b eliminat, având sensul „în“ şi oricât ar părea de ciudat, cuvântul latin se aseamănă cel mai mult cu cel maghiar, dar probabil vechimea lui ignis este aşa de mare, din timpurile când triburile indo-europene se învecinau cu neamurile ugro-finice. Mai adăugăm că -is e terminaţie, iar -n sufix adjectival; ca atare ignis a fost iniţial adjectiv, având sensul de „ceresc“, după cum bine scria învăţatul John Bernal. În mod surprinzător, dintre toate elementele lexicale citate singur cuvântul ţigănesc nu pare să fi fost niciodată adjectiv: el nu are -n, e simplu iag. 
  
O tempora, o mores! O timpuri, o moravuri! 
  
Cuvântul latinesc tempora e pluralul lui tempus „ timp“, a cărui origine a rămas necunoscută. Nu se ştie aşadar de unde au latinii pe tempus. Cercetările noastre ne-au împins la a-l compara cu jap. tenki „vreme, timp“, cu acelaşi sens, dar forma fonetică ne împiedică la prima vedere. Totuşi să se observe că un k' corespunde lui p' în latină: kaina „pedeapsă“ în iranice e în lat. poena „pedeapsă“ (de unde penal). De asemenea kö, kaya, kifa, kamy, kammo „piatră“ în magh., tc, ebraică, slavă, fineză sunt corespondente ale gr., lat. petra cu acelaşi sens. Vezi şi rom. kiatră, regional „piatră“. Apoi copil din alb. rom. are în lat. forma pupilllus. În jap. „copil“ se zice ko, iar în ainiană (limbă din Japonia) „copil“ este po şi sunt multe alte exemple de k/p. Deci ne aşteptam la un lat. *tenp, or p nu admite n în faţă, ci numai m şi de aici tempus! E probabil că acest subst. japonez a ajuns prin cultura Cucuteni şi prin etrusci, o populaţie mai veche ca latinii. 
  
O altă coincidenţă latino-japoneză e haru din haruspices, preoţi care ghiceau destinul oamenilor după măruntaiele animalelor sacrificate. Sigură e comparaţia cu jap. hara „pântece“, din harakiri „a tăia burta, pântecele“, or instituţia preoţilor ce tâlcuiau destinele oamenilor se ştie sigur că latinii o aveau de la etrusci. 
  
Fenestra este de asemenea, un cuvânt etrusc. S-a discutat mult despre semnificaţia lui fen, însuşi marele B.P. Hasdeu a formulat o ipoteză ce n-a fost, se pare, acceptată de contemporani şi urmaşi. 
  
Să vedem cum numesc fereastra în alte limbi. Englezii îi zic window, fiindcă în ea bate vântul wind, spaniolii îi spun ventana, evident tot de la vânt. Chiar şi la incaşi casa „nu poseda ferestre, ci nişte găuri mici,..., care serveau ca ventilatoare“ (R. Vulcănescu, Incaşii, 1970, p. 77). 
  
E limpede că, cel puţin într-o anumită arie geografică, fereastra (lat. fenestra) e în relaţie cu vântul. Ca atare nu vom comite un sacrilegiu dacă vom compara cu un cuvânt având sensul de „vânt“. Acesta există în chineză sub forma feng, unde g nu se pronunţă, dovadă taifun, în cărţile ruseşti fîn, toate fără g final, ca de altfel şi în engl. föhn, „vânt cald“ (care a dat numele uscătorului de păr). De fapt cuvântul chinezesc se compară cu i.e. *uen-t „vânt“ cu u>v în latină şi alte limbi indo-europene, iar f în chineză, de la *an- „a sufla“ → vânt, pe care îl găsim la greci, indieni şi chiar eschimoşi anore „vânt“, de unde hanorac! 
  
Şi iarăşi să ne amintim că etruscii au similitudini cu lumea altaică, chinezească, japoneză etc. 
  
O altă coincidenţă sino-latinească este sin „inimă“, exact la fel şi în chineză. 
  
Şi mai interesante par etimologiile următoare. Să luăm, de exemplu, adj. „lung“, pe lat. longus, -a, -um. Specialiştii în etimologie indo-europeană spun că forma cea mai veche a adj. este *(d)longhos. Uneori şi cei mai mari învăţaţi s-au încurcat în ştiinţă. Mai întâi să îndepărtăm terminaţia -os, apoi eliminăm pe h, care e aspiraţia consoanei precendente; în sfârşit d este facultativ: el poate fi sau poate lipsi. Aşadar rădăcina „pură“ a adjectivului care însemna în i.e. „lung“ era chiar long. Dar ce a însemnat acest adjectiv mai înainte? Cei care s-au ocupat cu această problemă spun că adjectivul este o parte de vorbire ce arată calitatea, însuşirea unui nume. Iniţial el a fost tot un nume care avea acea însuşire prin excelenţă. Astăzi sunt idiomuri care nu cunosc adj. „negru“, dar au înlocuitori: ca pământul, corbul, cărbune, noapte, adică substantive ce au acea proprietate. Ce lucru, ce animal e lung? Evident că toată lumea se gândeşte la şarpe. Nimeni n-a văzut un şarpe verde, roşu ori de 1½ kg. Am întâlnit un şarpe de 1 m ori 2m. Să fie o „pură“ întâmplare faptul că în germană „lung“ se zice lang(e), iar „şarpe“ se pronunţă [šlange]? Dar un şarpe mai mare se pomeneşte în basmele românilor ca balaur, iar un balaur la chinezi se cheamă dragon. În limba aceasta „dragon“ se zice long! Cu pronunţarea populară lung, exact ca în română! E logic ca vorba chinezească să fie mai veche şi ea să stea la baza adj. indo-european pentru că la ei long este încă substantiv. Că e aşa pledează situaţia din japoneză: nagai „lung“ faţă de v. ind. naga „şarpe“. 
  
Se pare că şi magh. [hosu] „lung“ trebuie pus în legătură cu ebr. nahaš „şarpe“ (
  
Referitor la subst. dragon acesta are pe d tot din chineză di-long „dragonul pământului“ şi cu r ca în limbile indo-iraniene, japoneză, vietnameză; de aceea nu putem accepta etimologia „probabil din derkomai «a vedea, a privi »“, cum citim în felurite dicţionare. A se remarca şi adj. „lung“ în indo-iranice durga, darga, pe când în gr. este dolikhos, slavă dolgii. 
  
Aceeaşi este, după noi, situaţia pronumelui „tu“. Pronumele, se ştie, este în locul unui nume. Care i-a fost semnificaţia înainte de a deveni pronume nu se cunoaşte. În Introducere în studiul limbii şi literaturii indo-europene, Lucia Wald şi D. Sluşanschi afirmă că pronumele personal „are paradigme heteroclitice, ireductibile la corelaţii etimologice limpezi“ (p. 243) şi că „el datează dintr-o epocă atât de veche, încât explicaţia morfologică şi etimologică a variaţiilor sale paradigmatice ne scapă (cei puţin deocamdată) aproape cu desăvârşire“. 
  
Aici se cuvine să facem o scurtă digresiune. În toate vechile limbi pronumele de pers. I sg. „eu“ se compară cu denumirea cerului, care grăieşte omului prin tunet. Să ne amintim „convorbirea“ lui Yahwe cu Moise: „Eu sunt cel care sunt“. (Exodul, III, 14); „Eu, Yahwe, sunt zeul vostru...“ (Leviticul, XX, 38); „Şi i-a spus El lui Moise: Vrei să cunoşti numele meu? Eu mă numesc când Shadai, ..., când Yahwe...“ (Shema Rabah. III, 14). Iar în Isaia, XLV, 5-7 citim: “Eu sunt Domnul [Yahwe] şi nimeni altul. Eu te-am încins fără ca tu să mă cunoşti. Eu sunt Domnul, ..... Eu întocmesc lumina şi plămădesc întunericul; eu sunt cel ce urzeşte pacea şi aduce restriştea. Eu sunt Yahwe, care face acestea“. 
  
Într-adevăr, să se observe că pronumele „eu“ în arabă e ana, în ebraică ani, în magh. en, iar în tc. ben cu un b inexistent în maghiară şi toate acestea pot avea la bază numele cerului sumerian an. La fel, i.e. *ego poate deriva din numele cerului amintit: baga, buga, naga, ég în iraniană, tungusă, mongolă, maghiară. În mod ciudat, sl. ia „eu“ seamănă cu prehititul (i)yah, în faza târzie cu h ce nu se mai pronunţa. În sfârşit, jap. boku „eu“ poate fi pus în relaţie cu baga-buga, cu g>k ca în lat. boca „ gură“ etc. 
  
Dacă ne vom declara de acord că pron. pers. de pers. I „eu“ poate proveni din numele cerului, ar fi logic ca „tu“ să derive din cel al pământului. Găsim tot în mitologia chineză tu „pământul“, care-şi menţine sensul concret şi substantival şi astăzi, pe când în i.e. s-a transformat în pronume, care este sub forme apropiate cu i.e. şi în maghiară te, în semitice etc. 
  
Iată şi etimologia lui stâng. Acesta e dedus de unii din lat. stancus „obosit“, alţii îl consideră de origine autohtonă, comparându-l cu termeni din albaneză, germană etc. Dar ungurii au [bol] „ stâng“ pe care noi îl punem alături de sl. bol' „boală“; turcii zic sol „stâng“, însă tot în turcă este verbul sol - „a se ofili, a se vesteji“(scris solmak). Englezii au [il] „bolnav“, care este interesant că aminteşte de un cuvânt eschimos: „Când eschimosul strigă ili-ili, aceştia cârmesc spre stânga“ (A. Lecca, Eschimoşii, B., 1966, p. 65). Oricât de ciudat ar părea noi aducem în discuţie chin. teng „a fi bolnav“ (L. Wald, Progresul în limbă, p. 90), care, precedat de s, - a putut da stâng ca în cazul turdus>sturz. Cuvântul chinez teng poate fi în relaţie cu tîngă „mâhnire adâncă, jale, amărăciune“< sl. tonga, cu a se tângui şi mai ales a tânji, „a fi bolnăvicios“. 
  
Cunoscuta ţuică românească, cuvânt existent numai în sârbo-croată, a avut parte de mai multe discuţii etimologice. Unii l-au dedus din sârbă, alţii l-au crezut dacic *seu, de unde şi lat. sucus. Dar cum se numeşte această băutură în alte limbi? Sl. vodka e clar că derivă din voda „apă“, engl. wisky este abreviat din uisce bath „apa vieţii“. În franţuzeşte ţuica se cheamă eau de vie, „apa vieţii“. Făt Frumos din basmele noastre gustă din apa vie ca să capete curaj în lupta cu uriaşul balaur. Noi deducem rom. ţuică din ch. šui ,,apă“ +că din vodcă, wisky, singura problemă fiind transformarea lui ş în ţ, poate prin intermediul lui č ori tot aşa cum sem. šar „cap, rege, împărat“ se compară cu sl. ţar „împărat“ (deşi acesta se admite că vine din Kaisar). Cf. la maori rachiul e „apa de foc“. 
  
Alt cuvânt latin cu originea obscură este sanguis „sânge“, ca de altfel şi gr. haima. Acesta din urmă este sigur, după noi, în legătură cu sem. hayim „viaţă“ (în Ciad e chiar hama „sânge“) căci citim în Biblie: „Numai carnea cu sângele ei, în care e viaţa, să nu mâncaţi“ (Geneză, IX, 3-4). „Sângele fiind la semiţi principiul vieţii, era sacru“ (C. Daniel, Civilizaţia asiro-babiloniană, B., 1981, p. 295). După noi lat. sanguis se compară cu ch. sang „a răni“ (L. Wald, Progresul..., p. 90), căci din rană curge sânge. Să se mai observe că dacă în turcă kan înseamnă „sânge“, în lat. [kano] are sensul „eu cânt“. Tot aşa comparăm lat. sanguis şi cu germ. sang „cântec, eu cânt“. Să ne amintească aceste similitudini de perioada veche din istoria omenirii când jertfele, care se lăsau cu mult sânge, erau însoţite de dansuri şi cântece rituale? 
  
În afară de cultura Cucuteni amintită în prima parte a lucrării mai adăugăm un fapt ciudat: istoricul I.I. Russu pe harta cărţii „Limba traco-dacilor“ pomenea de muntele serilor (montes Serrorum) care era Făgăraşul actual, or se cunoaşte că serii erau un popor din Asia, din părţile Chinei, căci această ţară s-a numit şi Serica, de la se „mătase“. 
  
Şi mai e o coincidenţă: grecii numeau pe sciţi Skytai iar Kitai e numele slav al Chinei. Să fi fost sciţii, la origine, înainte de a fi iranizaţi, un trib asiatic, altaic de origine chineză? 
  
Sa adaugam la ignis „foc” in latina si ignna „cer” in tamazight, berbera, Maroc. La etrusci zeul cerului era Tin, Tinia fara explicatie etimologica, dar care se compara dupa mine cu chinezul tien, japonezul ten „cer” . Latinescul sanguis cu etimologia necunoscuta se compara cu sngi „soare” in limba khasi din estul Indiei, iar in tunguso-manciuriana gasim chiar senggi cu sensul de „sange”. 
  
Profesor, Ion Carstoiu 
  
Referinţă Bibliografică:
THE WORLD OF ETYMOLOGY. LUMEA ETIMOLOGIEI / Ion Cârstoiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1467, Anul V, 06 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ion Cârstoiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Cârstoiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!