Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   


Autor: Ioan Ciorca         Publicat în: Ediţia nr. 1795 din 30 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

CAPRA CU TREI IEZI

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAPRA CU TREI IEZI 
  
POVEŞTI ŞI POVESTIRI 
  
adaptate în versuri de IOAN CIORCA după ION CREANGĂ 
  
Era odată – ca să vezi – / O capră ce avea trei iezi. 
  
Iedul cel mare şi la fel / Şi mijlociul după el 
  
Erau obraznici de dădeau / În băţ de cât se-obrăzniceau. 
  
Cel mic însă – opusul lor – / Harnic era şi-ascultător. 
  
Căci vorba ceea: „Mâna are / Cinci degete. Asemănare 
  
Însă nu este între ele.” / Aşa-i cu degetele-acele 
  
Şi tot aşa-i şi între fraţi, / Căci nu la fel sunt toţi turnaţi. 
  
Odată, capra i-a chemat / Pe iezi la ea şi-a cuvântat: 
  
„Copii, vă rog să m-ascultaţi! / Eu plec, iar voi cuminţi să staţi 
  
Cât voi lipsi. Căci ştiţi prea bine: / Dacă nu plec, nimeni nu vine 
  
Să ne aducă de mâncare. / Plec la pădure-ngraba mare 
  
Să văd ce pot ca să găsesc, / Să pot apoi să vă hrănesc. 
  
De-aceea, voi ascultaţi bine: / Închideţi uşa după mine 
  
Şi nu deschideţi – vă rog eu – / La nimenea. Când glasul meu 
  
Aveţi ca să îl auziţi, / Atuncea doar să vă grăbiţi 
  
Ca să deschideţi uşa-ndată. / Acum vă dau de ştire, iată, 
  
Cum mă veţi recunoaşte voi. / Atunci când mă întorc ‘napoi, 
  
Voi veţi cunoaşte că eu sînt, / Când auziţi acest cuvânt: 
  
„Trei iezi cucuieţi / Uşa mamei descuieţi ! 
  
Că mama v-aduce vouă: / Frunze-n buze, 
  
Lapte-n ţâţe, drob de sare / În spinare, 
  
Mălăieş / În călcăieş 
  
Smoc de flori / Pe subsuori.” 
  
M-aţi auzit ce-am cuvântat?” / „Sigur că da! Te-am ascultat 
  
Dragă mămucă! Fii pe pace! / Precum ne-ai spus, aşa vom face!”– 
  
Ziseră iezi-n cor apoi. / „Pot să nădăjduiesc în voi?” – 
  
Mai întrebă capra gândită. / „Mămucă! Poţi fi liniştită!” – 
  
Răspunseră cei doi iezi mari. / „Deschidem numai când apari 
  
Tu, din pădure! Nu ne crezi? / Suntem de-acum mari! Ai să vezi! 
  
Dacă o vorbă-am zis o dată, / E vorbă! Fii încredinţată!” 
  
„Dacă-i aşa, m-am liniştit! / Să vă sărut doar, şi-am pornit 
  
Că drumu-i lung, iar Dumnezeu / Să vă păzească tot mereu!” 
  
„Mergi sănătoasă, dragă mamă!” – / Zise cel mic – „De bună seamă 
  
Domnul se va-ngriji apoi / Să vii cu bine înapoi.” 
  
Atuncea capra a plecat, / Iar iezii uşa-au încuiat. 
  
Însă o vorbă veche zice: / „Pereţii au urechi amice, 
  
Şi-apoi ferestrele, şi ele, / Au ochi care văd toate cele.” 
  
Tocmai atunci, un lup pe care, / Cumătru, capra ceea-l are – 
  
Un lup care de mult voia / Să pupe iezii, de-o putea – 
  
A ascultat sfatul pe care / Îl dete capra la plecare, 
  
Iezilor ei. El se pitise / Chiar sub fereastră şi-auzise 
  
Poruncile ce le lăsase, / Când la pădure ea plecase. 
  
„Bun!” – zise lupu-n gândul lui. / „Cred că e timpul prânzului! 
  
Cum deschid uşa, eu ţâşnesc / Asupră-le şi-i hăpăiesc!” 
  
Împins de aste gânduri bune, / La uşă-a mers şi-ncepe-a spune: 
  
„Trei iezi cucuieţi / Uşa mamei descuieţi ! 
  
Că mama v-aduce vouă: / Frunze-n buze, 
  
Lapte-n ţâţe, drob de sare / În spinare, 
  
Mălăieş / În călcăieş 
  
Smoc de flori / Pe subsuori. 
  
Deschideţi uşa! Hai, fuguţa! / Deschideţi că s-a-ntors mămuţa!” 
  
Iedul cel mare-a auzit / Şi către ceilalţi s-a răstit: 
  
„Haideţi de grabă, nu mai staţi, / Şi uşa o desferecaţi! 
  
Deschideţi dar, în graba mare! / Vine mămuca cu mâncare!” 
  
„Sărac de mine! Te-ai prostit?” – / Zise cel mic, neliniştit. 
  
„Să nu deschizi cumva, măi frate! / Nu e mămuca! Nu se poate 
  
Să fie ea! Îi ştiu şi pasul / Şi îi cunosc prea bine glasul! 
  
Mama are un glas frumos, / Mângâietor şi drăgăstos. 
  
Glasul pe cari l-am auzit, / În schimb e gros şi răguşit!” 
  
Lupul la uşă-a ascultat / Şi-a auzit ce-a cuvântat 
  
Iedul cel mic. Atuncea dar, / Mers-a degrabă la fierar 
  
Să îşi ascută colţi-ndată / Precum şi limba, ca să poată 
  
Să aibă glas melodios, / Ca şi al caprei de frumos. 
  
Când a sfârşit, s-a-napoiat / La uşă iarăşi şi-a cântat: 
  
„Trei iezi cucuieţi / Uşa mamei descuieţi ! 
  
Că mama v-aduce vouă: / Frunze-n buze, 
  
Lapte-n ţâţe, drob de sare / În spinare, 
  
Mălăieş / În călcăieş 
  
Smoc de flori / Pe subsuori.” 
  
„Vedeţi?” – a zis iedul cel mare. / „V-am spus că mama e cea care 
  
Şi mai ‘nainte a cântat? / Voi însă nu m-aţi ascultat! 
  
Eu n-am urechi de auzit? / Acum cred că v-aţi dumirit! 
  
Merg să-i deschid dar, imediat!” / Cel mic, atuncea, a strigat: 
  
„Stai măi bădică! Stai măi frate! / Nu e mămuca! Nu se poate! 
  
Te rog, ascultă-mă pe mine! / Dacă cumva la uşă vine, 
  
În urmă, cineva cari are / A zice, ca din întâmplare: 
  
„Deschideţi-mi uşa, / Că vine mătuşa!” 
  
Degrabă voi o să fugiţi / Să îi deschideţi? Dar nu ştiţi 
  
Că a murit biata mătuşă / Şi nu poate fi ea la uşă? 
  
De mult îi oale şi ulcele. / Încă din vremurile cele 
  
În care lupii se vădeau / Că la culoare albi erau!” 
  
„Păi da! Păi nu am zis eu bine?” – / Spuse cel mare. „După tine, 
  
Ar trebui s-o ţin afară / Pe mama, până către seară! 
  
Când coada-i cap, ce să mai spun? / Poate ieşi un lucru bun? 
  
Mâncare însă vrei în blid! / Mă duc degrabă să deschid!” 
  
Pe cel mic frica l-a pătruns / Şi iute-n horn el s-a ascuns: 
  
Tăcut ca peştele era / Şi precum varga tremura. 
  
Dar frica-i bună câteodată, / Că ea este din rai luată. 
  
Iedul cel mijlociu, la fel, / În grabă s-a ascuns şi el 
  
Sub un cherşin; s-a-nghesuit / Cum a putut şi s-a pitit, 
  
Căci frica este sănătoasă / Chiar dacă este ruşinoasă. 
  
Văzând că cei doi s-au ascuns, / Pe iedul mare l-a pătruns 
  
Spaima şi-n cumpănă şedea, / Căci ce să facă, nu ştia. 
  
Se întreba: „Să deschid oare? / Sau să aştept, să am răbdare?” 
  
În urmă s-a îmbărbătat / Şi-a tras zăvorul, supărat. 
  
Atuncea lupul a împins / Uşa şi-n ghiare el l-a prins. 
  
Iute de gât l-a înhăţat / Şi capul i l-a retezat. 
  
Apoi, peloc l-a înghiţit. / Înfometat, l-a hăpăit 
  
Cu mare poftă şi părea / Că nici măcar pe o măsea 
  
Sărmanul ied nu i-a ajuns. / Pe urmă-n casă a pătruns, 
  
Adulmecând fără-ncetare, / Sperând că va găsi mâncare. 
  
„Urechea m-o fi amăgit. / Mi s-a părut c-am auzit 
  
Mai multe glasuri” – zise el. / „Dar n-a fost decât iedu-acel 
  
Pe care tocmai l-am mâncat. / Ce Dumnezeu? M-am înşelat 
  
Pentru că foamea m-a prostit? / Nu mai sunt alţi iezi, negreşit! 
  
Dar nu-i nimic. Mă odihnesc / Puţin, ‘nainte să pornesc 
  
Spre casă. Nu am de cosit, / Nici fân de strâns: deci nu-s grăbit.” 
  
Se mai învârte prin odaie, / Apoi se-opreşte, se îndoaie 
  
Cu greu de şale şi oftează / În timp ce pe cherşin se-aşează. 
  
Nu ştiu, cherşinul a crăpat / Sau lupul o fi strănutat 
  
Când să se-aşeze a voit, / Căci numai ce l-a auzit 
  
Pe iedul mijlociu cum spune: / „Să ai noroc şi toate bune, 
  
Nănaşule! Să ai de toate! / Hai la mulţi ani şi sănătate!” 
  
Dacă spinarea l-a mâncat / Sau de păcatul l-a-ndemnat, 
  
Nimeni nu ştie, negreşit. / Poate aşa i-a fost sortit, 
  
Ca astfel lupul să-l găsească. / Când început-a să vorbească, 
  
Lupul îndată a ghicit / Că este sub cherşin pitit. 
  
„Ei? Ghidi, ghidi! Aici eşti? / Hai la nănaşul! Te codeşti? 
  
Hai să te văd cât ai crescut, / Că de mult timp nu te-am văzut!” 
  
Lupul apoi a ridicat / Cherşinul şi l-a înhăţat 
  
Pe bietul ied, nenorocit. / Apoi, cu poftă l-anghiţit 
  
Lingându-şi botul cu plăcere. / „Pe limba ei, pasărea piere” 
  
Zice o vorbă şi, la fel, / Păţit-a şi iedul acel. 
  
Din cei doi iezi, în acel ceas, / Doar capetele-au mai rămas. 
  
Lupul le puse în fereastră, / La fel ca florile în glastra. 
  
Rânjiţi ai lor dinţi se vădeau, / De parcă vesele râdeau 
  
Privind afară-ndepărtare, / Să vadă capra când apare. 
  
Cu sânge, lupul a mânjit / Pereţi-apoi, căci a voit, 
  
Caprei, pe lângă necaz mare, / Să-i facă multă supărare. 
  
Molcom ca peştele tăcea / Iedul cel mic şi-n horn şedea, 
  
Că frica îl încremenise / Şi parcă sufletu-i pierise. 
  
Lupul văzând că nu-i nimic / În casă, să-şi mai prindă-un pic 
  
Foamea, a stat ce a mai stat, / A pierdut vremea şi-a plecat. 
  
Iedul cel mic iute-a ieşit, / Din horn, şi uşa a trântit, 
  
Trăgând zăvorul. S-a uitat / Apoi în jur, înspăimântat, 
  
Plângându-i pe ceilaţi doi fraţi, / Care au fost de lup mâncaţi. 
  
„Vai! Dragii frăţiori ai mei! / De nu s-ar fi-nduplecat ei 
  
Ca să deschidă uşa-ndat’, / Nănaşul nu i-ar fi mâncat! 
  
Vai ce necaz! De bună seamă, / Nimic nu ştie biata mamă! 
  
Ce-a zice când are să vină?” / Iedul simţi cum că leşină 
  
De-atâta plâns şi tânguit. / În urmă, capra a venit 
  
De la pădure, încărcată / Cu de-ale gurii. Asudată, 
  
Grăbea spre casă, obosită / Şi oarecum neliniştită. 
  
Din depărtare a zărit / Capete-n geam şi s-a gândit, 
  
Văzând că ele îi zâmbesc: / „Uite ce mult ei mă iubesc! 
  
Râd când mă văd! Le pare bine / Că mama lor acasă vine! 
  
Băieţii mamei, băieţi, / Frumuşei şi cucuieţi !” 
  
Cu-astfel de gânduri, bucuroasă, / Se tot apropia de casă, 
  
Însă deodat’ s-a-nspăimântat / Şi sângele i-a îngheţat 
  
În vine, căci a priceput / Că ceva rău s-a petrecut. 
  
Doar capetele din fereastă / O înştiinţau că o năpastă 
  
Peste-a ei casă a venit. / Mergând la uşă, a grăit: 
  
„Trei iezi cucuieţi / Uşa mamei descuieţi ! 
  
Că mama v-aduce vouă: / Frunze-n buze, 
  
Lapte-n ţâţe, drob de sare /’În spinare, 
  
Mălăieş / În călcăieş 
  
Smoc de flori / Pe subsuori.” 
  
Sfârşind cântul acest de zis / Iedul cel mic i-a şi deschis 
  
Uşa şi-a început a plânge / Amarnic, cu lacrimi de sânge, 
  
Făcându-i dar, de cunoscut, / Tot ceea ce s-a petrecut. 
  
„Mămucă, uite ce-am păţit, / Ce necaz mare ne-a lovit! 
  
Asupra noastră, ăst potop / S-a prăvălit ca şi un foc!” 
  
Capra prin casă s-a uitat / Şi-ancremenit. După ce-a stat 
  
Minute bune în neştire / Cu greu şi-a mai venit în fire 
  
Şi l-a-ntrebat pe iedul mic: / „Ce-a fost aici?” „Păi, ce să zic?” 
  
Spuse mezinul – „Ai plecat, / Iar noi, uşa, am încuiat 
  
Precum ai zis. Însă apoi, / La scurt timp auzit-am noi 
  
Că cineva la uşă bate. / Eu m-am speriat – să cad pe spate! – 
  
Când şi o voce-am auzit / Că-n felu-acesta a vorbit: 
  
„Trei iezi cucuieţi, / Mamei uşa descuieţi...” 
  
„Şi, şi?” – zise nerăbdătoare / Capra plângând. „Frate’ meu mare, 
  
Nătâng şi neastâmpărat – / Precum îl ştii – s-a aruncat 
  
La uşă s-o deschidă-ndată.” / „Şi-atunci? Haide, vorbeşte-odată!” – 
  
Îl îndemna capra mereu. / „Atunci, în horn m-am ascuns eu, 
  
Iar mijlociul sub cherşin. / Cel mare-atunci, de sine plin, 
  
Merge la uşă, după care / Trage zăvorul cela mare.” 
  
„Şi-atunci, ce s-a mai întâmplat?” / „Nănaşul – lupul – a intrat 
  
În casă-ndată! Vezi matale? / E chiar cumătrul dumitale!” 
  
„Cine? Tocmai cumătrul meu, / Cel care s-a jurat mereu 
  
Pe părul său că niciodat’ / Copiii nu-mi va fi speriat?” 
  
„Mămucă, vezi şi pe pereţi, / Cum i-a băgat lupu-n sperieţi!” – 
  
Răspunse iedul. „Am văzut / Ce necaz mare mi-a făcut” – 
  
Îi zise capra – „Ce să fac? / Lasă că am să-i vin de hac! 
  
Dacă sunt văduvă – vezi bine – / Crede că-şi bate joc de mine? 
  
Pe voi vă pune la pstramă / Că sunt sărmană? Dar n-ai teamă 
  
Că nu e faptă făptuită / Fără să fie răsplătită! 
  
Ce ticălos! Ce mangosit! / De-ai fi văzut cum mi-a rânjit, 
  
Cum cu măseaua mi-a făcut! / Dar oare ce o fi crezut? 
  
Nu-s eu precum el s-a gândit, / Căci peste garduri n-am sărit! 
  
Te-oi dobzăla eu, fii pe pace, / Cumetre! Fă-te numa-ncoace! 
  
Cu mine ţi-ai pus boi la plug. / Ei lasă c-am să ţi-i înjug 
  
Şi am să ţi-i trudesc pe toţi, / De fără coarne ai să-i scoţi!” 
  
„Lasă-l mămucă-n treaba lui! / Lasă-l în plata Domnului!” – 
  
Zise mezinul – „Nu-ţi mai face / Lucru cu dânsul şi dă-i pace! 
  
E bine cum zic eu. Nu crezi? / Căci «nici pe dracu’ să nu-l vezi, 
  
Şi-apoi nici cruce să nu-ţi faci» – / Zice o vorbă. De ce taci? 
  
Nu am zis drept ce am rostit?” / „Da cum nu? Bine ai grăit” – 
  
Răspunse capra – „dar ştiu eu / Că «pân’ ajungi la Dumnezeu, 
  
Sfinţi-ţi iau sufletul», copile! / Lasă-mă doar câteva zile 
  
Şi îi vedea că de cutează / Să dea pe-aici, o încasează! 
  
Atent să fii ca nu cumva / Tu să vorbeşti cu cineva 
  
De toate lucrurile-aceste, / Ca el să nu prindă de veste!” 
  
După aceea s-a gândit / Care e felul potrivit, 
  
Pe lup, ca să îl pedepsească / Pentru-a lui faptă mişelească. 
  
De-odată-şi zise: „Îi ştiu leacul! / Lasă că şi-a muşca, săracul, 
  
Şi labele de ce i-oi face! / Să nu-mi spui capră, de nu-ţi place!” 
  
O groapă-adâncă, dragii mei, / Era chiar lângă casa ei. 
  
La acel loc capra gândea / Şi-acolo ea nădăjduia. 
  
Nu după multă chibzuială / Zise: „La cadă cu dubală, 
  
Cumetre lup! Altfel, nu-i chip! / Aşteaptă tu, numai un pic! 
  
La treabă cumătriţă dragă, / Că ai de lucru! Nu-i de şagă!” 
  
Apoi, poalele-n brâu îşi pune, / Şi-ncepe lemne să adune, 
  
Aţâtă focul pe-nserate / Şi-ncepe a găti bucate: 
  
Face sarmale şi plachie / Şi alivenci cum doar ea ştie; 
  
Mai face şi o pască mare / Cu ouă şi smântână care, 
  
De bună ce se dovedea, / De degete ţi se lipea; 
  
Mai face şi alte bucate, / Care de cari mai minunate. 
  
Apoi, jeratic a adus / Pe care în groapă l-a pus, 
  
Iar peste el a potrivit / Lemn putred, să ardă mocnit. 
  
Deasupra, peste toate cele, / A pus o leaşă de nuiele. 
  
Pământ şi frunze-a presărat / Pe leaşă şi a aşezat 
  
Şi-o rogojină peste ea. / Apoi plecă ceară să ia, 
  
Din cari făcu un scăunel / Spre a şedea lupul pe el. 
  
Lăsă bucatele pe foc, / Să fiarbă, şi-o luă din loc 
  
Să-l caute pe lupul care / Se-afla în codru-acela mare. 
  
Se duce ea prin sihăstrie / Şi-ajunge la o tihărie. 
  
Pe lup, acolo l-a aflat. / Zărind-o, el a întrebat: 
  
„Da’ ce vânt te-a adus pe-aici, / Dragă cumătră?” „Bine zici, 
  
Că numa’ vântu m-a adus” – / Răspunse capra – „cum ai spus! 
  
Vezi dumneata cumetre dragă? / Cu lucru ista nu-i de şagă. 
  
Nu ştiu cine mi-o fi făcut / Aşa ceva, căci n-am avut 
  
Duşmani – vecinii pot să-ţi spună! / Da’ ştiu că mi-a făcut-o bună!” 
  
„Da ce-ai păţit? Ce s-antâmplat?” / „Când la pădure am plecat, 
  
Mi-am lăsat iezii singurei. / Nu ştiu cine a fost la ei, 
  
Dar ştiu că mi i-a căsăpit: / Mi i-a ucis, i-a crâmpoţit! 
  
Doar văduvă, să nu cumva / S-ajungă-n urmă cineva!” 
  
„Hai lasă-mă! Ce tot vorbeşti? / Taci dragă, că mă îngrozeşti!” – 
  
Îi zise lupul vrând mirat / Să pară şi îngrijorat. 
  
Capra răspunse: „Ori îţi spun, / Ori tac, la ce-mi mai este bun? 
  
Sărmanii iezişorii mei! / S-au dus! Vai, bieţii mititei! 
  
S-au dus la Domnul, cum îţi spun, / Că numai El singur e bun! 
  
Noi trebuie, aşa cum ştim, / De al lor suflet să grijim. 
  
De-aceea, eu m-am pregătit / Cum am putut şi am gătit 
  
Un praznic, după-a mea putere / Şi-acum te rog să-mi faci plăcere, 
  
Ca să pofteşti şi dumneata, / Să mai vorbim, să pot uita, 
  
Să îmi aduci o mângâiere!” / „Da vin cumătră, cu plăcere! 
  
Deşi mai bucuros eram, / Dacă la nuntă eu veneam!” 
  
„Te cred cumetre, da’ apoi, / Nu e aşa precum vrem noi, 
  
Ci după cum bine s-a spus: / „E cum voieşte Cel de Sus”. 
  
Capra porneşte-apoi plângând, / Iar lupul după ea mergând 
  
Se prefăcea că-i necăjit / Plângând şi el, neostoit. 
  
„Doamne, cumetre” – capra zise / După ce se mai potolise – 
  
„Să nu ai parte-n lumea asta / De ce ţi-e drag. Asta-i năpasta...” 
  
„Aşa-i cumătră. Bine spui!” – / Răspunse lupul. „Altfel nu-i! 
  
Că de-ar şti omul ce păţeşte, / Mai din ‘nainte se păzeşte. 
  
Nu îţi mai fă inimă rea / Că n-om trăi noi cât lumea. 
  
Vine o zi în care-apoi, / O să lăsăm lumea şi noi.” 
  
„Aşa-i cumetre, precum zici, / Însă sărmanii găgălici, 
  
De cruzi, uite că mi s-au dus.” / „Păi poate că Celui de Sus 
  
Îi plac doar puii tineri – vezi? – / Încât nu ştii ce să mai crezi.” 
  
„Drept ai! Da’ ce să mai zic eu? / De i-ar fi luat Dumnezeu... 
  
D-apoi aşa...? Nu am cuvinte!” / „Doamne, ce gând îmi vine-n minte, 
  
Dragă cumătră! Zic şi eu, / Ca prostul, după gândul meu: 
  
N-a fost nenea Martin la tine? / Dacă-mi aduc aminte bine, 
  
Prin zmeuriş l-am întâlnit / Şi-atuncea mi-a mărturisit 
  
Că de ai vrea un fiu să-i dai – / Din cei trei pe care îi ai – 
  
L-ar învăţa o meserie, / Luându-l la cojocărie.” 
  
Din vorbă-n vorbă, negreşit, / La casa caprei au sosit. 
  
„Hai, şezi cumetre!” – capra spuse / Dupăce-ntâi ea îi aduse 
  
Scaunul care l-a turnat / Din ceară şi l-a aşezat 
  
Deasupra, chiar pe rogojina / De peste groapa cu pricina. 
  
„Ia şi mănâncă, te rog eu, / Din ce ne dete Dumnezeu!” 
  
Sarmale-n strachină a pus / Şi lupului i le-a adus. 
  
Lupul le-a înghiţit pe toate – / Gogâlţ, gogâlţ – nemestecate. 
  
„Cumătră, Domnul să îi ierte / Pe cei plecaţi! Bine sunt fierte 
  
Şi tare bune le-ai făcut / Sarmalele. Chiar mi-au plăcut!” 
  
Deodată buf, în groapa-n care / Jăratecul se-ncinse tare, 
  
Căci scăunelul s-a topit, / Fiind din ceară întocmit. 
  
Nici rogojina n-a ţinut, / Iar astfel lupul a căzut 
  
În groapă şi cuprins, peloc, / De flăcările mari, de foc. 
  
Cuvântul cel adevărat / „Hai scoate lupe ce-ai mâncat”, 
  
Atuncea s-a adeverit! / „Cu capra, tu te-ai potrivit? 
  
Acuma n-am ce să-ţi mai fac: / Capra ţi-a şi venit de hac!” 
  
„Văleu cumătră! Aoleu, / Tălpile mele! Văleleu! 
  
Scoate-mă iute, că vezi bine / Că arde inima în mine!” 
  
„Ba nu, cumetre, nu te scot!” / „Hai scoate-mă, că nu mai pot!” 
  
„Lasă să arzi aşijderea / Precum a ars inima mea 
  
După cei doi ieduţi ai mei! / Ziceai că numai puii cei 
  
Care sunt tineri doar Îi plac / Lui Dumnezeu! Eu ce să fac? 
  
Uite că eu mă mulţumesc / Şi cu bătrâni, doar că doresc 
  
Să fie bine pregătiţi, / Adică bine rumeniţi!” 
  
„Cumătră dragă, mă pârlesc! / Ard! Scapă-mă! Mor! Mă topesc!” 
  
„Da’ arzi şi mori, că bine ştiu / Că nu eşti bun, nici când eşti viu! 
  
Aşa am să îl vindec eu, / De sperieturi, pe iedul meu. 
  
Cu mult păr eu l-am afumat: / Aşa de tare l-ai speriat! 
  
Dihanie, ţi-aduci aminte / Cum mi-ai jurat mai înainte, 
  
Pe părul tău? Mi te-ai jurat, / Dar iezii tot mi i-ai mâncat!” 
  
„Mă ustură inima-n mine! / Fă dară un pustiu de bine 
  
Şi scapă-mă! Nu-ţi fă osândă / Cu mine, ci te-arată blândă!” 
  
„Ba nu, că meriţi astă soarte! / Aşa că moarte pentru moarte 
  
Şi-arsură iar pentru arsură! / Că bine mai dădeai din gură 
  
Când din Scriptură îmi vorbeai / Şi când te dezvinovăţeai!” 
  
Capra şi iedul au luat / Claia de fân ce s-a aflat 
  
Chiar lângă groapă, pregătită / Anume spre a fi zvârlită 
  
S-aţâte focul: au luat-o / Şi peste lup au aruncat-o. 
  
Apoi cu bolovani veniră / Şi-n cap, pe lup, ei îl păliră, 
  
Până când lupul a pierit. / Ei, uite-aşa s-a păgubit 
  
Capra de iezii ei cei doi / Şi de cumătrul ei apoi. 
  
Vestea îndată s-a întins / Şi tot ţinutul l-a cuprins, 
  
Iar caprele-n vecini aflate / Văzut-au cele întâmplate 
  
Şi tare s-au mai bucurat. / Când l-a priveghi s-au adunat 
  
Cu veselie-au petrecut. / Ele-au mâncat şi au băut 
  
Căci au scăpat de-al lor duşman: / De lupul lacom şi viclean. 
  
Acolo şi eu m-am aflat, / Că şi eu fost-am invitat 
  
Atuncea, la praznicul lor, / La veselia caprelor. 
  
Am stat acolo cât am stat / Şi-apoi eu am încălecat 
  
Pe-o şea, cu care am venit / De grabă, de v-am povestit 
  
Tot ceea ce s-a petrecut, / Tot ce-am aflat şi ce-am văzut. 
  
Am mai încălecat pe-o roată / Şi-astfel v-am spus jitia toată. 
  
Încălecat-am şi-o căpşună / Şi spusu-v-am astă minciună 
  
Ce se vădeşte-adevărată, / Mare de tot şi gogonată. 
  
Ioan CIORCA 
  
Referinţă Bibliografică:
CAPRA CU TREI IEZI / Ioan Ciorca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1795, Anul V, 30 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ioan Ciorca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Ciorca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!