Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   


Autor: Ioan Ciorca         Publicat în: Ediţia nr. 1791 din 26 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

SOACRA CU TREI NURORI

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
SOACRA CU TREI NURORI 
  
POVEŞTI ŞI POVESTIRI 
  
adaptate în versuri de IOAN CIORCA după ION CREANGĂ 
  
DIN PARTEA AUTORULUI 
  
Educaţia reprezintă una din problemele majore ale României contemporane, întrucât nici o naţiune nu poate să ignore – fără grave consecinţe pentru prezenţa ei în istorie – nevoia instruirii fiilor ei, în spiritul valorilor naţionale, al patriotismului, al dragostei pentru istoria proprie, pentru limba naţională şi pentru înfăptuirile ce o definesc. Pornind de la acest principiu, lucrarea de faţă, destinată preşcolarilor şi şcolarilor, dă un nou aspect POVEŞTILOR ŞI POVESTIRILOR lui Ion Creangă, înveşmântându-le în straiul versului. Ea încearcă să atingă dezideratului menţionat, adică de instruire, prin intermediul unei educaţii nonformale de tip perişcolar. Adaptarea în versuri transformă poveştile şi povestirile lui Ion Creangă, într-o lectură mult mai atractivă şi mai uşoară, facilitându-le accesul spre sufletele copiilor aflaţi în prin proces de socializare. Respectarea riguroasă a naraţiunii, precum şi notele de subsol cuprinzând explicaţiile arhaismelor utilizate în text, sunt motive în plus pentru care cartea merită a fi citită. Ea este menit a stimula curiozitatea nativă a copiilor, îndeplinind astfel una din funcţiile şi sarcinile majore ale educaţiei. 
  
Ioan CIORCA 
  
SOACRA CU TREI NURORI 
  
De mult de tot, era odată – / În vremea cea îndepărtată 
  
O babă care se vădea / Precum că trei feciori avea. 
  
Erau ca brazi-nalţi şi mari, / Iar de virtute erau tari 
  
Aceşti feciori, dar – dragii mei – / La minte slabi se-arătau ei. 
  
Toată a lor gospodărie / Se dovedea o răzeşie 
  
Destul de mare şi bogată. / Aceasta se vădea formată 
  
Din casa bătrânească. Ea / Avea apoi alăturea 
  
Toată pojijia pe care / O casă de-acest fel o are. 
  
Se mai afla pe răzeşie / Şi o livadă şi o vie, 
  
Precum şi vite îngrăşate / Şi păsări mari, nenumărate. 
  
Toate aceste-alcătuiau / Gospodăria ce-o aveau 
  
Feciorii cari, de bună seamă, / O stăpâneau cu a lor mamă. 
  
Pe lângă astea, mai avea / Baba şi bani, căci îşi strângea 
  
Parale albe, să le ţină / Când zile negre au să vină. 
  
Cu zece noduri, o para, / Baba lega şi tremura 
  
Pentru bănuţii cheltuiţi / Căci n-au fost economisiţi. 
  
Baba voise să îi stea / Feciorii toţi alăturea 
  
Şi două case a zidit. / Pe-acestea ea le-a rânduit 
  
Chiar lângă casa bătrânească. / Astfel a pus să se zidească 
  
Una la stânga aşezată / Şi-alta la dreapta înălţată. 
  
Dar tot atuncea s-a gândit / Că este foarte potrivit 
  
Să-i ţină pe ai ei feciori / Şi-asemenea şi pe nurori, 
  
Cu ea, în casa bătrânească, / Şi-averea să nu-şi împărţească, 
  
Până când ea va fi simţit / Cum că sfârşitul i-a venit. 
  
Apoi, aşa precum a vrut, / Pe toate baba le-a făcut. 
  
Nu mai putea de bucurie / Gândindu-se cât o să fie 
  
De fericită, ajutată / De fiii ei şi mângâiată 
  
De viitoarele nurori / Aduse de ai ei feciori. 
  
De multe ori îşi zise-n sine: / „Are să fie foarte bine! 
  
Nurorile cu mine-or sta. / Eu, după ele, m-oi uita: 
  
Le pun la lucru, le strunesc / Şi-am grijă să le urmăresc! 
  
Când fiii mei nu sunt acasă, / Afară nu le las să iasă! 
  
Şi a mea soacră, bunăoară... / Ţărâna să-i fie uşoară... 
  
La fel a procedat cu mine / Şi uite că a ieşit bine! 
  
Bărbatu’ meu, fie iertat, / N-a zis că eu l-am înşelat 
  
Sau casa că i-am risipit, / Cu toate că m-a bănuit 
  
Şi el săracul, câteodată. / De-aceea fost-am încercată, 
  
Însă nimic nu s-a putut / Adeveri. Toate-au trecut 
  
Şi-acum, aproape de sfârşit, / ‘Oi duce-un trai mai fericit!” 
  
Tustrei feciorii câştigau / Bani mulţi, căci ei se ocupau, 
  
Pe-atuncea, de cărăuşie. / Tocmai s-a potrivit să vie 
  
Vremea în care de-nsurat / Ajunse cel dintâi băiat. 
  
Baba umbla din casă-n casă / Să-i afle fiului mireasă. 
  
Cinci-şase sate-a scormonit / Până atunci când a găsit 
  
O fată care îi plăcea, / Care pe-al ei gust se vădea. 
  
Era o fată mai naivă, / Destul de-naltă, uscăţivă, 
  
Supusă şi ascultătoare / Şi harnică, nevoie mare. 
  
Prea tânără nu era ea, / Însă bătrânei îi plăcea. 
  
Feciorul ei a ascultat-o / Şi-apoi pe fată a luat-o, 
  
Iar nunta iute s-a făcut, / Aşa precum baba a vrut. 
  
Cămaşă, baba şi-a luat, / După cum îi e soacrei dat. 
  
Cămaşa fost-a netăiată / La gură, fapt care arată 
  
Că soacra nu-i din cele care / Cârtesc şi au o gură mare. 
  
După ce nunta s-a sfârşit, / Feciorii iar s-au răspândit 
  
La treaba lor. În acel ceas, / Nora acasă a rămas 
  
Cu soacra. Baba s-a gândit / Că este timpul potrivit 
  
În care să pună la cale / Viaţa de-acum a norei sale. 
  
Căci sita nouă, pentru ea, / Nu trebuie în cui să stea. 
  
De-aceea îşi zicea mereu: / „De ce mi-am făcut cleşte eu? 
  
Să nu mă ard” – îşi răspundea / Şi-n sinea ei apoi zâmbea. 
  
Baba, în pod, iute-a suit / Unde-un ştiubei avea dosit, 
  
Cu pene plin. Acel ştiubei / Fusese de la soacra ei. 
  
Şi nişte chite mai avea / Acolo şi de-asemenea 
  
Vreo două dimerlii în care / Păsat fusese, la păstrare. 
  
Baba pe toate le-a luat / Şi jos din pod apoi le-a dat. 
  
Ducându-le nurorii sale, ‘Îi zise: „Am găsit cu cale 
  
Că ai putea ca să lucrezi / Şi noaptea. De aceea, vezi 
  
Că piua-i în căsoaia mare. / Adu-o-ncoace, după care 
  
Cată sub pat. Vezi că-i un loc, / În cari este un oboroc 
  
Cu fuse plin. Apoi te duci / Şi din horn, furca o aduci. 
  
Astfel, dacă te-ai plictisit / De-atâtea pene de strujit, 
  
Te-i odihni şi până stai, / Te-apuci şi de pisat mălai. 
  
Când soţul tău are să vie / Noi două face-vom plachie 
  
Cu nişte coaste afumate, / De porc, ce-n pod sunt atârnate 
  
Şi Doamne, bine vom mânca! / Acum du-te şi ia furca 
  
Şi stând ca să te hodineşti, / Poţi până-n zori să isprăveşti 
  
Fuioarele de tors. Socot / C-ai să pisezi mălaiul tot 
  
Şi că sfârşi-vei, negreşit, / Şi aste pene de strujit. 
  
Eu am să mă întind puţin. / Ciolanele de-abia mă ţin. 
  
Cu nunta voastră m-am trudit / Şi tare mult m-am oboist. 
  
Tu ţine minte că, mereu, / Precum un iepure dorm eu! 
  
Pe lângă ăşti doi ochi, măi fată, / Să ştii că mai am unul. Iată, 
  
Ochiul acesta-i aşezat / La ceafă şi-i bun de vegheat, 
  
Căci veşnic e neadormit / Şi-astfel văd totul, negreşit. 
  
Că-i zi sau că noaptea se lasă, / Eu văd ce se-ntâmplă prin casă. 
  
Ai priceput ce-am zis, fătucă?” / „Am înţeles, dragă mămucă” – 
  
Răspunse nora, după care / Mai zise: „Ceva de mâncare…” 
  
„Da’ ce mâncare-i vrea apoi? / O ceapă sau un usturoi 
  
Cu mămăligă dacă vrei, / Poţi din cămară să îţi iei!” – 
  
Răspunse baba. „Asta-i tot! / Asta-i mâncarea ce-o socot 
  
Că-i potrivită, dragă fată, / Pentru femeia măritată. 
  
Eşti fată tânără şi tare! / Nu-ţi trebuie altă mâncare! 
  
Lapte sau brânză, unt şi ouă / Află că ne trebuie nouă, 
  
S-avem la târg cu ce ne duce / Un ban ca să putem aduce. 
  
Bine ne-ar prinde de cumva / Am sclipui aşa ceva, 
  
Căci casa mi s-a-ngreunat / Când un mâncău ne-a mai intrat 
  
În ea, atunci când ai venit.” / În urmă, soacra s-a trântit 
  
Pe pat, aşa precum a spus. / Întâi, perne sub cap şi-a pus 
  
Şi spre perete s-a sucit / Căci al luminii licărit 
  
Care de la opaiţ venea, / S-o deranjeze, nu voia. 
  
Apoi îi dete de-nţeles / Nurorii cum că şi-a ales 
  
Anume locul, să vegheze / În ce fel are să lucreze 
  
În timp ce ea se odihnea. / Crezând că o poate vedea, 
  
Nora se puse pe muncit, / Iar soacră-sa a adormit 
  
Şi sforăia făr’ a-i păsa / Ce treabă face nora sa. 
  
Nora săraca a lucrat / Cu mare spor. Trează a stat 
  
Pân’ după miezul nopţii. Ea, / Înspăimântată, când simţea 
  
Că somu-n gheare o înhaţă, / Cu apa rece-şi da pe faţă. 
  
În felu-acesta s-a trudit, / Dar înspre ziuă-a aţipit. 
  
Abia sărmana aţipise / Că soacră-sa se şi trezise – 
  
Căci cu găinile deodat’ / Hoaşca bătrână s-a culcat – 
  
Şi-ncepe-a face gălăgie, / Prin casă, cum numai ea ştie. 
  
Nora atunci sare speriată / Din somnul dulce, ruşinată 
  
Că soacră-sa o dibuise / Tocmai când biata aţipise. 
  
Pe urmă nora – cât de voie, / Precum apoi cât de nevoie – 
  
A babei mână-a sărutat / Şi-i arătă ce a lucrat. 
  
Încet încet, baba cea gazdă / Îşi dete dar nora pe brazdă 
  
Şi mulţumită se vădise / De nora pe cari o găsise. 
  
Apoi, din ale vremii file / Au mai zburat câteva zile 
  
Şi cărăuşii au venit. / Nora, atunci când şi-a zărit 
  
Bărbatul, s-a mai mângâiat / Şi de necazuri a uitat. 
  
N-a mai trecut mult timp şi iată / Că-ncepe baba iar de cată 
  
Umblând iarăşi din casă-n casă, / Şi pentru mijlociu, mireasă, 
  
Care să fie-asemenea / Nurorii pe cari o avea. 
  
Atât de mult s-a străduit, / Până atunci când a găsit 
  
O fată precum a visat. / Mai vârstnică s-a arătat 
  
Fata aceasta decât cea / Pe cari cel mare o avea, 
  
Însă era harnică foc, / Muncind cât două la un loc. 
  
În grabă nunta s-a făcut / Aşa precum baba a vrut. 
  
După ce nunta s-a sfârşit, / Feciorii iar s-au răspândit 
  
La treaba lor şi-n acel ceas, / Nurorile doar au rămas 
  
Acasă, lângă soacra lor. / Atunci, baba, nurorilor, 
  
Le-a dat de lucru de îndat’ / Iar ea s-a dus de s-a culcat, 
  
Aşa precum obişnuia. / Mai înainte însă ea 
  
Nurorilor le-a povestit / De ochiul ei neadormit 
  
Cu care veşnic le veghează / Ca să le vadă cum lucrează. 
  
Nora cea mare a-ntărit / Ceea ce baba a vorbit 
  
Şi amândouă se-ndemnau / În lucrul care îl făceau, 
  
De teamă ca să nu le vază / Baba, că prea încet lucrează. 
  
Dar binele, precum se ştie, / Nu poate ţine-o veşnicie, 
  
Iar după el şi răul vine / Cum după zi, noaptea se ţine. 
  
Timpu-a trecut neîncetat / Şi-astfel ajunse de-nsurat 
  
Şi fiul cel mai mic pe care / La casa ei baba îl are. 
  
Baba însă morţiş ţinea / Să cate-o fată-asemenea 
  
Nurorilor ce le aflase / Când cei doi fii îşi însurase. 
  
Ea fost-a cu luare-aminte / Şi a chitit mai dinainte 
  
La una care îi părea / Că-i potrivită pentru ea. 
  
Dar nu-i tot una cum chiteşti, / Cu felu-n care nimereşti. 
  
Fiul cel mic nu-i o paiaţă / Şi într-o bună dimineaţă, 
  
Vine acasă c-o nevastă. / Când a văzut ce mai năpastă 
  
Căzut-a peste ea, de-ndată / A încercat la cap s-o scoată, 
  
Dând când la deal şi când la vale. / ‘Geaba, pe voia mamei sale, 
  
Fiul cel mic n-a vrut să facă. / Babei a trebuit să-i placă 
  
Nora pe care i-a adus-o / Şi pe cuptor iute i-a pus-o. 
  
I-a făcut nuntă – ce să spună? – / Asta era şi, pace bună! 
  
După ce nunta s-a sfârşit, / Feciorii iar s-au răspândit 
  
La treaba lor şi-n acel ceas, / Nurorile doar au rămas 
  
Acasă, lângă soacra lor. / Atunci, baba, nurorilor, 
  
Le-a dat de lucru de îndat’ / Iar ea s-a dus de s-a culcat 
  
Aşa precum obişnuia. / Când au văzut că se codea 
  
Nora cea tânără la treabă, / Femeile i-au zis în grabă: 
  
„Da’ nu te mai codi surată. / Mămuca, chiar dacă-i culcată, 
  
Să ştii că vede tot ce faci / Iar de nu lucri, n-ai să-i placi!” 
  
„Păi cum aşa?” – tânăra zise. / Voi nu vedeţi că printre vise 
  
Umblă bătrâna? Doarme dusă!” / Când auziră a ei spusă, 
  
Femeile i-au zis de-ndată: / „Nu te gândi că e culcată, 
  
Căci chiar dacă ea horcăieşte, / Nu doarme, ci ne urmăreşte 
  
Cu-n ochi neadormit pe care / Află că pus în ceafă-l are. 
  
Necontenit ea a văzut / Tot ceea ce noi am făcut. 
  
Mămuca, nu ştii tu cine-i / Şi n-ai mâncat tu, moarea ei!” 
  
„La ceafă, ochi? Şi vede tot? / N-am mâncat moare? Prea de tot 
  
E ceea ce îmi spuneţi voi” – / Răspunse tânăra. „Şi-apoi, 
  
Ce bine că mi-aţi amintit, / Că mare foame m-a lovit! 
  
Ia spuneţi-mi dar, ce mâncăm / Mai înainte să lucrăm?” 
  
Femeile-au zis necăjite: / „Păi ‘om mânca răbdări prăjite! 
  
Ia mămăligă şi cu ceapă! / Mănâncă, iar apoi bea apă!” 
  
„Ceapă cu mămăligă? Eu? / Aflaţi că neam de neamu’ meu 
  
Nu a mâncat aşa ceva! / Nu este-n casă altceva? 
  
Slănina nu-i în pod? Nu sunt / Câteva putine cu unt? 
  
Şi-apoi nu sunt, dragi surioare, / Ouă mulţime, în cuibare? 
  
„Ba sunt surată, dar socoate / Că sunt ale mămucăi, toate.” 
  
„Păi după cum am prins de veste, / Ce e al ei şi-al nostru este, 
  
Iar ceea ce noi vom avea / Este şi-al ei, de-asemenea. 
  
Hai! Voi vedeţi-vă de treabă, / Căci eu voi pregăti în grabă 
  
O masă bună, iar apoi, / Când termin, vă chem şi pe voi!” 
  
„Doamne! Întreci orice măsură! / Ce vorbe ţi-au ieşit din gură!” – 
  
Au zis speriate cele două / Nurori. „Ce vrei să ne faci nouă? 
  
Vrei să ne-arunce baba-n drum, / De ne-aprinzi paie-n cap acum?” 
  
„Lasă că îi găsesc eu leacul! / Să nu vă doară pe voi capul, 
  
De ce fac eu!” – zise cea mică. / „Să n-aveţi dară, nici o frică! 
  
De v-a-ntreba ceva apoi, / Pe mine să daţi vina voi. 
  
Şi să tăceţi vă poruncesc! / Voi şti eu, babei, să-i vorbesc!” 
  
„Păi... fă cum ştii şi cum îi vrea, / Dar nu ne vârî în belea!” 
  
„Hai fetelor, tăceţi din gură!” – / Le-a zis ieşind în bătătură. 
  
„Nu-i bună pacea, să ştiţi bine! / Acum gâlceava e de mine!” 
  
Închise uşa după ea / Cântând un cântec ce-i plăcea: 
  
„Vai, săracul omul prost, / Bun odor la cas-a fost!” 
  
Nu trece-un ceas şi iacă, fata, / Cu bunătăţile, e gata. 
  
Plăcinte-a copt în graba mare, / A pus câţiva pui la frigare 
  
Pe cari în unt i-a tăvălit, / Smântână a mai pregătit 
  
Fiind cu brânză mestecată, / Şi-a mai turnat pe-o tavă plată 
  
O mămăligă-mbietoare / Unsă cu brânză şi unsoare. 
  
Suratele şi le-a chemat / Şi toate trei s-au aşezat 
  
La masă să se ospăteze. / „Lăsaţi pe alţii să lucreze!” – 
  
Le-ndemnă ea. „Voi să mâncaţi, / Să beţi şi să Îl lăudaţi 
  
Pe Domnul, că eu plec niţel / Ca să aduc un cofăiel 
  
De vin, să bem mai înainte / De a mânca aste plăcinte!” 
  
Ele-au băut şi au mâncat / Şi le-a venit chef de cântat, 
  
Precum îi vine rusului / Cari stă-n gura gârliciului: 
  
„Soacră, soacră, poamă acră, / De te-ai coace cât te-ai coace, 
  
Dulce tot nu te-i mai face; / De te-ai coace toată toamna, 
  
Eşti mai acră decât coarna; / De te-ai coace-un an ş-o vară, 
  
Tot eşti acră şi amară; / Ieşi afară ca o pară; 
  
Intri-n casă ca o coasă; / Şezi în unghi ca şi un junghi.” 
  
Cântul şi-ospăţul s-au sfârşit / Numai când ele-au adormit. 
  
Baba se scoală somnoroasă, / Buimacă, tocmai când în casă 
  
Lumina zorilor pătrunde. / Să-ţi iei nurori, de ai de unde! 
  
La ochi se freacă-nspăimântată / De-i piere somnul şi le cată 
  
În sus şi-n jos, cu disperare. / Nu le găseşte, după care 
  
Merge de grabă la bordei, / Acolo unde cele trei 
  
Nurori mâncat-au şi-au băut / Şi-ntreaga noapte-au petrecut. 
  
Acum, adânc, toate dormeau, / Iar blide peste tot zăceau 
  
Împrăştiate la-ntâmplare. / „Vai, ce ticăloşie mare!” – 
  
Baba gândi. S-ampiedicat / De cofăielul răsturant 
  
Pe jos şi-atunci când l-a văzut, / Şi-a zis: „Aha! Au şi băut!” 
  
Furioasă, a strigat apoi: / „Hei! Ce faceţi aicea voi?” 
  
Nurorile s-au deşteptat. / Primele două s-au speriat, 
  
Ca varga tremurând de frică. / Atuncea, nora cea mai mică 
  
Prinde spre babă să se ducă / Şi-i zice: „Da’ nu ştii mămucă, 
  
Cum că tătucu a venit / Şi cu măicuţa? Am voit 
  
Să-i omenesc cum se cuvine. / Am pregătit, precum vezi bine, 
  
Nişte bucate. Am adus / Şi vin pe masă de le-am pus. 
  
Mai adineauri au plecat.” / „De ce, de ştire, nu mi-aţi dat?” – 
  
A-ntrebat baba. „Au venit / Cuscri aici şi m-au zărit 
  
Dormind până acum, în zori? / Mânca-v-ar ciuma de nurori!” 
  
„Da! Te-au văzut! Dar au plecat, / Căci să te scol, n-am cutezat! 
  
D-apoi mămucă, eu ştiu bine / Că tu nu dormi, căci despre tine 
  
Aste nurori mi-au povestit / Că ai un ochi neadormit, 
  
Cu care cred că i-ai văzut / Pe-ai mei părinţi, dar nu ai vrut, 
  
În urmă, ca să te trezeşti, / Căci nu voiai să le vorbeşti. 
  
Tătucu chiar a zis o dată: / „Da’ cuscra o fi supărată, 
  
De nu vine să stea cu noi?” / Părinţii mei s-au dus apoi 
  
Mâhniţi, crezând – de bună seamă – / Că nu vrei să îi bagi în seamă.” 
  
„Ei lasă ticăloaselor” – / Le-a zis baba nurorilor – 
  
Vă dobzălesc de-acu’ ‘nainte, / Încât o să mă ţineţi minte!” 
  
De-atunci, oricine poa’ să spună / Că n-au mai avut o zi bună 
  
Nurorile, cu soacra lor. / Când, de cheful nororilor, 
  
Baba aminte-şi aducea, / Îndată se şi pomenea 
  
Că-i vine rău, nevoie mare! / Parcă vedea puicile care 
  
Drept nadolence se vădeau / Şi cari boghete mai erau, 
  
Cum din ogradă au pierit / Când fetele au chefuit. 
  
Parcă vedea şi vinu-acel / Ce se aflase-n cofăiel 
  
Şi cari fusese risipit. / Se şi vedea cum a dormit 
  
Fiind de cuscri ei zărită / Şi-apoi la lume povestită. 
  
De ciudă nici nu mai putea, / Simţind că-i crapă fierea-n ea. 
  
De-aceea, roase în nurori / Precum şi cariul, uneori, 
  
Roade în lemn. De răul ei, / Vai-vai, de bietele femei! 
  
Cele mai mari, n-au mai putut: / Lehamite li s-a făcut 
  
De aşa trai, dar cea mai mică / Se dovedise fără frică 
  
Şi-a hotărât că a sosit / Timpul în care-i potrivit 
  
Să pună capăt la necaz, / Să-i facă soacrei pe obraz. 
  
Şi să împartă, totodată, / Averea ei, printr-o „diată”. 
  
Peloc, un plan a conceput / Şi iată-apoi ce a făcut: 
  
„Cumnatelor, precum se ştie” – / A zis ea când s-au dus la vie 
  
Şi singure s-au pomenit – / „Cu soacra nu-i chip de trăit! 
  
O cale vreau ca să cătăm / Şi-apoi de hârcă să scăpăm!” 
  
„Dar cum? Hai, spune-ne şi nouă!” – / Au vrut să ştie cele două 
  
Nurori mai mari. „Am născocit/ Un plan ce este potrivit. 
  
Să ascultaţi numai de mine / Şi totul o să fie bine!” 
  
„Dar ce să facem?” – a-ntrebat / Nora cea mare, de îndat’. 
  
„Dăm buzna toate trei, în casă, / Peste bătrână, şi-apoi lasă 
  
Că o să îi venim de hac!” / „Dar eu, ce trebuie să fac?” 
  
A insistat nora cea mare. / „Dăm buzna-n casă, după care 
  
O iei de lâna dracului / Şi cu creştetul capului, 
  
Drept în păretele zidit / În partea de la răsărit, 
  
Trăzneşte-o cât mai sănătos! / După aceea, de pe jos, 
  
Să o ia nora mijlocie. / De lâna dracului s-o ţie 
  
Şi s-o izbească, negreşit, / De zidul de la asfinţit. 
  
Ce i-oi mai face eu apoi, / Aveţi ca să vedeţi şi voi!” 
  
„Dar când se-ntorc ai noşti’ bărbaţi / De unde-acuma sunt plecaţi, 
  
Ce zicem? Ce vom face noi?” / „Tăceţi ca mortu-n păpuşoi! 
  
N-aveţi ce zice nici că-i laie, / Şi nici precum că îi bălaie! 
  
Cu dânşii, eu am să vorbesc / Şi-oi şti ca să îi potolesc.” 
  
După ce se înduplecară / Nurorile, iute intrară 
  
În casă, peste baba care / Nu se-aştepta la înfruntare. 
  
De păr, ele au înhăţat-o / Şi de păreţi cu capu-au dat-o 
  
Până i l-au dogit de tot / Şi au simţit că nu mai pot. 
  
Cea mică-n urmă pe ea sare / Şi-o ghigoseşte în picioare. 
  
Apoi, îi scoate limba-afară, / O-nţeapă bine şi-o presară 
  
Cu sare şi piper. De-ndat’, / Limba bătrânei s-a umflat, 
  
Încât nici cârc nu a mai spus. / Apoi nurorile, pe sus, 
  
O ridicară imediat / Şi-au mers de au întins-o-n pat, 
  
Căci biata babă, bunăoară, / Bolnavă-acum trăgea să moară. 
  
Nurorile, când i-au făcut / Patul, i-au pus un aşternut 
  
Curat, căci se gândiră: „Lasă! / De vremea când a fost mireasă 
  
Să-şi mai aducă-aminte-acum, / Când este la sfârşit de drum.” 
  
Apoi, în pace au lăsat-o / Şi a ei ladă-au descuiat-o. 
  
Valuri de pânză-au scos afară / Şi-au început, ca într-o doară, 
  
Cu toate să se înghiontească / Şi numa-n dodii să vorbească, 
  
Despre stârlici şi năsălie / Despre toiag cu betelie, 
  
De poduri, de-o para pe care / Mortul în mâna sa o are, 
  
Despre găinile mutate / Care sunt peste groapă date 
  
Sau despre oaia cari şi ea / Tot peste groapă se dădea, 
  
Despre năzdrăvănii apoi / Înfricoşate, de strigoi, 
  
Încât mai mult nu-i trebuia / Babei, ca duhul să şi-l dea. 
  
Iată dar, fericirea care / O tot visase fiecare 
  
Dintre nurori, s-a împlinit! / Tocmai atunci, un scârţâit 
  
S-a auzit din depărtare, / Căci pasămite, nişte care 
  
Treceau pe drum. Cel scârţâit, / La a lor casă s-a oprit, 
  
Semn că sosiră-ai lor bărbţi / De unde fost-au ei plecaţi. 
  
Nevestele-n întâmpinare / Le-au şi ieşit, în graba mare, 
  
Şi le-au vorbit măgulitor, / Cu dragoste, dezmierdător, 
  
Aşa precum le-a învăţat / Că trebuie-a se fi purtat, 
  
Nora cea mică, înainte. / Bărbaţii n-au luat aminte 
  
La ce vorbeau. Au dejugat / Boii şi-apoi au întrebat: 
  
„Mămuca ce face? E bine? / De ce-nainte-ne nu vine?” 
  
Nora cea mică, dintr-odată, / A devenit îngrijorată. 
  
Cu mâinile de-obraji se ţine, / Zicând: „Vai-vai! Nu face bine! 
  
Cum mă gândesc, are de gând / Ca să ne lase în curând!” 
  
„Cum?” – ziseră cei trei bărbaţi, / Scăpând, cât fost-au de speriaţi, 
  
Resteiele pe jos, de-ndat’ / După ce boi-au dejugat. 
  
„Cinci-şase zile să tot fie – / Tocmai pe când eram la vie – 
  
De când mămuca a plecat / De-a dus viţeii la suhat. 
  
Un vânt rău pare c-a lovit-o / Sau ielele au ologit-o, 
  
De nu mai umblă, nu vorbeşte. / Zace în pat doar şi boleşte.” 
  
Feciori-atunci s-au repezit / Şi-n casă, iute, au fugit, 
  
Până la patul mamei lor. / În mijlocul feciorilor, 
  
Bătrâna şi-a mai revenit, / Dar de vorbit n-a mai vorbit, 
  
Căci limba îi era umflată. / Şi de băşici doar încărcată. 
  
Dar simţul nu şi l-a pierdut / De tot şi astfel a putut 
  
Să-şi mişte mâna, cătinel, / S-arate către zidul cel 
  
Ce-n răsărit era aflat. / În urmă, ea a arătat, 
  
Şi către nora ei cea mare. / A stat o clipă, după care, 
  
Către păretele zidit / În partea de la asfinit 
  
A arătat – precum se ştie – / Şi către nora mijlocie. 
  
Mai arătă spre locul care / În mijloc e, unde-n picioare, 
  
Nora cea mică a călcat-o. / Apoi, mâna şi-a ridicat-o 
  
Şi-o arătase pe mezină. / De-abia putând să se mai ţină, 
  
În sus mâna îşi ridicase / Şi către gură arătase. 
  
De-aşa efort mare făcut, / De-ndată baba a căzut 
  
Într-un leşin grozav, din care / N-a mai avut sorţi de scăpare. 
  
Feciorii ei, cu toţi plângeau / Şi să priceapă nu puteau, 
  
Ce-nsemnătate au avut / Semnele care le-a făcut. 
  
Nora cea mică se făcea / Că plânge cu amar şi ea. 
  
Printre suspine, a-ntrebat: / „Aţi înţeles ce-a arătat, 
  
Biata mămucă, dragii mei?” / „Nu! Nicidecum!” – ziseră ei. 
  
„Eu înţeleg că mama-mparte / Averea. Cu limbă de moarte 
  
Ea lasă fiului cel mare / Şi noră-si, casa pe care 
  
A ridicat-o-n răsărit. / Casa aflată-n asfinţit, 
  
O lasă mijlociului / Şi-asemenea nevestei lui. 
  
Pe noi, care mezini suntem, / Ne-ndeamnă ca să rămânem 
  
Aici, în casa bătrânească. / Asta a vrut să ne vestească 
  
Mămuca. Priceput-aţi voi?” / Bărbatul ei a zis apoi: 
  
„Nevastă, bine ai grăit! / Aşa-i, precum ne-ai tălmăcit!” 
  
Ceilalţi atuncea au făcut / Precum crezură c-a cerut 
  
Baba, ‘nainte ca să piară. / Bătrâna a murit spre seară. 
  
Nurorile, căci au iubit-o, / S-au despletit şi au bocit-o 
  
Încât tot satul a vuit / De necurmatul lor jelit. 
  
Trecut-au încă două zile, / Zburând din ale vremii file, 
  
Şi-apoi cu cinste, au luat-o / Pe babă, de au îngropat-o. 
  
Femeile în sat aflate / Şi cele din vecinătate 
  
Se strânseră la-nmormântare / Şi tot vorbeau, care de care: 
  
„Uite, avut-a trei feciori, / Cari i-ai adus şi trei nurori! 
  
Ferice ei! Vezi? A murit / Dar are parte de jelit!” 
  
Ioan CIORCA 
  
Referinţă Bibliografică:
SOACRA CU TREI NURORI / Ioan Ciorca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1791, Anul V, 26 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ioan Ciorca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Ciorca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!