Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   


Autor: Ioan Ciorca         Publicat în: Ediţia nr. 1799 din 04 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

DĂNILĂ PREPELEAC

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DĂNILĂ PREPELEAC 
  
POVEŞTI ŞI POVESTIRI 
  
adaptate în versuri de IOAN CIORCA după ION CREANGĂ 
  
Odată, într-un sat trăiau / Doi fraţi cari însuraţi rrau. 
  
Chiabur era – după cum ştiu – / Cel mare. Era grijuliu 
  
Şi harnic tare se vădea, / Încât unde mâna-şi punea, 
  
În acel loc şi Dumnezeu / Mila Şi-o aşeza mereu. 
  
Un lucru doar l-a necăjit: / Faptul că nu a dobândit, 
  
Pe lume, nici un copilaş / Pe care să-l lase urmaş. 
  
Fratele mic se dovedise / A fi sărac. Îl ocolise 
  
Mereu norocul, leneş mare / Fiind în orice-mprejurare. 
  
Ba câteodată el fugea / Şi de noroc se ascundea. 
  
Nechibzuit fusese el / La minte şi la trebi la fel. 
  
Şi pe deasupra – să te ţii! – / Avea şi-o casă de copii. 
  
Numai nevasta lui muncea / Şi casa o întreţinea 
  
Din munca ei neobosită. / Avea o minte iscusită 
  
Şi-orcine-apoi putea să spună / Că avea şi inimă bună. 
  
Soaţa pe care o avea / Bogatul, o femeie rea 
  
Se dovedise şi zgârcită. / Mereu, în sat, era vorbită 
  
Cum că pestriţă se vădea / A fi la maţe. Despre ea, 
  
Satul întreg de-acord fusese / Că vorba veche ce spusese 
  
Că „Tot un bou şi o belea”, / Ca o mănuşă îi venea. 
  
Era sărac celălalt frate – / Sărac să fie de păcate! – 
  
Dar tot avea şi el apoi, / Perechea lui mândră de boi. 
  
Precum porumbul se vădeau, / La păr, aceşti boi că erau. 
  
Erau înalţi şi ciolănoşi, / Ţepoşi la coarne şi frumoşi. 
  
Cudalbi fuseseră şi-apoi / Ţintaţi în frunte cei doi boi. 
  
Deci erau buni de înjugat / Şi puşi la treabă de îndat’. 
  
Dar omul n-avea plug, nici grapă, / Teleagă, car, sanie, sapă, 
  
Tânjeală, hrepcă sau ţăpoi / Greblă, cârceie, coasă-apoi 
  
Şi multe altele pe care / Omul cel gospodar le are 
  
La casa lui, ca să muncească / Şi traiul să-şi agonisească. 
  
Dacă se întâmpla cumva / S-aibă nevoie de ceva, 
  
Săracul iute se ducea / La ceilalţi oameni, de cerea. 
  
Cu cereri îl toca mai tare / Numai pe fratele mai mare, 
  
Pentru că – fără doar şi poate – / Acesta le avea pe toate. 
  
Nevasta fratelui bogat / Se-nfuria pe-al ei bărbat 
  
Din pricina săracului / Şi-i tot spunea bărbatului: 
  
„Ascultă măi! Ţi-o fi el frate, / Dar pita e pe bani, bărbate!” 
  
„Aşa-i femeie! Nu-ţi prea place! / Sângele apă nu se face!” – 
  
Zicea bărbatul tot mereu. / „Păi dacă nu îl ajut eu, 
  
Care îi sunt frate mai mare, / Cine să îl ajute, oare?” 
  
Nevasta omului tăcea / Şi-apoi cu noduri înghiţea. 
  
Toate ca toate s-au vădit / Şi au trecut cum au venit, 
  
Însă un lucru se socoate / Precum c-a pus capac la toate 
  
Aducând multă enervare, / Nevestei fratelui cel mare. 
  
Lucrul acela cu pricina, / Care purtase toată vina, 
  
Era carul bogatului. / Astfel ajunse carul lui, 
  
De haimana, căci nu trecea / Două-trei zile şi venea 
  
Dănilă ca să-l împrumute, / Îndrugând vrute şi nevrute: 
  
Ba că voieşte să se ducă / Pân’ la pădure să-şi aducă 
  
Lemne; ba că vrea bunăoară / Să-şi ia făina de la moară; 
  
Ba să-şi aducă fânu-aflat / În ţarină pus la uscat; 
  
Ba să-şi aducă câte toate. / Când a simţit că nu mai poate 
  
De cât este de cicălit / De soaţa lui necontenit, 
  
Pe al său frate l-a chemat / Şi i-a zis foarte supărat: 
  
„Mai frate, de a ta frăţie, / Lehamite îmi este mie! 
  
Şi tu ai boi. Nu? Aşadar, / De ce nu îţi faci tu un car? 
  
Pe-al meu acum l-ai hârbuit / De cât de mult l-ai folosit! 
  
Ştii că-i o vorbă pe la noi: / «Dă-ţi popă pintenii şi-apoi 
  
Îţi bate iapa din călchie!» / Vezi? Mi se potriveşte mie!” 
  
„Bine măi frate, ce să fac?” – / Răspunse fratele sărac. 
  
„Cum ce să faci? Ai boi frumoşi, / Înalţi, puternici, ciolănoşi! 
  
Du-te la iarmaroc cu ei! / Vinde-i! Cu banii ce îi iei 
  
Te sfătuiesc să-ţi iei alţi boi – / Mai mici, mai ieftini – iar apoi, 
  
Cu ce-ţi rămâne, îţi iei car / Şi iată-te om gospodar!” 
  
„Da’ ştii că bine zici măi frate? / Acuma văd că ai dreptate!” – 
  
Zise săracul. „Negreşit, / Fac după cum m-ai sfătuit!” 
  
Apoi spre casă a plecat. / În grabă boii şi-a luat 
  
De funie şi a pornit / La drum – aşa cum a vorbit – 
  
Spre iarmaroc. S-a dus, s-a dus, / Însă aşa precum am spus, 
  
Omul acela, ne-ndoios, / Tot ce făcea, făcea pe dos, 
  
Aşa precum s-a zis odat’: / „Câinii, din traistă, i-au mâncat”. 
  
Târgul departe se găsise, / Iar iarmarocul se brodise 
  
Să fie-aproape terminat. / Dănilă însă a plecat 
  
Cu boii, căci cine putea / Ca împotrivă să îi stea? 
  
Era un om fără de leac / Acest Dănilă Prepeleac. 
  
Porecla ce o căpătase – / Adică „prepeleac” – se trase 
  
De la singurul lucru-avut / La casa lui, de el făcut. 
  
Dănilă cuşma şi-a tuflit / Pe cap şi-ndată a pornit 
  
Spre iarmaroc, cu boii lui, / Urmând dar sfatul fratelui. 
  
A luat drumul la picioare / Şi de nimic habar nu are: 
  
„Nici nu-i pasă / De Năstasă; 
  
De Nichita, / Nici atâta”. 
  
Plecă cu boii – cu Duman / Şi cu cel’lalt, cu Tălăşman – 
  
Pe drumul către iarmaroc. / Merseră ei pân’ la un loc 
  
Unde-ncepuse un deal mare / Urcând tărăgănat spre zare. 
  
Dănilă se porni agale / Să urce dealul, când în cale 
  
Se pomeni cu-n om că vine / Trăgând un car nou după sine, 
  
Pe care-atunci îl cumpărase. / Omul acela singur trase 
  
Ditamai carul după el, / Căci n-avea boi de nici un fel. 
  
Acuma el se chinuia / Cum vorba veche glăsuia: 
  
„La vale cu proptele, / La deal cu opintele”. 
  
Când a trecut prin dreptul lui, / Dănilă-i zise omului: 
  
„Opreşte-te puţin, om bun, / Căci am o vorbă să îţi spun!” 
  
„Eu vreau să stau măi frate, dar / Nu vrea pârdalnicul de car! 
  
Hai, spune repede, ce vrei? / Ai ceva bai cu boii cei?” 
  
„Ba n-am! Da’ carul tău, văd bine / Că vine singur după tine!” 
  
„Aşa şi este! Tu ce crezi? / Singur se mişcă, precum vezi!” 
  
„Ascultă! Ştii ce m-am gândit?” – / Zise Dănilă repezit. 
  
„Dacă îmi spui, sigur să fii / Că am să ştiu! Hai iute, zi-i!” – 
  
Răspunse omul de îndată. / Dănilă-atunci îi spuse : „Iată, 
  
Ce gânduri am: dacă tu vrei, / Eu am sa-ţi dărui boii mei, 
  
Iar tu-mi dai caru-n schimbul lor. / Să tot port grija boilor? 
  
Să le dau fân să îi hrănesc / Şi-apoi de lupi să îi păzesc. 
  
Ăst lucru nu-mi mai place mie! / De-aceea zic să ţi-i dau ţie! 
  
Bine-nţeles, de te-nvoieşti!” / „Măi omule, tu şuguieşti?” – 
  
Îl întrebă cel’lalt mirat, / După ce-atent l-a ascultat. 
  
„Ba află că nu şuguiesc / Şi că serios eu îţi vorbesc!” 
  
„Dacă tu zici, eu ce să spun? / Te văd că eşti mehenghiu bun! 
  
M-ai prins în chef, aşa că eu / Zic să-ţi ajute Dumnezeu 
  
Să ai noroc de car şi-apoi / Să am şi eu noroc de boi!” – 
  
Răspunse omul încântat. / Îi dete carul de îndat’, 
  
Luă perechea cea de boi / Şi merse-n drumul lui apoi. 
  
Privind în urma omului, / Dănilă-şi zise-n gândul lui: 
  
„Taci că-i cu buche! Negreşit / Că bine l-am mai potcovit! 
  
Numa’ să nu se răzgândească! / Nu cred că o să îndrăznească 
  
Să se întoarcă şi apoi / Să-şi ceară carul înapoi, 
  
Pentru că după-nfăţişare, / A fi ţigan, deloc nu pare.” 
  
Muncit de gândurile sale, / Porni cu carul către vale. 
  
Carul din urmă-l împingea, / Încât abia îl stăpânea. 
  
„Aho, aho! Ce car nebun!” – / Striga Danilă. „Stai, îţi spun! 
  
Lasă că te voi încerca, / Atunci când te voi încărca 
  
Cu vârf, cu sacii de la moară, / Sau când ţi-oi pune, bunăoară, 
  
Fânul din câmp! Atunci să ştii, / Atât de iute ca să fii!” 
  
De la o vreme s-a sfârşit / Valea, iar carul s-a oprit, 
  
Căci drumul se urca pieziş / Pe-un deal aflat de-acurmeziş. 
  
‘Geaba Dănilă se-opintea, / Căci carul înapoi dădea. 
  
Dănilă zise supărat: / „Car am voit? Car am aflat! 
  
Ce să mă fac cu el acum?” / Cu greu l-a tras, apoi, din drum 
  
Şi necăjit şi-ngândurat, / Sus pe proţap, s-a aşezat. 
  
„Da’ asta-i bună! Ce să fac? / Sunt eu Dănilă Prepeleac, 
  
Da’ uite că am reuşit / Boii de mi i-am prăpădit!” 
  
Pe când gândea în acest fel, / Tocmai trecea pe lângă el 
  
Un om care o capră-avea, / Şi cari grăbit spre târg mergea. 
  
Dănilă-ndată îl opreşte / Şi-n felu-acesta îi vorbeşte: 
  
„Prietene, nu cumva oare, / Îţi este capra de vânzare? 
  
De-o vinzi, zic ca să mi-o dai mie / Şi-n schimb, eu îti dau carul ţie.” 
  
„Păi ştiu eu?” – zise omu-ndată. / „Eu am o capră învăţată: 
  
Bună de lapte, frăţioare! / Nu e din cele săritoare! 
  
Nu ştiu! E bună!” „Vezi matale, / Ce s-o lungim, la deal, la vale?” – 
  
Zise Dănilă – „O fi bună / Sau dimpotrivă, e nebună, 
  
Bună afacere poţi face: / Ia-ţi carul şi dă capra-ncoace!” 
  
Omul atuncea a făcut / Aşa precum i s-a cerut: 
  
Îi dete capra şi-a luat / Carul; apoi a aşteptat 
  
Să vină alte care-acum. / Când primul car sosi pe drum, 
  
Se duse la proprietar / Şi îl rugă ca al său car 
  
Să-l lege la sapatele lui – / Adică la al carului – 
  
Ca să îl poată duce el / Până acasă, în ăst fel. 
  
Proprietarul l-a lăsat / Iar omul iute şi-a legat 
  
Carul de carul omului / Şi şi-a vazut de drumul lui. 
  
Numai Dănilă a rămas / Singur cu capra-n acel ceas. 
  
„Bine!” – îşi zise Prepeleac – / „Bine că i-am găsit de leac 
  
Şi carului! Da. Am văzut / Că bună treabă am făcut 
  
Şi tare bine l-am boit / Pe cel cu capra, negreşit!” 
  
Luându-şi capra de frânghie, / Porni spre târg. Dar vrea să vie 
  
Cumătra capră după el? / Nici vorbă! Nu voia defel: 
  
‘Geaba-nainte o trăgea, / Căci ea tot înapoi smucea, 
  
Încât Dănilă s-a-ngrozit / De ea şi s-a lehămesit. 
  
„Of! De-aş ajunge mai curând / La târgu’ cela, ca să vând 
  
Cât mai de grabă astă râie / Care peri albi îmi scoate mie!” – 
  
Zise Dănilă supărat. / Tocmai atunci s-a întâmplat 
  
Că, de la târg, un om venea / Care o gâscă-n braţe-avea. 
  
Când a ajuns în dreptul lui, / Dănilă-i zise omului: 
  
„Bun întâlnişi, măi frăţioare! / Tu de la târg te întorci, oare?” 
  
„Bine să-ţi deie Dumnezeu, / Om bun! Da. De la târg vin eu” – 
  
Răspunse omul, dând să plece. / Dănilă nu-l lăsă a trece 
  
Şi-i zise: „Uite ce gândesc: / Dă-mi gâsca şi îţi dăruiesc 
  
Capra aiasta-n schimbul ei! / Hai dar să facem schimbul! Vrei?” 
  
„N-ai nimerit-o! Ce să-ţi fac? / Asta nu-i gâscă, ci-i gânsac; 
  
Şi de sămânţă l-am luat!” – / Răspunse omul iritat. 
  
„Aşa să fie, precum zici, / Însă ascultă bine-aici: 
  
Sămânţă bună-ţi dau şi eu! / Tu nu pricepi? Ce-i aşa greu?” 
  
„Păi ştiu eu? Să mă mai gândesc! / Da-mplus, ceva, mai dobândesc? 
  
Că altfel, nu-l dau şi-apoi, lasă: / Norocul gâştelor de-acasă! 
  
Când îi dau drumul prin ocol, / Face prin ele-un otrocol 
  
Încât vor prinde toţi de veste / Şi va rămâne de poveste!” 
  
În urmă, ei s-au târguit / Dar Prepeleac a reuşit 
  
Să îi dea capra şi să ia / Gânsacul omului, pe ea. 
  
Apoi, spre târg s-a îndreptat / Ca să îl vândă de îndat’. 
  
La târg, gâştele au văzut / Gânsacul şi au început 
  
Să găgăie în chip şi fel. / Gânsacul găgăia şi el, 
  
Încât mai că la asurzit / Pe Prepeleac. „M-am pricopsit! 
  
De dracu-abia de m-am scăpat / Şi peste tatăl său am dat” – 
  
Zise Dănilă-n gândul lui. / Furios, apoi, gâscanului, 
  
Îi spuse ameninţător: / „Las’ că îndată te însor, 
  
Măi buclucaşule ce eşti! / Cu mine, tu te potriveşti?” 
  
Un negustor el a văzut, / Care avea pungi de vândut. 
  
Grabnic, gâscanul i l-a dat / Şi-o pungă goală-a căpătat 
  
În schimbul lui. A isprăvit / Şi-apoi spre casă a pornit 
  
Plin de mândrie şi-ncântat / Că de belele a scăpat. 
  
Dar când de boi îşi amintise, / Toata-ncântarea îi pierise. 
  
Cu palma, punga, el a şters-o / Şi „Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!” – 
  
Îşi zise-n urmă înciudat. / „O pungă goală-am căpătat! 
  
Vai! Din perechea mea de boi, / Cu asta m-am ales apoi! 
  
Măi, măi! Ce-am să mă fac acum? / Mi-am pierdut minţile pe drum 
  
Dacă aşa am procedat! / Sau dracu’ mi le-o fi luat!” 
  
Gândind astfel, a tot venit / Până în sat s-a pomenit. 
  
Acasă însă nu s-a dus, / Căci ce ar fi avut de spus 
  
Nevestei, despre ce-a făcut? / Tare-ntristat, s-a abătut 
  
Pe la al său frate, să-i spună / Lui mai întâi, vestea cea bună. 
  
„Bună bădiţă” – a grăit / Dănilă – „bine te-am găsit!” 
  
„Bine-ai venit măi frăţioare! / Spune, ce mai e prin târg, oare?” – 
  
Răspunse fratele, zâmbind. / Dănilă, în pământ privind, 
  
Îi zise: „Ce poate să fie? / Doar lume, cu negustorie.” 
  
„Bine, dar spune-mi ce-ai făcut / Cu boii tăi. Ţi i-ai vândut?” 
  
„Pai, eu cu graba m-am pornit, / Da cu zăbava m-am trezit”. 
  
„Dar ce veşti ne aduci? Hai, spune!” / „Bădiţă, nu am veşti prea bune. 
  
Să ştii că boii au plecat, / De parcă lupul i-a mâncat!” 
  
„Măi frăţioare, au venit / Dihănii de te-au încolţit, 
  
Sau te-o fi atacat, cumva, / Să-ţi fure boii, cineva?” 
  
„Nu măi bădiţă. Nu au fost / Nici fiare şi nici hoţi! Sunt prost! 
  
Cu mâna mea, boii i-am dat / Şi-o pungă goală-am căpatat 
  
În schimbul lor. M-am procopsit!” / În urmă, el a povestit, 
  
De-a fir a păr, ce s-a-ntâmplat. / Sfârşind, a mai adăugat: 
  
„Am punga! Ce să fac, nu ştiu! / Parcă-mi miroase a pustiu!” 
  
Când auzit-a frate’ său, / Îi zise: „Mare nătărău! 
  
Măi frate, nu cred să mai fie, / Altul mai prost, asemeni ţie!” 
  
„Aşa o fi, bădiţă dragă, / Însă acuma nu-i de şagă. 
  
Sigur să fii că, negreşit, / Mintea, la cap, mi s-a suit. 
  
Da’ ce folos că minte prinde / Capul acum, când n-ai ce vinde? 
  
Căci vorba ceea: «Brânză ai, / Însă atunci bărbânţă n-ai.» 
  
Ia punga! Nu-mi trebuie mie! / Poate că de folos ţi-e ţie! 
  
Bădiţă, înc-o dată eu, / Te rog ca şi pe Dumnezeu, 
  
Să îmi dai carul să mă duc, / Lemne de foc, să îmi aduc, 
  
Căci n-au scânteie-n vatră-ai mei! / Fă-ţi o pomană pentru ei! 
  
După ce lemne voi căra, / Nicicând nu te-oi mai supăra, 
  
Şi ce-a mai fi, vedea-voi eu! / Fie precum vrea Dumnezeu!” 
  
„Măi frate, ce-aş putea să zic? / Mai bine tac. Nu zic nimic, 
  
Căci Dumnezeu, cu ce-a putut, / Lumea aceasta, a umplut. 
  
Şi cred că mulţi mai sunt ca tine. / Ia carul, însă şă ştii bine 
  
Că-n veci nu ai să-l mai primeşti! / Să-l ceri, să nu mai îndrăzneşti!” 
  
Dănilă-atât a aşteptat: / Îndată carul l-a luat, 
  
Cu boi cu tot, şi a pornit / S-aducă lemne, negreşit. 
  
Când la pădure a ajuns, / Până-n adâncu-i a pătruns, 
  
Unde ‘nainte el văzuse / Că un copac mare crescuse. 
  
Ajunse la copacu-acel / Şi trase carul lângă el, 
  
Fără a se gândi apoi / Ca să dejuge cei doi boi, 
  
Pentru că-n sinea lui gândea / Cum că copacul va cădea 
  
Direct în car şi-astfel, pedat’, / Acasă se va fi-nturnat, 
  
Fără a pierde vremea dar / Cu pusul lemnului în car 
  
Şi cu-njugatul boilor. / Se apucă deci cu mult spor 
  
De lucru, iar când l-a tăiat, / Copacu-acela a picat 
  
Şi peste car şi peste boi / Care pieiră amândoi. 
  
De car, doar praful s-a ales, ‘Căci s-a sfărmat, bine-nţeles. 
  
„Na c-am făcut-o! Aoleu! / Ce o să zică frate’ meu?” – 
  
Spuse Dănilă-nspăimântat. / „S-a întâmpalt, s-a întâmplat! 
  
Da’ ce? Parcă eu aş fi vrut? / Însă acum, ce-i de făcut? 
  
Ei lasă, că Dănilă face, / Însă tot el le şi desface! 
  
Cu frate’ meu am să vorbesc / Şi poate că am sa-l momesc 
  
Să-mi dea şi iapa, după care / Am să mă pierd în lumea mare. 
  
De-ai mei, grijească Cel-de Sus!” / Apoi spre frate’ său s-a dus, 
  
Însă pe drum s-a rătăcit / Şi lâng-un iaz s-a pomenit. 
  
Doar nişte lişiţe erau, / Care pe iaz se zbenguiau. 
  
Dănilă-ndată a zvârlit / Toporul său, căci a voit 
  
O lişiţă să nimerească, / Pe care să o dăruiască 
  
Fratelui său, peşchin apoi, / Când se va duce înapoi 
  
Să-i ceară iapa împrumut. / Dar şi mai rău el a făcut, 
  
Căci lişiţele au zburat / Şi-al său topor s-a scufudat, 
  
Pierind în apa iazului. / Dănilă-şi zise-n gândul lui: 
  
„Da’ rău mi-a mai mers, astăzi, mie! / Pocită zi pare să fie! 
  
Se vede clar că cineva, / Din urmă m-a luat, cumva!” 
  
Din umeri el a ridicat / A neputinţă şi-a plecat 
  
Cătând drumul spre casa lui. / Dădu de urma drumului 
  
Şi-ntr-un târziu ajunse-n sat. / La frate’ său s-a-nfăţişat, 
  
Gata fiind ca să îi spună, / Făr’ să clipească, o minciună. 
  
„Frate, îndură-te de mine / Şi fă-mi înc-un pustiu de bine, 
  
Că am o rugăminte mare: / Dă-mi iapa, ca să mân călare 
  
Boii când mă întorc acasă. / Află dar că o ploaie deasă 
  
Peste pădure a căzut. / Gheţuş şi mâzgă s-au făcut, 
  
De-i imposibil, frăţioare, / Să te mai ţii drept pe picioare.” 
  
„Măi frate, precum văd eu bine, / Mare belea eşti pentru mine! 
  
Tu eşti doar de călugărit! / Nu eşti, în lume, de trăit, 
  
Căci oamenii îi necăjeşti, / Iar pe ai tăi îi chinuieşti! 
  
Nu trebuia – aşa să ştii! – / Să ai nevastă şi copii! 
  
Dispari dar, dinaintea mea / Şi du-te încotro-i vedea! 
  
Du-te, aşa precum ţi-am spus, / Unde-a mers surdul când şi-a dus 
  
Roata sau du-te undeva / Unde şi-a dus iapa, cândva, 
  
Mutul! Dispari de lângă mine / Ca să nu mai aud de tine!” 
  
De iapă când a auzit, / Dănilă a plecat grăbit, 
  
Căci el ştia unde s-o ducă. / Deci de căpăstru o apucă 
  
Şi la pădure-o duce dar, / Să-şi ia adio de la car 
  
Precuim şi de la cei doi boi. / Când frate’ său merse apoi 
  
La grajd să-şi vadă iapa lui, / Ia-o de poţi, de unde nu-i! 
  
De mult, Dănilă o luase / Şi spre pădure se-ndreptase. 
  
Când lângă iaz el a sosit / Ca din senin şi-a amintit 
  
De ce-a zis frate’său, că ştie / Că-i bun pentru călugărie. 
  
„Am să durez o mănăstire, / Cum nu mai este peste fire” – 
  
Zise Dănilă-n al său gând. / „Aici am s-o ridic, iar când 
  
Am s-o sfârşesc de construit, / Vestea se va fi răspândit, 
  
De grabă, şi întreaga lume / O să cunoască al meu nume!” 
  
Îndată s-a şi apucat / De lucru şi a înălţat 
  
O cruce ca să însemneze / Locul pe care-o să dureze 
  
Acea măreaţă mănăstire / Ca să se mire-ntreaga fire. 
  
Apoi, înhaţă o secure / Şi intră grabnic în pădure 
  
Să cate lemnul potrivit / Pentru ce-avea de construit. 
  
Mergând printre copaci, vorbea / Cu sine însuşi şi-şi spunea: 
  
„Ăst lemn e pentru amânare; / Cel’lalt de tălpi îi bun, îmi pare; 
  
Ăsta-i de grinzi ori e de drugi, / Iar ăla-i pentru tumurugi; 
  
Ăla-i de costoroabe bun, / Cela la toacă am să-l pun.” 
  
Pe când vorbea în acest fel, / Iaca, apare lângă el 
  
Un drac, cari tocmai a ieşit / Din iazu-n care şi-a zvârlit 
  
Dănilă Prepeleac, toporul. / Dracul, văzând că muritorul 
  
Acela singur dondăneşte, / În faţa lui se proţăpeşte 
  
Şi îl întreabă: „Hei, ce faci? / De ce faci semne pe copaci?” 
  
„Păi tu nu vezi? Îţi dau de ştire / Că vreau să fac o mănăstire, 
  
În locu-aista minunat” – / Zise Dănilă-nfuriat 
  
De insistenţa dracului. / Dracul îi zise omului: 
  
„Stai mă! Năzbâtii să nu faci! / Locul aista-i pentru draci! 
  
Iazul, pădurea – tot ce vezi – / Sunt ale noastre! Nu mă crezi?” 
  
„Toate zici că vă aparţin? / Şi raţele tot de voi ţin? 
  
Da’ şi toporul meu aflat / În iazul ăla, cufundat, 
  
E tot al vostru? Stai apoi, / C-am să vă-nvăţ minte pe voi, 
  
Măi cornoraţilor, să ştiţi, / Nicicând să nu mai îndrăzniţi 
  
Să stăpâniţi lucruri din lume!” – / Zise Dănilă, făcând spume 
  
De cât era de-nfuriat. / Dracul atuncea l-a lăsat 
  
Şi-n iaz s-a scufundat grăbit / Unde apoi i-a povestit, 
  
Lui Scaraoschi, ce-a văzut, / Când prin pădure a trecut. 
  
Când Scaraoschi-a auzit / Ceea ce dracu-a povestit, 
  
Gânditu-s-a să îl momească / Şi mulţi bani să îi dăruiască 
  
Lui Prepeleac, să le dea pace, / Căci nu-i era pe plac ce face. 
  
El, un burduf, a pregătit, / Pe cari cu bani l-a burduşit 
  
Şi-a dat poruncă dracului / Grabnic să-l dea pusnicului. 
  
Dracul, la Prepeleac, s-a dus, / Îi dete banii şi i-a spus: 
  
„Ia banii ăştia şi-apoi pleacă / Unde-i vedea cu ochii! Dacă 
  
N-ai să te duci, să ştii tu bine / Că rău are a fi de tine!” 
  
Dănilă-a stat şi s-a gândit. / Întâi, la cruce a privit, 
  
Apoi la bani şi-apoi la drac / Şi zise-n urmă: „Ce să fac? 
  
Ţi-oi spune un secret, bădie: / Decât viaţa de pusnicie, 
  
Mai dragi mi-s banii! Să ştiţi bine, / Că mult noroc aveţi cu mine!” 
  
Dracul răspunse omului: / „Cu împăratul iadului, 
  
Să nu te pui, că n-o să-ţi placă! / Ia-ţi banii, omule, şi pleacă!” 
  
Dracul apoi l-a părăsit / Şi-n iaz s-a aruncat, grăbit. 
  
Acolo, Scaraoschi sta / Tare mâhnit şi tot ofta, 
  
Gândindu-se la banii daţi / Cu cari puteau fi cumpăraţi 
  
Mulţi oameni care se vădeau / Lacomi şi sufletu-şi vindeau. 
  
În acest timp, Dănilă sta / Privind la bani şi cugeta 
  
Cum să îşi ducă pân’ acasă. / „Mai, ca să vezi ce poa’ să iasă!” – 
  
Îşi zise el. „Să tot voieşti / Doar mănăstiri să construieşi, 
  
Că dracii te şi bagă-n seamă. / Şi-apoi să n-ai tu nici o teamă, 
  
Că te fac putred de bogat! / Ce de bănet am căpătat!” 
  
Pe când aşa gândea Dănilă, / Alt drac, trimis de Sarsailă 
  
Veni în grabă lângă el / Şi îi vorbi în acest fel: 
  
„Stăpânul meu s-a răzgândit! / Aşa că el a poruncit 
  
Să facem noi o încercare / Ca să vedem cine-i mai tare 
  
Şi-abia pe urmă poţi să iei, / Dacă câştigi, banii acei.” 
  
„Acu-i acu, frate Dănilă! / Cum îl învingi pe Sarsailă?” – 
  
Îşi zise Prepeleac gândit. / Apoi, dracului i-a vorbit: 
  
„În ce fel vrei să încercăm, / Puterea să ne-o măsurăm?” 
  
„Păi iată cum: acela care / Poate să ieie în spinare 
  
Iapa şi-apoi să reuşească / De trei ori ca să ocolească 
  
Iazul cu ea, în goana mare, / Acela drept la bani, doar are.” 
  
Cum a sfârşit de cuvântat, / Iapa, în spate, a luat 
  
Şi-n fugă-apoi a ocolit / De trei ori iazul, negreşit. 
  
Dănilă se mirase tare / Văzânda aşa putere mere, 
  
Însă s-a stăpânit cu firea / Nedându-şi pe faţă uimirea. 
  
„Măi Michiduţă, mă uimeşti! / Mai tare te credeam că eşti!” – 
  
Spuse îndată Prepeleac. / „Priveşte-mă ce am să fac! 
  
Să vezi şi tu cine-i mai tare! / Ai luat iapa în spinare, 
  
Dar eu – bagă deseamă bine! – / Între picioare o voi ţine!” 
  
Degrabă a încălecat / Şi iazului ocol i-a dat 
  
De trei ori, cum s-au învoit. / Dracul, uimit, a glăsuit: 
  
„Ei, am văzut că meşter eşti! / Dar hai acum, de îndrăzneşti, 
  
La fugă să ne măsurăm!” / „Ce vrei să faci? Să alergăm?” – 
  
Zise Dănilă zâmbitor. / „Păi tot poporul dracilor, 
  
Cu mine, nu se poate pune! / Cu mine vrei să fugi? Hai, spune!” 
  
Dracul răspunse: „Da’ cu cine? / Ori nu vrei să te-ntreci cu mine?” 
  
„Ascultă drace ce-am să-ţi spun: / Întâi de toate-am să te pun 
  
Să te întreci cu al meu fiu. / Abia atuncea am să ştiu 
  
Dacă eşti vrednic şi te ţine / Cureaua, să te-ntreci cu mine!” 
  
Astfel, pe drac, cu vorba-l duce / Şi la o tufă îl aduce, 
  
Unde dormea un iepuroi. / „Îl vezi?” – a întrebat apoi 
  
Dănilă. „El e fiul meu. / Dacă ai să-l întreci, şi eu 
  
Mă voi întrece-apoi cu tine. / De nu, să nu mai vii la mine!” 
  
Când iepurele-a auzit / Zgomot în jur, a şi ţâşnit 
  
Aşa cum zboară o săgeată / Din coarda arcului plecată. 
  
Dracul fugi şi el, întins, / Însă din urmă nu l-a prins. 
  
‘Napoi se-ntoarse ruşinat / Şi zise: „Da’ iute băiat 
  
Ai omule! Nu am putut / Nicicum să îl fi întrecut.” 
  
„Păi de, aşa e el – ştiu bine – / Pentru că seamănă cu mine, 
  
Cu aripi pe la subsiori! / Spune-mi, mai vrei să te măsori?” – 
  
Mai întrebă Dănilă-apoi. / „În trântă să ne-ntrecem noi!” – 
  
Răspunse dracul. „Te-nvoieşti?” / „Măi drace, da’ glumeţ mai eşti! 
  
Cred că te-ai săturat de viaţă!” – / Zise privindu-l drept în faţă 
  
Dănilă Prepeleac. „Ştiu eu, / De la bătrâni care, mereu, 
  
Spuneau că alţii, pe pământ, / Deştepţi ca dracii, nu mai sînt. 
  
Da’ tu, măi drace, mă uimeşti / Pentru că văd cât de prost eşti! 
  
Văzut-ai gropile acele? / De prost ce eşti, tu dai în ele! 
  
Ascultă-mă: un unchi am eu. / Află că acest unchi al meu, 
  
De nouăsutenouă’şinouă / De ani şi de cincizecişi două 
  
De săptămâni e pe pământ. / Uite, eu de părere sînt 
  
Să te măsori cu unchiul meu. / Doar dacă îl răzbeşti, vin eu 
  
Şi-n trântă-am să mă-ntrec cu tine! / Aşa gândesc eu că e bine!” 
  
Apoi, cu mâna face semn / Şi-i adresează un îndemn 
  
Încornoratului, să vină, / Pe urma lui ca să se ţină. 
  
Au mers prin văgăuni adânci, / Până aflară printre stânci 
  
O peşteră ce o găsise / Dănilă-n vremea când gândise 
  
Ca să se facă pusnic. Ea / Drept vizuină folosea 
  
Pentru un urs mătăhălos, / Bătrân şi tare fioros. 
  
Dănilă-i zise dracului: / „Iată sălşul unchiului, 
  
De care îţi vorbisem eu. / Intră-năuntru, dragul meu, 
  
Şi-ai să-l găseşti chiar după uşă, / Dormind cu nasul în cenuşă. 
  
Nu poate să-ţi vorbească ţie, / Că de mai bine de o mie 
  
De ani, sărmanul şi-a pierdut / Măselele ce le-a avut.” 
  
Dracul, îi place sau nu-i place, / N-a mai avut nimic a face 
  
Decât să intre la Ursilă, / La unchiul ce-l avea Dănilă. 
  
Văzându-l că e adormit, / La nas uşor l-a gâdâlit 
  
Cu coada lui îmbârligată. / Ursul s-a deşteptat deodată, 
  
L-a prins pe drac şi, mânios, / L-a strâns atâta de vârtos, 
  
Încât ochii i s-au făcut / Cât cepele, de n-a putut 
  
Nici să răsufle bietul drac. / Dănilă sta sub un copac, 
  
Râzând de cele ce vedea, / De dracul care pătimea 
  
În labele lui moş Ursilă. / „Aşa, aşa!” – zise Dănilă. 
  
„N-ai căutat, dar ai găsit / Şi tare bine-ai nimerit!” 
  
Cu mare greu, dracu-a scăpat / De moş Ursilă, scărmănat, 
  
Zdravăn bătut şi smotocit. / Ieşind afară, a grăit 
  
Către Dănilă: „De-ai ştiut / Ce unchi rău ai, cum ai putut 
  
Ca să mă pui să lupt cu el?” / „Da’ ce? Nu ţi-a plăcut defel?” – 
  
La întrebat Dănilă-ndată. / „Dacă mai vrei, mai hai o dată 
  
Şi-ntrece-te acum cu mine!” / „Ştii ce? Am să mă-ntrec cu tine 
  
În chiuit!” – dracul propuse. / „Fie cum zici!” – Dănilă spuse. 
  
„Cel care chiuie mai tare, / Ia şi grămada asta mare 
  
De bani! Ei, ce zici? Te-nvoieşti?” / „Sigur că da, de chiuieşti 
  
Tu mai întâi” – Dănilă spuse – / „Să văd ce poţi.” Dracul se puse 
  
Cu un picior în răsărit / Şi cu cel’lalt în asfinţit, 
  
Şi după ce deschise-o gură / Imensă, mare cât o şură, 
  
Pornitu-s-a pe chiuit, / De-ntreg pământul s-a-ngrozit: 
  
Văile s-au cutremurat, / Peştii din mare s-au speriat, 
  
Iar dracii au ieşit afară / Din iaz căci se înspăimântară 
  
Şi ei de-aşa un ţipăt mare. / Dănilă însă stând călare 
  
Pe-acel burduf cu bani, îi zise, / După ce chiotu-şi sfârşise: 
  
„Atât doar poţi să chiuieşti? / Numai de-atât, în stare eşti? 
  
Aproape că n-am auzit / Nimic! Ori, nu ai chiuit?” 
  
Dracul atunci se proţăpeşte / Şi înc-o dată chiuieşte 
  
Şi mai grozav ca prima oară. / Dănilă-i zise, într-o doară: 
  
„Parcă, acum te-am auzit. / Mai poţi să scoţi un chiuit 
  
Să pot să te aud şi eu?” / Dracul mai chiuie din greu, 
  
Mai să îşi dea plămâni-afară / Însă Danilă-i zise iară: 
  
„Mai slab, acum te-am auzit. / Stai să m-apuc de chiuit 
  
Şi-i şti şi tu să chiuieşti! / Mă tem însă, să nu surzeşti 
  
Şi ochii să-ţi sară din cap! / Dar dacă vrei ca să te scap – 
  
Căci numai binele-ţi doresc – / Mă lasă să te-mbrobodesc, 
  
Peste urechi, cu un ştergar. / De nu te leg, e vai şi-amar!” 
  
„Bine! Mă leagă! Mă-nvoiesc / Cu orişice, doar să trăiesc!” – 
  
Răspunse dracu-nspăimântat. / Atunci Dănilă l-a legat 
  
Cu un ştergar. I-a învelit / Ochii astfel şi, negreşit, 
  
Urechile i-a-nfăşurat. / Apoi, în mână, a luat 
  
O drughineaţă de stejar. / Era el mare pusnic, dar 
  
Mai mare-ncredere avea / În bâta ce-n mâini o ţinea, 
  
Decât avea în sfânta cruce. / Apoi, cu parul el se duce, 
  
La Michiduţă şi-l loveşte / Cu sete, cât ai zice peşte, 
  
În tâmpla dreaptă. Dracul sare / Şi urlă de durere mare: 
  
„Văleu! Să nu mai chiuieşti / Aşa, că mă nenoroceşti!” 
  
„Ba stai aşa, mă Sarsailă!” – / Îi zise supărat Dănilă. 
  
„De trei ori tu ai chiuit!” / Zicând aşa, l-a şi pălit 
  
În tâmpla stângă, mâniat. / Dracul atuncea a strigat: 
  
„Văleu! Ajunge! Te opreşte!” / Dar Prepeleac se repezeşte 
  
De-i trage una dracului / Şi în numele tatălui. 
  
„Văleu!” – ţipă dracu-ngrozit / Şi-apoi, aşa îmbrobodit, 
  
S-aruncă-n iaz şi se grăbeşte, / Lui Scaraoschi de-i vorbeşte 
  
Despre tot ce s-a întâmplat. / Dănilă-atuncea a oftat 
  
Şi capu-n palme şi-l apucă / Gândit că n-are cin’ să-i ducă, 
  
Burduful cel cu bani, acasă. / Şezând aşa, vede că iasă 
  
Alt drac, din fundul iazului / Şi vine înaintea lui 
  
Cu-n buzdugan straşnic de mare / În mână şi îi strigă tare: 
  
„Măi omule, ia seama bine, / Că ai să te întreci cu mine! 
  
Cine azvârle cel mai sus / Ăst buzdugan, ăla a pus 
  
Mâna pe bani! Ne-am înţeles?” / Dănilă n-are de ales 
  
Şi-şi zice-n gând:„Am cam sfeclit-o! / Na, că beleaua mi-am găsit-o!” 
  
Da’ este-o vorbă, o povaţă: / „Pe cărăuş, nevoia-nvaţă”. 
  
Dănilă nu are ce face / Şi spune: „Bine zici, măi drace! 
  
Pare că nu eşti prea pogan! / Zvârle tu-ntâi ăl buzdugan, 
  
Ca să te pun la încercare, / Să văd de ce îi fi înstare!” 
  
Dracul ia buzduganul cel / Şi, zvârrr, apoi, în sus cu el, 
  
De-ajunge-n slava cerului, / Pierind din ochii omului. 
  
Atât de sus s-a înălţat, / Încât trei zile-au aştepta 
  
Să se întoarcă înapoi – / Să cadă pe pământ – cei doi. 
  
Când a căzut, s-a cufundat / Atât de-adânc, de-au tremurat 
  
Toate-ale lumii temelii. / Ei, ei, Dănilă! Să te ţii! 
  
Dracul îi zise mândru tare: / „E rândul tău la aruncare!” 
  
„L-arunc eu, nu te-ngrijora, / Dar să-l aduci unde era 
  
Mai înainte!” – a răspuns / Dănilă. Dracul a pătruns 
  
Atuncea în pământ. L-a scos / Din groapă şi îl puse jos 
  
În faţa lui Dănilă-ndată, / Zicând răstit: „Haide odată! 
  
Azvârle-l precum am făcut / Şi eu, că n-am timp de pierdut!” 
  
„Îngăduieşte-mă puţin! / Ce te grăbeşti? Parcă îţi vin 
  
Copiii şi te trag de poale / Şi tu nu ai nimic în oale!” – 
  
Zise Dănilă mâniat. / Dracul atuncea l-a lăsat, 
  
Că nu putea nimic a-i face. / Zi-i Prepeleac şi-apoi dă-i pace! 
  
Nu trecu mult şi s-a-nserat. / Întregul cer s-a luminat 
  
De licăririle de stele. / Dracul a zis, privind la ele: 
  
„Măi omule, ce ai de gând? / Să-mi spui îndată până când 
  
Să mai aştept, ca să arunci / Şi tu, ăst buzdugan?” Atunci, 
  
Dănilă i-a răspuns astfel: / „Stăi că-l arunc, însă de el, 
  
De-acum te vei lipsi de tot. / Aşa că linge-te pe bot, 
  
Că nu ai să-l mai vezi nicicând!” / „Da cum aşa? Ce ai de gând? – 
  
A întrebat dracul speriat. / „Păi uite cum am cugetat:” – 
  
Spuse Dănilă – până-n lună / Am să-l arunc. Fac treabă bună 
  
Şi-am să-i ajut şi pe-ai mei fraţi / Care acolo sunt aflaţi. 
  
Nu prea au fier ca să îşi facă / Potcoave pentru cai. Dar dacă, 
  
Azvârlu eu ăst buzdugan – / Aşa precum mi-am pus în plan – 
  
S-or bucura şi fraţii mei / Că mult fier au să aibă ei. 
  
Vezi petele cele aflate / Pe faţa lunii aşezate?” 
  
„Le văd prea bine! Ce-s cu ele?” / „Ei vezi tu? Petele acele 
  
Sunt fraţii mei. Uită-te bine! / Vezi cum fac semne către mine – 
  
C-au priceput că am de gând – / Să le trimit cât mai curând 
  
Ăst buzdugan! Am să le fac / Fraţilor mei, acum, pe plac!” 
  
Apoi, Dănilă se şi duse / La buzdugan şi mâna puse 
  
Pe coada lui, căci pasămite, / Voia în luna a-l trimite. 
  
Dracul atunci sare speriat / Şi smulge buzduganu-ndat’ 
  
Din mâna lui, strigând apoi: / „Măi omule, să ştii că noi 
  
Nu te putem lăsa să faci / Ceea ce vrei, căci pentru draci, 
  
Ăst buzdugan mult preţuieşte, / Pentru că el se moşteneşte 
  
Din moşi-strămoşi!” Zicând astfel, / Îl ia şi sare-n iaz cu el. 
  
La Scaraoschi el s-a dus / Şi tot ce s-a-ntâmplat, i-a spus. 
  
Când Scaraoschi-a auzit / Aşa ceva, s-a necăjit 
  
Şi tare s-a mai mâniat. / În grabă, el a adunat 
  
Toată mulţimea dracilor / Şi-a zis, bătând dintr-un picior: 
  
„Alegeţi pe unul din voi / Care să meargă mai apoi, 
  
Pe ăst vrăjmaş să-l biruiască! / Să meargă să-l afurisească 
  
Pe ăst proclet ce s-a vădit / Că este un duşman cumplit!” 
  
Un drac, în faţă, a ieşit / Şi-n felu-acesta a grăit: 
  
„Trăiască mârşevia voastră / Mulţi ani, spre fericirea noastră! 
  
Porunca ta nelegiuită, / Va fi pedată împlinită! 
  
Mă duc s-o pun în aplicare!” / „Du-te! Şi dacă-i fi înstare 
  
Să-nvingi vrăjmaşul nost’, să ştii / Că mare-am să te fac să fii!” 
  
Dracul atuncea glonţ s-a dus / Pân’ la Dănilă şi i-a spus: 
  
„Cu şmeceherii, ai căutat, / Drăcimea de ai tulburat! 
  
Însă acum se schimbă sorţii: / Te vâr eu în spaimele morţii! 
  
Deci haide să ne blestemăm / Şi-atuncea să vedem cum stăm! 
  
Iar banii să îi ia apoi / Numai acela dintre noi 
  
Cari priceput s-a arătat / Şi meşter bun, la blestemat.” 
  
Îndată dracul se porneşte / Şi-ncepe şi bolboroseşte, 
  
Punându-se pe descântat. / Dănilă-n faţa lui a stat 
  
Şi dintr-o dată a simţit, / Un ochi din cap, cum i-a pleznit. 
  
Săracul Prepeleac! Se pare / Că el este acela care 
  
Ajuns-a de a fi plătit / Păcatul ce l-a săvârşit 
  
Când a luat iapa pe care / Bogatul său frate o are, 
  
Păcatul care l-a făcut / Atunci când capra a vândut, 
  
Păcatul ce l-a săvârşit / Când boi şi car a prăpădit. 
  
Apoi blestemul gâştelor / Cari n-aveau un gânsac al lor, 
  
Se pare că l-a încolţit. / Vai, mult are de pătimit 
  
Un biet pusnic adevărat / Atunci când s-a îndepărtat 
  
De faptele lumeşti şi vrea / Doar fapte bune a avea! 
  
Şi ce e mai mare durere, / Decât a ochiului vedere 
  
Ca să o pierzi? Dar ce să faci? / Numai să rabzi poţi şi să taci! 
  
La fel, Dănilă-a procedat: / A strâns din dinţi şi a răbdat. 
  
În urmă, şi-a înfrânt durerea / Şi-a zis: „Atâta ţi-e puterea? 
  
Ei află că nu m-ai speriat! / Ţi-arăt eu, măi demon spurcat, 
  
Încât ai să mă pomeneşti / Atâta cât ai să trăieşti! 
  
Îţi muşti tu mâinile de-ndat’ / Ce mă apuc de blestemat!” 
  
„Ajunge cât ai povestit!” – / Răspunse dracul, plictisit. 
  
„Apucă-te de blestemat! / Destul e cât te-ai lăudat! 
  
Hai, blestemă şi vedem noi / Cine e meşter mai apoi!” 
  
„Încep acum! Dar mai întâi, / Lucrul cel mai de căpătâi 
  
Vreau să ţi-l spun! Ia seama bine, / Căci n-am blestemele la mine! 
  
Ia banii numai şi-apoi, lasă! / Vino cu ei la mine-acasă, 
  
Şi îi vedea ce-ai să păţeşti, / Căci am blesteme părinteşti!” 
  
Când a sfârşit de cuvântat, / Sus pe burduf a-ncălecat 
  
Făcând apoi semn dracului / Să-l ducă pân’ la casa lui. 
  
Dracul, în spate, a săltat / Burduful şi-apoi a zburat 
  
Pân’ la Dănilă în ogradă. / Ai lui au apucat să vadă 
  
Cum vine-un bivol zburător / Şi intră în ograda lor. 
  
Cu toţi erau foarte speriaţi / Şi au fugit înspăimântaţi. 
  
Dănilă însă i-a strigat / Pe nume şi-apoi i-a chemat 
  
La el zicând: „Stai tu nevastă! / De ce fugi ca şi de năpastă? 
  
Ia fă-te-ncoace cu-ai tăi fii! / Haideţi la tata, măi copii! 
  
Blesteme părinteşti luaţi / Atuncea când v-apropiaţi! 
  
Luaţi şi ragila cu voi! / Piepteni de câlţi luaţi apoi!” 
  
Copii-ndată au făcut / Aşa precum li s-a cerut 
  
Şi-acuma iată, bunăoară, / Că îi venea apă la moară 
  
Şi lui Dănilă. Imediat, / Către copii el a strigat: 
  
„Hai, de jupân vă apucaţi / Şi-ncepeţi să îl blestemaţi 
  
Aşa cum îţi şti voi mai bine / Şi om vedea de pielea-l ţine!” 
  
Atuncea, lasă pe copii / Şi numai bine să te ţii 
  
Că ştiu ei ce anume fac / Să-i vină dracului de hac! 
  
Copiii toţi au năvălit / Pe drac şi-atât l-au chinuit, 
  
Încât sărmanul a ţipat / Parcă cu ceară l-au picat. 
  
L-au chinuit pe Sarsailă / Exact pe placul lui Dănilă, 
  
Încât atunci când a scăpat / Şi hârşcâit şi scărmănat, 
  
Fugit-a cât putu de tare / Să scape de aşa chin mare. 
  
Nici banii nu i-a mai luat / Ci a fugit înspăimântat 
  
Mânat doar de un singur gând: / Să scape-ntreg, cât mai curând! 
  
Apoi, Dănilă Prepeleac / Găsindu-i sărăciei leac 
  
Şi de nevoi fiind scutit, / A trait ani mulţi, fericit. 
  
Ne-având nimica de făcut, / Doar a mâncat şi a băut. 
  
Avea un trai îmbelşugat. / O viaţă lungă-a căpătat, 
  
Văzându-i pe ai săi nepoţi, / La masa lui şezând cu toţi. 
  
Ioan CIORCA 
  
Referinţă Bibliografică:
DĂNILĂ PREPELEAC / Ioan Ciorca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1799, Anul V, 04 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ioan Ciorca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Ciorca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!