Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Ion Cârstoiu         Publicat în: Ediţia nr. 1397 din 28 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

ROMA, LATIUM – DOUA ETIMOLOGII.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Provenienţa toponimului Roma nu este pe deplin elucidată. Iată ce scrie Ch. Ionescu, MEO, 247: „În ceea ce priveşte originea şi semnificaţia toponimului Roma, lucrurile sunt foarte complicate, discuţiile sunt vechi şi continuă şi astăzi, iar ipotezele numeroase. Se conturează două direcţii: prima consideră numele de origine italică (deci indo-europeană), a doua de origine etruscă. Din prima grupă se remarcă încercările de a explica Roma prin numele vechi al Tibrului, Rumon, sau printr-un termen topografic cu referire la una din cele şapte coline tradiţionale pe care este aşezat oraşul, Palatinul; cealaltă ipoteză porneşte de la cele două vârfuri ale Palatinului şi de la cuvântul ruma „mamelă“, cu care sunt asemuite. În ceea ce priveşte originea etruscă, care întruneşte acordul multor specialişti, se propune legătura cu numele gentilic etrusc Ruma (de la acesta ar putea proveni şi Romulus)“. 
  
Învăţatul italian C. Tagliavini arată că numele de Roma nu poate fi derivat din cel de Romulus, cum voia o veche tradiţie: opinia cea mai verosimilă este că Roma... derivă dintr-un nume de gintă etrusc (cf. Rumon, numele antic al Tibrului, după Servius; Originile limbilor neolatine, B., 1974, p. 67); Enciclopedia civilizaţiei romane, B., 1982, p. 679 arată că, potrivit tradiţiei, Roma se consideră de origine etruscă, dar la p. 682 numele oraşului a fost derivat de la cuvântul romê „forţă“, traducere în greacă a numelui Valentia, pe care l-ar fi avut Roma la venirea lui Evandros. 
  
Se ştie că Roma a fost întemeiată în 753 î.e.n. de către fraţii Romulus şi Remus. Ea mai este numită „oraşul celor şapte coline“ pentru că este situată pe înălţimile numite: Campidoglio, Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino şi Celio. Credem că Roma a însemnat la început „colină, înălţime, ridicătură“ şi provine din substratul mediteranean, despre care s-a propus că ar reprezenta urme ale unei limbi vorbite în bazinul mediteranean înaintea aşezării populaţiilor indo-europene din epoca istorică. Originea acestei limbi (dacă e indo-europeană sau nu sau dacă avem de a face cu mai multe idiomuri dintre care unele indo-europene) şi modalităţile împrumuturilor lexicale sunt greu de precizat. Se acceptă trei posibilităţi: 
  
1. Contactul cu o limbă mediteraneană într-o epocă precedând stabilirea latinilor (sau strămoşilor acestora) în Italia. 
  
2. Contactul cu limba sau limbile autohtone din Italia. 
  
3. Preluarea unor termeni dintr-o limbă din bazinul mediteranean, după stabilirea latinilor în Latium prin intermediul etruscilor sau cartaginezilor. Limbile mediteraneene sunt foarte vag cunoscute cu excepţia limbii greceşti şi a unor limbi semitice (TILR, I, 1965, p. 38). 
  
După părerea noastră comparaţia cu ebraicul rum „înălţime, ridicătură“este elocventă: „Aici s-a descoperit ceramica din secolul II e.n. Pe un vas întâlnim de două ori scris cu cerneală neagră cuvântul rwm, ceea ce poate însemna fie „Roma“, fie „înălţime, ridicătură“ (Amusin, Manuscrisele de la Marea Moartă, B., 1961, p. 59). Într-adevăr, dacă privim harta Italiei, Roma este un oraş al celor şapte coline având în jur, pe toată lungimea Tibrului un teren plat, şes. Cuvântul semitic este foarte răspândit şi în nume ca: Ahiram „fratele meu e înălţat“, Abram „tatăl este măreţ“ (ab. „tată“ + ram „măreţ, înălţat“ de la verbul ramu „a fi înălţat, a fi măreţ“). Mai credem că legat de Abram este lat. ramus „ramură, creangă, pom“ (care creşte şi se înalţă), cuvânt pan-romanic moştenit de noi: ram. În Exerciţii de limbă ebraică, B., 1927, p. 86 de I. Popescu Mălăieşti găsim rum „a se ridica“. În felul acesta se explică şi ruma „mamelă“ din limbile italice nespecificate, căci apropiat de forma mamelei este mamelon „o ridicătură de teren, o înălţime“. În continuare ne ocupăm de cuvinte înrudite cu cel în discuţie şi anume: egeo-cretanul harmo „înălţime“, herma, „piscul, stânca în picioare“ (P. Faure, Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, B., 1977, p. 93-195). Numele zeului grec Hermes este pus în legătură cu erma „piatră falică“ (Kernbah, Dicţionar de mitologie generală, B., 1983, p. 264) sau herma „grămadă de pietre“ (Bonnard, Civilizaţia greacă, I, p. 158). În fond este vorba de un cuvânt preelenic iar despre egeo-cretani un învăţat ca Cyrus Gordon spunea că ar fi semiţi vorbind o limbă semită foarte apropiată de cea din Ugarit (C. Daniel, Gândirea feniciană, p. 81). Alţii au asemuit limba egeo-cretană cu hitita. S-ar putea să aibă dreptate şi dânşii deoarece în hitită este foarte frecvent h- la începutul cuvintelor ce încep cu vocală. Aşadar harmo, herma, Hermes citite fără h ar fi apropiate de ram, rom, rum din limbile semitice cu metateză. Dar s-ar putea ca egeo-cretanul herma să fie înrudit cu armeanul kar „piatră“. Mergând mai spre răsărit întâlnim or „înălţime, a se ridica“ în limbile turcice (Sevortian, Dicţionar etim., p. 542) or se ştie că în aceste idiomuri -m este desinenţa care înseamnă „al meu, acesta“ şi prin armonie vocalică orom ar însemna „înălţimea mea, înălţimea, ridicătura aceasta“. Din mai vechiul turcic or (ur) „deal, munte“ cei mai mulţi specialişti deduc turcescul orman „pădure“. Întâlnim chiar în îndepărtata Coree cuvintele orom, oram „munte, înălţime“ (Sevortian, p. 473). 
  
Amintim aici şi v. gr. oros „munte“. Concluzia noastră este că termenul pentru „înălţime, ridicătură“ este în primul rând turcic-semitic şi dacă s-a aflat în limbi italice el are origine aşa-zis mediteraneană. De fapt, consoana r se află şi în i.e. *eredh „a se ridica“ (cf. lat. arduum „munte“ > rom. Ardeal), de asemenea şi numele muntelui: gora la slavi, giri la indieni, gairi la iranieni, kara la finici. Dar toate aceste legături trebuie să fie atât de vechi încât ele ating problema limbii nostratice, care stă la baza limbilor europene, semitice, uralo-altaice, dravidiene, etc. cercetată, printre alţii de N.V. Illici Svityč (URSS) şi B. Čop (Iugoslavia). Pentru explicaţia toponimului Roma este suficient să comparăm cu termenii semitici semnalaţi. În favoarea acestei tâlcuiri vine şi etimologia numelui regiunii Latium. Acesta a fost considerat ca derivând dintr-un *stlă-t-iom din baza stela (cf. latus „lat“ şi latus „parte“ şi deci ar putea însemna „regiune netedă“ în opoziţie cu muntoasa Sabină) (Tagliavini, op. cit., p. 66). Dar, adaugă Tagliavini, numele nu este probabil indo-european dat fiind că şi în etruscă rădăcina lat este foarte răspândită. Noi comparăm denumirea Latium cu egeo-cretanul lat „mlaştină“, toponim al cărui radical este răspândit în tot bazinul septentrional al Mediteranei (Faure, Viaţa...., citată, p. 145). Că este şes nu e îndoială, dar probabil că acum aproape 3000 de ani trebuie să fi fost o luncă inundabilă, deci mlăştinoasă, iar Roma ar fi înălţimea, ridicătura, colina, pe care oamenii şi-au construit locuinţe de teama inundaţiilor. Este cunoscut că Tibrul se revărsa formând bălţi din care pricină nu se putea ajunge până la albia fluviului, de aceea Romulus şi Remus au fost lăsaţi la marginea mlaştinei într-o albie. (Titus Livius, Ab Urbe Condita, p. 11). Tot Titus Livius ne spune că pe locul actualului For roman era lacul lui Curtius, numit aşa deoarece calul acestui personaj istoric şi-a salvat stăpânul căzut în mlaştină. (p. 27). Tot de o mlaştină e vorba şi la moartea întemeietorului legendar al oraşului Roma: „Într-o zi, pe când îşi inspecta armata într-un câmp pe lângă mlaştina Caprei, a izbucnit deodată o furtună însoţită de vuiete şi tunete puternice, în timpul căreia regele a fost învăluit de un nor atât de des, încât a dispărut din ochii mulţimii. De atunci Romulus n-a mai fost văzut pe pământ“. (Titus Livius, op. cit., p. 31). Ne întrebăm dacă acel preelenic lat „mlaştină“ nu are ceva comun şi cu preromanicul în Dacia şi împrejurimi balta „baltă“, eventual cu strămoşul sl. blato „idem“ sau latinul blatea „noroi“ (TILR, II, p. 328), Balaton, lac în Panonia, Legătura numelui topic Latium cu egeo-cretanul lat se confirmă şi prin aceea că Eneas a trecut cu troienii săi şi prin Creta (Enciclopedia civilizaţiei romane, p. 27). 
  
Sunt numeroase comparaţiile ce se pot face cu limbile semitice (încă nesemnalate): sp. vega, port. veiga „câmpie“ v. campidanez bega „câmpie roditoare“, puse în legătură cu substratul preroman cf. basc i-bai „fluviu“ (Tagliavini, op. cit., p. 109) ar trebui legat de semiticul beka „câmpie“ (Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, p. 93), deci e vorba de substratul mediteranean, în cazul de faţă semitic. La fel lat. decanus poate fi legat împreună cu gr. dekan nu de numeralul decem, deka „10“, ci de ugaritic dkn „bătrân“, corespunzător ebraicului zakan „bătrân“. Lat. cornu, germ. horn, gr. keras-atos, sl. rog., v. ind. cringa „corn de animal“ au legătură cu semitic keren „corn“. C. Tagliavini are dreptate când afirmă: „Numele însuşi de Roma, cu toate că cercetările etimologice moderne nu au dus la rezultate concordante şi indiscutabile, nu numai că nu este latin, dat nu este probabil nici indo-european“. 
  
Prof. Ion Carstoiu 
  
Referinţă Bibliografică:
ROMA, LATIUM – DOUA ETIMOLOGII. / Ion Cârstoiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1397, Anul IV, 28 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Cârstoiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Cârstoiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!