Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Ioan Ciorca         Publicat în: Ediţia nr. 1739 din 05 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

UN PARC DE POVESTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN PARC DE POVESTE 
  
E vară, e cald, e început de weekend... Oraşul, în virtutea statutului său de Capitală Europeană a Tineretului în 2015, e răscolit de elanul reformator al edililor, care l-au transformat într-un şantier. Pe principalele artere, circulaţie rutieră se desfăşoară cu greutate. Lumea se grăbeşte spre casă... în sfârşit, repausul aşteptat de o săptămână a început... Circulaţia e infernală: prin mulţimea de autoturisme care înaintează bară la bară, autobuze, troleibuze şi tramvaie se strecoară cu greutate, ducându-i pe ultimii întârziaţi de la locurile de muncă, spre casă, spre libertatatea oferită de sfârşitul de săptămână. 
  
În aceste condiţii, un loc ideal de a scăpa de caniculă şi de stresul oraşului, este „Parcul mare”, „plămânul verde” al municipiului, întins pe o suprafaţă de circa 13 hectare. De altfel, o plimbare pe aleile sale răcoroase umbrite de castani bătrâni, e un bun prilej de evadare din cotidian, un scurt periplu prin istorie, prin vremuri de mult apuse. 
  
Aşadar, pornesc de la Teatrul Maghear, spre vest, până la staţia din cartierul „între ape”, unde un tramvai mă va duce şi pe mine spre casă, să mă aşez în faţa calculatorului şi să scriu câteva cuvinte.... 
  
Scurt istoric – sfârşit de secol XIX 
  
Acum 188 de ani, în 1827, pe malul nordic al Someşului Mic, în perimetrul unui patrulater definit de Splaiul Independenţei la nord, strada Emil Isac la est, străzile Arany János şi Cardinal Iuliu Hossu la sud, precum şi strada George Coşbuc la vest, a debutat istoria „Parcului mare” clujean. Atunci, Asociaţia de Binefacere a Femeilor a închiriat terenul respectiv, în ideea realizării unui loc de promenadă, în care populaţia Clujului să se poată recreea în tihnă. Eforturile susţinute ale asociaţiei, au fost încununate de succes, iar în 1830, parcul, purtând numele de „Nepkert”, adică „Parcul Poporului”, i-a găzduit pe aleile sale pe primii plimbăreţi. 
  
Apoi, în 1860, sub preşedenţia contelui Imre Miko, s-a constituit „Comisia Parc”, cea care a preluat sarcina de administrarea şi întreţinerea a acestuia. 
  
Fost guvernator al Transilvaniei în anul 1849, iar apoi între 1860-1861, contele Imre Mikó a donat Clujului grădina locuinţei sale, în ideea amenajării unui parc destinat publicului, parc ce urma să-i poarte numele. Acum, pe grădina respectivă se află sediul Facultății de Geografie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Astăzi, de pe soclul său, aflat în fosta lui grădină, bustul contelui priveşte impasibil la furnicarul studenților de pe aleele parcului. 
  
La doi ani de la constituirea „Comisiei parc”, în 1862, avea să se înfiinţeze „Kolozsvári Kereskedelmi Ifjak Dalárdája”, în traducere „Corului Tinerilor Comercianti din Cluj” care, în serile frumoase şi calde de vară, susţinea concerte pe malul lacului, sub bagheta dirijorului de opera Béla Stöger. 
  
Apoi, din septembrie 1865, administrarea parcului a fost preluată de nou înfiinţata „Sétatér-Egylet”, adică de „Asociaţa parcului”. Sub oblăduirea ei, s-au realizat aleele, lacul de pe partea sudică a parcului şi un pavilionul de muzică, destinat coriştilor. 
  
La începutul deceniului al şaptelea al secolului XIX, istoria parcului cunoaşte noi evenimente. Astfel, în 1871, lacul a fost închiriat de către „Asociaţia de Patinaj”. Din fonduri proprii, aceasta a construit, în1877, un pavilion de lemn, situat pe insula din mijlocul lacului pe care îl închiriase. 
  
Un alte eveniment important al deceniului şapte, a fost inaugurarea Teatrul de Vară, în anul 1874, construit pe baza proiectului realizat de către arhitectului Henrich Zimmermann. 
  
Scurt istoric – la cumpăna dintre secole 
  
Teatrul de vară, considerat drept parte a parcului, a fost demolat, iar între anii 1909-1910, pe locul său, regizorul Janovics Jenő – pionierul cinematografiei clujene – a ridicat un studio de teatru și film, pe care l-a numit „Cercul Teatral”. În clădirea respectivă, s-a mutat Teatrul Maghiar, al cărui edificiu – Teatrul Hunyadi – aflat la limita dintre piaţele Avra Iancu şi Ştefan cel Mare, fusese preluat de către autoritățile române, după 1918, urmare a unirii Transilvaniei cu România. Astfel, prin decizia Consiliului Dirigent Român, datată 18 septembrie 1919, el a devenint sediul Teatrului Național și al Operei Române. Teatrul Maghear a revenit vremelnic în clădirea din Piața Ștefan cel Mare, între anii 1940-1945, pe perioada Dictatului de la Viena. După anul 1945, odată cu reintegrarea Ardealului de Nord în granițele României, el s-a mutat, definitiv, în clădirea de pe strada Emil Isac. Tot acolo îşi are sediul și Opera Maghiară de Sat, constituită ca instituţie de sine statatoare, printr-un Decret al Prezidiului Marii Adunari Nationale a Republicii Populare Române, emis la data de 17 decembrie 1948. Apoi, clădirea Teatrului Magiar de Stat a fost reconstruită în anul 1961, ocazie cu care fațada a fost refăcută în totalitate. 
  
Scurt istoric – apariţii „noi” în peisajul parcului 
  
Sfârşitul secolului al XIX-lea, aduce noi modificări în peisajul parcului. Astfel, între anii1896-1897, în parc s-a construit un pavilionul destinat iubitorilor de patinaj care astăzi adăposteşte restaurantul Chios, iar apoi Cazinoul, counoscut în limbajul cotidian al vremii drept „chioşcul”. 
  
La început, cazinoul fusese prevăzut cu parter şi etaj. Azi, s-a renunţat la etaj, iar lipsa planşeului care îl separa de parter a permis realizarea unei săli mai înalte, cu un spaţiu amplu, adegvat diverselor evenimente pe care le găzduieşte. Ambele clădiri au fost proiectate Lajos Pakey, arhitect șef al Clujului primelor decenii ale secolului XX. 
  
Tot atunci, după planurile aceluiaşi arhitect, a fost construită Fântâna Arteziană, împodobită cu tritoni - fiinţe fantastice din cortegiul lui Poseidon, zeului mării - şi nimfe, aflată aproape de malul nordic al lacului, între „chioşc” şi pavilionul de patinaj. Întreg ansamblul poartă amprenta stilului eclectic, stilcare domina preferinţele arhitecţilor, la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX-lea. 
  
În anul 1900, peisajul străzii Arany János, care delimitează latura sudică a parcului, s-a îmbogăţit cu o nouă clădire, realizată după planurile arhitectului Ignac Alpar. În interiorul ei şi-a avut sediul „Şcoala superioara pentru fete”. Şcoala a primit numele „De Gerando”, nume împrumutat de întâia ei directoare, Antonina De Gerando. Directoarea Şcolii superioare de fete a trăit între anii 1845-1914 şi a fost înmormântată în cimitirul Hajongard. Pe piatra ei funerară este menţionat faptul că a fost primul director al şcolii. Astazi, în clădire funcţionează Facultatea de Chimie din cadrul Universitatii Babes-Bolyai. 
  
„Liniştea” parcului a fost deranjată puţin, între anii 1893-1902, când în oraş au circulat tramvaiele cu aburi, care au asigurat un transport mixt, atât de pasageri cât şi de mărfuri. Reţeaua lor de căi ferate se întindea din Piaţa Gării până în Piaţa Centrală, iar apoi spre cartierul Mănăştur, pe Uliţa Ungurilor, până spre Fabrica de bere. Un segment al acelei căi ferate, de circa un kilometru, se desprindea din reţeaua principală, mergând spre malul Someşului Mic, prin strada Nép, adică a Poporului – actuala George Coşbuc – spre depoul de tramvaie unde, la extremitatea vestică a Parcului Poporului, existau liniile aferente de garare și un mic atelier de întreținere. 
  
Aleea personalităţilor 
  
Din anul 1960, pe spaţiul verde al parcului, însoţind alea principală, au început să apară diverse statui şi monumente. Personalităţi celebre, precum: Antonin Ciolan, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Sigismund Toduţă sau Nicolae Bretan flanchează aleia principală, scrutând traficul pietonal. Alături de ele, şi-a găsit loc şi clădirea Secţiei de Pictură a Universitatii de Arte şi Design „Ion Andreescu”. 
  
După anul 1989, parcul cunoscut în mediul clujean drept „Parcului mare”, dobândeşte un nume nou şi anume Parcul Central „Simion Barnutiu”. Cu toate acestea, Simion Bărnuţiu – cunoscutul om politic român, istoricul, filozoful şi profesorul universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei transilvănene de la 1848 – nu-şi are statuia în parcul căruia i-a împrumutat numele. Îmi place să cred ca edilii oraşului îşi vor repara greşeala şi îl vor aşeza la loc de cinste, în parcul său, pe autorul „Proclamației din 24-25 martie 1848”, în care şi-a expus principiile sale, referitoare la națiunea română și soarta românilor din Transilvania. 
  
Anul 2010 îi aduce parcului statutul de monument şi înscrierea sa în lista monumentelor istorice ale judeţului Cluj, listă elaborată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional din România. „Tihna” bătrânilor castani, „locatari” ai vechiului parc, a fost conturbată în anul 2011, când, în mandatul primarului Sorin Apostu, s-au reamenajate aleele parcului, ocazie cu care mai multor copaci seculari au plătit „tributul” modernizării, ajungând lemne de foc. 
  
În anul 2015, cu ocazia dobândirii de către municipiul Cluj-Napoca a statutului de Capitală europană a tineretului, două noi obiective şi-au făcut loc în parc, la extremitatea sa vestică. Este vorba despre ansamblul sculptural intitulat „Ochii cerului” şi despre inscripţia cu litere stilizate tridimensionale, care vrea să imortalizeze noul statut al oraşului. 
  
Hoinărind prin parc 
  
Aşadar, potrivit planului iniţial, cu aparatul de fotografiat în mână, mi-am început hoinăreala, pornind din faţa Teatrului Maghear, pe aleea principală, trasată ca o axă mediană care secţionează parcul pe direcţia est-vest. Aleea este mărginită de două canale, peste care, din loc în loc, sunt aruncate poduleţe de lemn. Cândva, pe canalele respective, curgea apa dirijată din canalul morii, aflat în apropiere. Vrând-nevrând, amintirile din vremea copilăriei îmi revin în memorie, cu o acurateţe deosebită. Chiar la intrare, pe partea dreaptă, fusese un chioşca al ICS „Alimentara”, unde se putea bea un suc, o cafea sau se puteau cumpăra ţigări ori diverse dulciuri, specifice acelei perioade. Mica gheretă aparţinând Intreprinderii Comerţului de Stat a supraviaţuit până târziu spre finele secolului XX, când a căzut victimă valului de privatizări. În ton cu vremurile noi, a dobândit mai întâi un nume pe măsură. I s-a spus „Rainbow”, adică „Curcubeu”, iar apoi a dispărut cu desăvârşire, asemenea curcubeului, rămânând doar în amintirea celor trecuţi de prima tinereţe. Oftez şi îmi rotesc privirea spre stânga, spre strada Arany János. Ea separă Parcul central, de o mică zonă verde în mijlocul căreia se înalţă monumentul dedicat rezistenţei anticomuniste. Demult, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, în părculeţul respectiv ieşeam la joacă cu prichindeii de la grădiniţa de pe strada Cardinal Iuliu Hossu, situată la două minute distanţă. Nu pot rezista ispitei de a da o raită prin acel loc. 
  
Podul Elisabeta şi împărăteasa Sisi 
  
Revin în parc, pe aleea principală, în dreptul podului Elisabeta de peste Someşul Mic. Un gând pârdalnic nu-mi dă pace şi mă îndeamnă să trec pasarela, spre vechiul spaţiu de promenadă al Clujului, care urcă în serpentine pe dealul Cetăţuiei, cunoscut în limba maghiară drept „Fellegvár”. Îi dau curs şi păşesc pe pasarelă, cu gândul de a face câteva fotografii la monumentul dedicat împărătesei Sisi, acolo unde îmi plăcea să mă joc, când ieşeam cu părinţii la plimbare pe Fellegvár, în vremea copilărie. 
  
Podul, întins peste Someşul Mic, face legătura între Parcul central şi Cetăţuie, unind Spaliul Independenţei cu strada General Dragalina, în zona vechii alei care urcă pe coama dealului. Atât podul, cât şi aleea, poartă numele împărătesei Elisabeta, cunoscută mai ales sub numele de Sisi, şi au fost realizate în anul 1901, la iniţialtiva lui Károly Haller, primar al Clujului în acea vreme. Cu toate că podul a depăşit venerabila vârstă de 100 de ani, suflul vremurilor noi îşi face simţită, din plin, prezenţa. Obişnuiţi în a imita străinii, probabil într-un dispreţ total faţă tradiţia lor, românii post-decembrişti au importat sărbătoarea americană dedicată sfântului Valentin, cunoscută drept „Valentine’s Day”. I-au dat apoi o notă autohtonă, îmbogăţit-o cu obiceiuri culese, vorba bătrânilor „din cele străinătăţi”. 
  
Astfel, pe grilajul balustradelor podului Elisabeta, au apărut lacăte de diverse forme şi dimensiuni, ale căroe chei zac în albia Someşului, simbol al îndrăgostiţilor care, pesămite, vor să-și unească destinele pentru eternitate. 
  
Urc pe vechea alee – sau mai precis pe ceea ce a rămas din ea – spre locul în care ştiu că se află monumentul. Ascunse privirilor de vegetaţia bogată, pe la jumătatea dealului găsesc urmele ansamblului monumental care avusese în plan central bustul împărătesei austriece Elisabeta de Wittelsbach, alias Sisi. 
  
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în oraşele Budapesta, Miskolc, Presov şi Cluj, au fost amplasate patru busturi ale lui Sisi, operă a artistului Alajos Stróbl. Astăzi mai există doar bustul împărătesei aflat la Miskolc. Despre cel de la Cluj, s-a vehiculat zvonul că ar fi dispărut la scurtă vreme după instaurarea regimului comunist în România. De fapt, bustul nu a dispărut, ci doar s-a „rătăcit” într-un depozit al Muzeului de Artă. Se pare că bustul de bronz al împărătesei Sisi a intrat în patromoniul acestuia la data de 8 aprilie 1955, predat fiind de Saftul Popular al oraşului Cluj, aşa cum rezultă din evidenţele muzeului. 
  
Din măreţia vechiului monument a rămas doar amintirea. Soclul părăsit, măcinat de vreme şi de nepăsarea oamenilor, poartă şi el, în lipsa împărătesei, urmele vremurilor noi, dovadă fiind opera amatorilor de graffiti care îl acoperă. 
  
Cobor de pe Cetăţuie spre Parcul central, cu un gust amar lăsat de imaginea dezolantă a monumentului, de lipsa de respect pentru valori a unora şi de indolenţa semenilor noştri puşi să „păstorească” oraşul. În faţă se deschide perspectiva vechii promenade a clujenilor şi a pasarelei metalice purtând numele împărătesei, cu vedere spre parc şi Teatrul Maghiar. În fundalul peisajului, biserica Sfântul Mihail, marchează centrul, „punctul zero”, al oraşului. Schimbările de acum, mă duc cu gândul la felul în care arăta promenada în urmă cu mai bine de un veac, iar o fotografie de epocă îmi este termen de comparaţie. 
  
Înapoi, în parc, printre muzicieni 
  
Trec podul Elisabeta şi intru din nou în parc. După efortul provocat de urcuşul spre monumentul lui Sisi, simt răcoarea arborilor asemeni unei mângâieri binefăcătoare. Mă îndrept spre vest, spre bolta de lumină conturată de coroanele copacilor care se deschide la extremitatea parcului. 
  
Pe partea stângă a aleei, primul pe care îl întâlnesc este Antonin Ciolan. Bustul său pare a asculta gânditor rumoarea de pe aleee. Stabilit la Cluj în 1948, a devenit dirijor al orchestrei simfonice „Ardealul” și prim-dirijor al Operei Maghiare de Stat. În calitate de profesor al „Institutului Român de Artă” precum şi al Conservatorului Gheorghe Dima, Antonin Ciolan s-a ocupat de pregătirea tinerelor generaţii de dirijori. Din 1955 – de la înfiinţarea Filarmonicii de Stat din Cluj – şi până la moartea sa, în 1970, el a ocupat posturile de director şi prim dirijor al prestigioasei instituţii. 
  
Puţin mai spre vest, pe aceeaşi parte a aleei, mă întâmpină bustul compozitorului şi muzicologului Sigismund Toduţă. Profesorul este primul român care a obţinut titlul de doctor în muzicologie, în 1938, la „Institutul Pontifical pentru Muzică Sacră”. Datorită acestui fapt, în 1968, i-a fost încredințată conducerea științifică a doctoratului în cinci domenii ale muzicii. În 1970, a devenit membru al Academiei de științe sociale și politic, iar din martie 1991 şi până la moartea sa survenită în luna iulie a aceluiaşi an, a fost şi membru corespondent al Academiei Române. 
  
Vizavi de el, pe partea dreaptă a aleei, veghează statuia compozitorului Nicolae Bretan. Ea a fost amplasată în parc în anul 2013. Bustul muzicologului, operă a sculptoriţei Ana Rus, a fost donat municipalităţii de fiica acestuie, Judit Bretan Le Bovit, prin grija căreia o parte din lucrările compuse de Nicolae Bretan, au ajuns la cunoștința publicului larg, fiind înregistrate pe CD-uri. După ce a studiat la Conservatorul de muzică din Cluj, la Academia de Muzică din Viena şi la Academiai Maghiară Regală de la Budapesta, Bretan s-a afirmat ca prim-bariton al Operei din Bratislava. După 1916, a fost regizor la Opera Maghiară, iar mai târziu, a devenit director şi al Operei Române din Cluj. 
  
Un monument controversat 
  
Mai la vest, la mică distanţă de bustul lui Bretan se află un monument controversat, generator de tensiuni interetnice în cadrul organizaţiilor extremiste. Este vorba despre un monument închinat memoriei victimelor revolutiei anticomuniste maghiare de la Budapesta, din anul 1956. Ridicat din iniţiativa asociației „Kolozsvár Társaság” – sau „Asociatia Clujului” în traducere – şi inaugurat spre finele anului 2009, „In Memoriam 1956” este alcătuit dintr-un cadru de beton în interiorul căruia, pe un ax rotativ, culisează o uşă metalică de celulă de închisoare. 
  
Poetul şi academicianul 
  
Traversez aleea principală şi revin pe partea stângă, la soclul pe care se odihneşte bustul lui George Coşbuc. Poetul- criticul literar, gazetarul şi traducătorul ocazional - a devenit membru titular al Academiei Române în anul 1916. 
  
În scurta sa şedere la Cluj, în 1884, Coşbuc s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității Maghiare, în care funcţiona în vremea aceea, și o catedră de limbă română. După doi ani, în 1886, din pricina dificultăţilor de ordin material şi a stării precare de sănătate, poetul nu mai apare pe listele studenţilor universităţii. Prieten şi colaborator cu numeroase personalităţi marcante ale timpului, George Coşbuc s-a stins din viaţă în 1918 la Bucureşti, iar ilustrul savant şi istoric Nicolaie Iorga - cel în opinia căruia “poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară” - a publicat un necrolog la moartea sa. 
  
În spatele bustului poetului, pe strada Arany János, o casă de la începutul secolului XX îşi deschide ferestrele spre parc. 
  
În stânga ei, scrutând intersecţia cu strada Cişmigiu, se află imobilul în care s-a născut savantul Schiffer Denes Sandor, părinte al studiilor altaistice, istoric filolog, orientalist, membru fondator al „Permanent Internationel Altaistic Conferences” (PIAC), potrivit inscripţiei de pe placa comemorativă aşezată în 2012 la intrarea casei sale, cu ocazia celei de a 55-a ediţii a PIAC. În anul 1960, Denis Sinor, pe atunci profesor la Cambridge, a devenit secretar general al PIAC. Acest lucru, dublat de longevitatea genialului altaist născut în 1916 la Cluj, avea să-şi pună definitiv amprenta pe evoluţia studiilor altaice în lume. Profesorul Denis Sinor şi-a păstrat titlul pînă în anul 2007, adică timp de 46 de ani, când s-a retras din cauza vîrstei înaintate, spre regretul unanim al tuturor celor care îl iubesc şi îl respectă. 
  
Pentru cititorul neavizat, pentru a nu lăsa lucrurile în suspensie, simt nevoia să adaug câteva cuvinte lămuritoare, vizând activitatea savantului. Studiile sale s-au îndreptat spre cunoaşterea limbilor altaice şi a populaţiilor care le folosesc. Acestea alcătuiesc o familie constituită din circa 60 de limbi înrudite, vorbite de aproximativ 330 de milioane de oameni care populează în special Asia centrală şi spaţiul rusesc aflat la limita continentului European cu cel Asiatic. 
  
Secţia de pictură 
  
Mă întorc spre vest şi plec spre cladirea care găzduieşte Secţia de Pictură a Universităţii de Arte şi Design „Ion Andreescu”, aflată la intersecţia aleei principale cu cea care duce spre podul de la „Grand Hotel Napoca”. Un popas de câteva minute pe banca din faţa ei este bine venită. 
  
În faţa intrării boltite placată cu cărămidă aparentă şi protejată de un grilaj metalic, doi „paznici”, două arătări realizată din fier forjat şi tablă îşi petrec singurătatea, roase de rugină. Ce o fi însemnând? Nu ştiu. N-am înţeles mesajul pe care îl transmite artistul prin intermediul lor. În prezenţa acestora, mă simt ca în anii de liceu, când, la orele de limba română, eram obligat să studiez poeţii ermetici, pe care – spre ruşinea mea – nu i-am înţeles niciodată şi, drept consecinţă, nu am apreciat acest gen literar greoi, exclusivist şi excesiv de intelectualizat în viziunea mea. 
  
Poposesc, pentru câteva clipe pe banca din faţa clădirii, iar apoi, cu gândul la semnificaţia celor doi „paznici” care o păzesc, cotesc involuntar la dreapta, pe aleea care duce spre Splaiul Independenţei, în dreptul podului de peste Someşul Mic, de lângă Grand Hotelul Napoca. Dacă tot sunt aici, e păcat să nu arunc o privire. 
  
Horea, Cloşca şi Crişan la Grand hotel Napoca 
  
Trec podul şi mă opresc la capătul lui. La câteva zeci de metri în faţă, dealul Cetăţuiei se înalţă abrupt, dominând împrejurimile. În stânga, Grand Hotel Napoca şi grupul statuar Horea, Cloşca şi Crişan, iar în dreapta, o casă veche de început de secol XX, în spatele căreia se înşiră ciminţi, de-a lungul malului Someşului câteva blocuri „noi”, aparţinând arhitecturii socialiste a anilor ‘60. 
  
Privind la monumentul celor trei lideri ai răscoalei ţărăneşti din 1784-1785, mă pomenesc dând glas unui gând: „Ce soartă cruntă au putut avea oamenii aceştia... Trădaţi pentru 300 de galbeni...” Îndată îmi amintesc de Iuda, de cel care, pentru 30 de arginţi l-a vândt pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Deci Iuda, arhetipul consacrat al trădătorilor, are „prozeliţi” în toate naţiile pământului. În consecinţă, avem şi noi „iudele” noastre... Numărul lor pare că s-a înmulţit semnificativ după 1989, fapt dovedit de realitatea românească pe care o trăim. Şi-atunci, cum puteau să scape Horea, Cloşca şi Crişan? 
  
Premiul de 300 de galbeni pus pe capetele celor trei a fost suficient de mare pentru a ispiti câţiva ticăloşi din jurul lor. În vreme ce preoţii români – care se raliaseră răscoalei – umblau prin sate spre a strânge banii necesari pentru ca Horea să se poata duce a cincea oara la Viena, spre a pleda pentru cauza iobăgimii române în faţa împaratului austro-ungar Iosif al II-lea, la 27 decembrie 1784 câţiva ţărani s-au apropiat de coliba de crengi din codrul Scoragetului aflată în Munţii Gilăului, în care se ascundeau Horea şi Cloşca. Susţinând că umblă după vânat, au fost primiţi în adăpostul celor doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat, iar apoi i-au predat autorităţilor. Şi tot prin tradare, la 30 ianuarie 1785, a fost capturat şi Crişan. Totuşi, sacrificiul celor trei conducători nu a fost zadarnic. Cu toate că răscoala n-a avut sorţi de izbândă, în anul urmator, în 1785, printr-un act solemn datat 22 august şi promulgat de împaratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desfiinţată iobagia. 
  
Malul Someşului Mic, ieri şi azi 
  
Din gânduri mă trezeşte un camion greu care duruie peste pod. Îl urmăresc cu privirea până depăşeşte vechea clădire de la capătul lui. Ridicată cu mai bine de un secol în urmă, construcţia a avut diverse utilităţi. Astfel, după al doilea război mondial, a găzduit internatul Şcolii Tehnice Sanitare, apoi Şcoala Elementară numărul 8 şi, în sfârşit, catedra de farmacologie a Universităţii de Medicină. Cândva, în spatele ei se înşirau câteva căsuţe joase, pe care ea le domina cu statura sa impunătoare. Acum, locul lor a fost luat de un şir alcătuit de trei blocuri, în rândul carora s-au strecurat şi două vile. 
  
Îmi amintesc de faptul că, în anii copilăriei, locuind relativ aproape, îmi plăcea să vin să privesc forfota şantierului, din efortul căruia se năşteau noile construcţii, iar malul Someşului Mic era îndiguit. Ce vremuri... 
  
Trei locuri de popas 
  
Mă zmulg din visare şi revin în parc, pentru a-mi continua călătoria. Pornesc din nou pe aleea principala. Pe partea dreaptă mai sunt câteva locuri de popas. 
  
La intersecţia acesteia cu aleea dinspre Grand Hotel Napoca, se află bustul poetului Octavian Goga. În spatele lui, prin perdeaua de copaci şi tufişuri, se întrezăreşte silueta hotelului. Poetul şi politicianul de extremă dreaptă, născut în localitatea Ciucea situată la jumătatea drumului care leagă Clujul de Oradea, a fost Membru al Academiei Române, începând din anul 1920. Pentru o perioadă foarte scurtă de timp, între decembrie 1937 şi februarie 1938, a deţinut şi demnitatea de premier al României interbelice. 
  
La moartea sa, survenită la vârsta de 57 de ani în 1938, dovadă a preţuirii de care s-a bucurat, Carol al II-lea, rege al României în acea perioadă, a decis să i se facă funerali naționale. Un tren mortuar a dus trupul neînsufleţit al poetului la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Mai târziu, potrivit dorinţei acestuia, trupul lui Goga a revenit la Ciucea, fiind reînhumat în grădina conacului său. 
  
Privesc la bustul poetului, iar în minte îmi revin versurile sale cuprinse în poezia „Noi” şi mă cutremur la cât de actuale sunt: 
  
„Pe boltă, sus, e mai aprins 
  
La noi, bătrânul soare, 
  
De când pe plaiurile noastre 
  
Nu pentru noi răsare...” 
  
Oftez adânc şi îmi continui periplul. Puţin mai la vest de bustul lui Goga, se află o movilă de pietre, ascunsă de vegetaţia bogată. În alte vremuri, pentru mine, aici era un loc obligatoriu de popas, pe care îl numisem „La ulciorul cu apă”. Pietrele movilei încorsetau un vas de aramă din gura căruia se scurgea apa rece şi proaspătă a unui izvor captiv. Azi, izvorul nu mai există. Nu mai există nici vasul care, probabil, a ajuns la vreun centru de colectare a metalelor, fiind vândut în schimbul câtorva bănuţi de către un intreprinzător oacheş autohton. Nu mai există nici roata hidraulică, cu palete de lemn, montată în aceeaşi zonă, pe rigola de pe partea stângă a aleei principale. În copilărie, după ce îmi astâmpăram setea „La ulciorul cu apă”, traversam în fugă aleea şi petreceam minute în şir, privind la roata acţionată de apa canalului morii şi la curcubeul format în pânza stropilor risipiţi în vânt. 
  
În stânga movilei „La ulciorul cu apă”, Liviu Rebreanu, cufundat în gânduri, ignoră forfota de pe alee. Prozatorul, dramaturgul şi gazetarul Rebreanu, imortalizat în bronzul bustului său, pare a gândi la aventuroasa şi zbuciumata s-a viaţă, reflectată în parte în celebrele sale romane, Răscoala, Pădurea Spânzuraţilor, Ion etc., pentru care a şi fost ales drept membru al Academiei Române, în anul 1939, la propunerea academicianului şi prozatorului Mihail Sadoveanu. 
  
Parcul de fitness din spatele Cazinoului 
  
Îl las pe Rebreanu să-şi continuie meditaţia şi părăsesc aleea principală, pentru a da o raită şi pe la complexul arhitectonic de lângă lac. 
  
Atac zona strategic, făcând un ocol prin spatele Cazinoului, pe o alee îngustă, în pantă domoală, pavată cu pietre cubice, alee care se revarsă spre lac. La capătul ei, în partea stângă, a răsărit un parc dotat cu aparate de fitness. 
  
Zâmbesc la vederea unei apariţii anacronice, incompatibilă, în viziunea mea, cu parcul respectiv. Un moşneag, îmbrăcat într-un costum alb şi cu pălărie de aceeaşi culoare, îşi menţine forma fizică, etalându-şi veleităţile de sportiv, pe un aparat cu pedale. În timp ce moșul își consume energia în compania tinerilor zburdalnici, mă gândesc, fără să vreau, la posibilitatea unui iminent apel la 112, drept „răsplată” a efortului depus, la o vârstă venerabilă care ar trebui să te îndepărteze de „lucrurile lumeşti”, aducându-te mai aproape „de cele sfinte”, vorba bătrânilor. 
  
Valul amintirilor 
  
Mă îndrept spre Chios, în spatele căruia se distinge silueta hotelului Sport, urmând malul lacului, iar amintirile mă năpădesc din nou. Ajung şi la fântâna arteziană din faţa Cazinoului şi, preţ de câteva minute poposesc pe o bancă, lăsându-mă pradă valului amintirilor, care mă poartă spre copilărie, spre perioada în care am fost cu adevărat fericit. 
  
În primii ani ai vieţii, aici obişnuiau părinţii mei să mă aducă, la joacă, dat fiind faptul că locuiam foarte aproape, la o distanţă de circa 10 minute de mers agale. Pe vremea aceea, în zona aceasta era un fotograf care îşi câştiga pâinea cea de toate zilele, făcând poze doritorilor de amintiri. Pentru cei mici, atracţia fotografului o constituia macheta unui mic avion, în care era musai să-şi facă o fotografie. Nici eu nu am rezistat ispitei de a urca în avion şi nici copiii mei, la circa două decenii distanţă, întrucât fotograful şi aparatul său de zbor au supravieţuit până spre finele secolului XX. Pe lângă vârsta fotografului, s-a schimbat doar vopseaua avionului şi pelicula fotografică. Cele câteva fotografii de acum mai bine de o jumătate de secol, sunt dovada mută a trecerii mele timpurii, prin aceste locuri. 
  
După ce m-am mai înălţat, elev fiind la şcoala primară, obişnuiam să vin la patinaj pe lacul îngheţat bocnă de gerurile altor vremi. Aveam nişte patine care se ataşau de talpa ghetelor cu două brăţări strânse cu o cheie tubulară pătrată. Spre disperarea părinţilor mei, aproape de fiecare dată mă întorceam acasă cu tălpile dezlipite. Singurul care se bucura, beneficiind din aceste păţanii, era pantofarul de pe strada Moţilor, care îşi avea atelierul nu departe de locuinţa noastră. Apoi, tot aici, veneam să culeg castane – ca de altfel toţi colegii mei de clasă – aşa precum primisem dispoziţie de la „tovarăşa învăţătoare”. 
  
Şi tot aici, îmi plăcea să ascult fanfara care, spre deliciul trecătorilor, cânta câteodată, în după amiezele de vară, în vechiul chioşc de lemn, pe care astăzi primăria îl foloseşte pentru oficiarea cununiilor civile. 
  
Din reverie mă deşteaptă măcăitul raţelor sălbatice de pe lac, „locatarele” insulei, şi glasurile vesele ale câtorva prichindei care aleargă să le hrănească. 
  
Parcă mai ieri alergam şi eu, să văd lebedele care îşi făcuseră cuib pe insulă. Azi, locul lebedelor de altădată, a fost luat de „lebedele” de la debarcader, care cosmetizează hidrobicicletele. Îmi pare rău că nu am nici o fotografie cu lebedele din vremea aceea. Totuşi, ele „trăiesc” încă, în vedereile de epocă. 
  
Pornesc alene spre ieşirea vestică a parcului. Las în urmă panoul mare alcătuit din litere stilizate tridimensionale de mărimea unui stat de om care informează publicul despre statutul municipiului, traversez aleea principală şi mă îndrept spre strada George Coşbuc. 
  
Artă abstractă 
  
Aproape de ieşire, pe partea dreaptă, descopăr ceva ciudat, ceva ce nu mai văzusem până acum în parc. Curios, mă apropii să cercetez mai bine scheletele de tablă ambutisată de forme curioase. De pe o bucată de tablă înţepenită în iarbă şi îndoită la o şchioapă de sol la un unghi de 45 de grade, aflu că ciudatele arătări reprezintă de fapt un „grup sculptural”, care poartă numele de „Ochii cerului”. Lucrarea aparţine sculptorului Liviu Mocan şi cică ar fost aleasă de clujeni, spre a fi expusă în parc, cu ocazia Zilelor Clujului. Mă minunez de de gustul clujenilor pentru artă şi încerc să mă dumiresc despre ce este vorba. „Monumentul” e alcătuit din trei piese, pe care rugina pune încet-încet stăpânire. O plăcuţă de tablă situată la baza lor, pe care e ştanţat numele obiectului, îmi sare în ajutor, întrucât semnificaţia şi mesajul artistului, pentru mine, rămân un mister, asemeni arătărilor din faţa clădirii Secţiei de Pictură a Universităţii de Arte şi Design „Ion Andreescu”. Un paralelipiped dreptunghic, cu diverse modele ştanţate pe fiecare latură, se cheamă a fi „Cercul, pătratul şi scara”. Lângă el, puţin mai în spate, alte două foi de tablă dreptunghiulere şi ştanţate în aceiaşi manieră, au fost roluite căpătând forma unui arc de cerc. Concavităţile celor două semirulouri sunt aşezate faţă în faţă, la mică distanţă una de alta. Plăcuța mă înștiințează că piesele în cauză reprezintă „Ochi cerului”. Bănuiesc că ea este cea care a dat numele întregului ansamblu. Ultima piesă este realizată tot din același material, închipuind forma foarte stilizată a unui patruped. Tabla, ştanţată şi ea însă cu modele diferite faţă de primele două piese, a fost vălţuită formând un cilindri. Nu pricep ce poate să fie. Noroc cu plăcuța de identificare, potrivit căreia arătarea respectivă poarte numele de „Mielul”. Preţ de câteva clipe, uimirea mă înţepeneşte în faţa „ansamblului sculptural”. E clar... Sunt conservator până în măduva oaselor, iar acest tip de artă nu e febleţea mea. Totuşi, comparativ cu zdrenşăroşii înzăuaţi cu braţele încremenite în poziţii stranii, din faţa Secţiei de Pictură a Universităţii de Arte şi Design, aici măcar ştiu ce înseamnă fiecare piesă. 
  
Supravieţuitoare ale tăvălugului timpului 
  
Cu un oftat ușor, mă pregătesc să părăsesc vechiul „Parc al poporului”. Multe s-au schimbat, din vremea copilăriei mele... şi totuşi... mai e ceva care aminteşte de arhitectura anilor ‘50. Cele două toalete publice, aşezate strategic la capetele parcului, au scăpat de distrugere – „ca prin minune” zic eu – iar după o îndelungată perioadă de inactivitate, iată-le din nou, în serviciul publicului. 
  
Din nou în parc 
  
Într-adevăr, „Parcul Poporului” se sfârşeşte la strada George Coşbuc. Dar faţă de anul 1830, an în care el a fost deschis publicului, noul Parc Central „Simion Bărnuţiu” se continuă şi peste vechea linie de demarcaţie, întinzându-se până la strada Uzinei Electrice, care mărgineşte cartierul „între ape”. Aleea principală a vechiului parc, se continuă în acelaşi fel, pe direcţia vest, cu Aleea Stadionului flancată pe dreapta de un mic parc de distracţii, de stadionul Cluj Arena şi Sala Polivalentă, iar pe stânga de hotelul Sport şi de Strandul municipal. 
  
Mă opresc în faţa parcului de distracţii, numit acum „Parcul Stadion” şi imagini din copilărie îmi revin în memorie cu o acurateţe deosebită. Aici era, în accepţiunea mea, adevăratul „parc mare”. 
  
Parcă mă văd zbânţuindu-mă în leagănele de toate felurile. Dar adevărata atracţie era uriaşul tobogan, situat în apropierea Splaiului Independenţei, care domina, cu înălţimea lui, întreg parcul de distracţii. Lângă el, se mai aflau trei tobogane mai mici, destinate copiilor de diferite vârste. Probabil, fascinaţia pe care o exercita asupră-mi marele tobogan era amplificată de interdicţia categorică a părinţilor vizavi de utilizarea acelui „stimulator de adrenalină”. 
  
Zâmbesc la amintirea primului meu contact cu „Uriaşul”. Era prin anul 1968. Tocmai terminasem de clasa a treia, iar eforturile mele pe ogorul culturii fuseseră încununate cu premiul al doilea. În paranteză fie spus, premiul întâi revenise copilului unui activist de partid, la care „tovarăşa învăţătoare” era invitată, din când în când, la masă. Ţin minte că pe lângă diploma care îmi certifica „absolvirea” a trei ani de studiu, am primit şi o carte de poezii, cu poze minunat colorate. Era vorba de „Gogu pintenogu” a poetului, ziaristului şi traducătorului Cicerone Theodorescu, cel care după 1944 fusese vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. 
  
După festivitatea de premiere, însoţit de părinţi, am făcut o „escală” în parcul de distracţii, înainte de a merge acasă. Pentru a scăpa de insistenţele mele şi a le mamei, tata mi-a îngăduit, pentru prima dată, să „încerc” marele tobogan. Am avut o evoluţie bună în ceea ce priveşte alunecarea pe jgheabul de tablă lustruită şi zborul de la final menit să mă readucă cu picioarele pe pământ. Din păcate, aterizarea n-a fost de nota zece şi astfel m-am trezit cu fundul în mica baltă ce se formase la baza toboganului, în urma ploii de vară, de dimineaţă. Sigur, apostrofările tatei au fost atenuate şi, în final reduse la tăcere, tot de intervenţia mamei. 
  
Apoi, încet-încet, lucrurile au intrat pe făgaşul lor firesc, iar vraja pe care o exercitase asupra mea „uriaşul din parc” s-a risipit ca prin farmec, atunci când am devenit „copil mare”, iar interdicţia de a-l folosi a fost anulată. Privesc în jur, pentru a căuta „relicve” din vremea copilăriei mele. În apropierea grupului de tobogane, era un chioşc de lemn, de forma unei ciuperci uriaşe, la umbra căreia părinţii puteau urmării evoluţia prichindeilor pe diversele „aparate sportive” aflate în parc. Nu mai e... A fost înghiţit de vremurile noi, pentru a face loc stadionului Cluj Arena. 
  
Urme ale trecutului 
  
Din vechiul parc de distracţii, a supravieţuit doar fântâna arteziană, încorsetată de brâul dalelor care au luat locul ierbii de altădată, din jurul ei. Şi totuşi... mai e ceva. Vizavi de parc, pe partea stângă a Aleei stadion, pierdut printre copacii deşi, s-a păstrat un chioşc identic. O alee mică, pavată cu dale de beton, pleacă din strada George Coşbuc spre chioşcul căruia îi dă un ocol, mergând mai departe spre hotelul Sport. Relativ bine întreţinut, chioşcul, cu băncuţele circulare, pare a-i ademeni pe trecători sub imensa pălărie a ciupercii sale, spre a-i pune la adăpost de vipia amiezii. Nu refuz „tăcuta invitaţie” şi fac un scurt popas de o ţigară, pe băncuţa lui, în răcoarea arborilor, la adăpostul uriaşei ciuperci. 
  
Cu oarecare greutate renunţ la tihna oferită de „gazda” mea de lemn şi pentru că tot sunt pe partea stângă a Aleei stadionului, mă îndrept spre hotelul Sport. 
  
Construit în a doua decadă a secolului XX, hotelul cu nouă etaje dispune de 136 de camere şi patru apartamente. Sus, pe acoperiş, sunt etalate la loc vizibil, cele două stele care îi stabilesc locul în ierarhia unităţilor hoteliere româneşti, informând totodată potenţialii clienţi că pot beneficia de minim 10 servicii, asigurate de personalul hotelului. 
  
De la tribuna de lemn, la Cluj Arena 
  
Pe partea dreaptă a aleei, vizavi de hotelul Sport, se înalţă o construcţie impunătoare. Este vorba de Cluj Arena, a cărui tribună estică delimitează Parcul Stadion. 
  
Pe locul modernului şi grandiosului stadion de astăzi, în urmă cu mai bine de un secol se aflase o umilă tribună de lemn. Spun „umilă”, întrucât locurile pe care ea le avea erau de peste 20 de ori mai puţine, faţă de „mastodontul” de astăzi. 
  
Construcţia unei arene sportive a devenit o prioritate pentri notabilităţile oraşului, printr-o simplă întâmplare. În 1908 – pe vremea în care Transilvania era parte a Imperiului Austro-Ungar – atletul clujean István Somodi, concurând pentru Ungaria, a obţinut medalia de argint la Olimpiada de la Londra. În urma acestei victorii, constatându-se că omul se antrena doar prin curţile şcolilor, edilii au luat decizia de ridica un stadion, lângă Parcul Poporului. Astfel, s-a trecut la realizarea unei tribune de lemn cu o capacitate de 1500 de locuri, sub care se aflau vestiarele sportivilor, precum şi câteva camere de locuit. Evenimentul care a marcat deschiderea oficială a stadionului, s-a petrecut în 1911, fiind prilejuit de meciul de fotbal dintre selecţionata clujeană şi echipa turcească „Galatasaray Istambul”, ocazie cu care clujenii i-au învins pe turci cu scorul de opt la unu. 
  
La o jumătate de veac de la acel meci, în 1961, locul vechii tribune a fost luat de un stadion modern pentru acea vreme, construit în formă de potcoavă, a cărei deschidere era mărginită de un gard de beton menit a-l separa de actuala aleea principală. Un arbore secular îşi înălţa coroana bogată spre cer, privind de sus la tabela de marcaj a stadionului. Trunchiul său imens, cu o circumferinţă de câţiva metri, a devenit parte a gardului ce închidea „potcoava” arenei. Preobabil, din pricina acestui arbore, pentru a-l salva de la pieire, stadionul a fost proiectat în ciudata formă de elipsă incompletă, retezată brutal de o linie dreaptă. Cred că existenţa acelui copac bătrân, vorbea fără cuvinte, despre responsabilitatea edililor oraşului din acel timp. Noul complex sportiv, purtând numele de „Stadionul Municipal” avea o capacitate de 28.000 de locuri. 
  
Personalităţi ale sportului clujean 
  
La începutul anilor ‘90, stadionul a primit numele multiplului campion național şi balcanic la atletism, profesororul clujean Ion Moina. 
  
Prodigioasa activitate sportivă a acestuia este certificată de participarea sa la peste 70 de concursuri internaționale. De 27 de ori a fost campion, stabilind 33 de recorduri naționale. Drept recunoaştere a meritelor sale, în 1943, i s-a decernat Premiul Naţional pentru Sport. Apoi, în 1946, a dobândit cinci medalii de aur, la întrecerile sportive prilejuite de Balcaniada desfăşurată în capitala Albaniei, la Tirana. 
  
Astăzi, vechiului Stadion Municipal „Ion Moina” a dispărut. A dispărut şi bătrânul arbore, drept jertfă pe altarul „vremurilor noi”. Pentru puţină vreme, amintirea lor va mai dăinui în memoria celor mai vârstnici. Pe locul lui, se înalţă grandiosul Cluj Arena, cu o capacitate de 30.301 locuri. Construcţia arenei a început în vara anul 2009 şi s-a finalizat în toamna lui 2011. Prevăzut cu opt piste de atletism, o instalație de nocturnă cu 386 de corpuri de iluminat şi cu un parcaj subteran cu o capacitate 303 locuri, Cluj Arena a fost inaugurat în data de 8 octombrie 2011. 
  
În faţa intrării principale, este amplasată statuia lui Mircea Luca, cel mai mare căpitan şi cel mai longeviv jucător al „Universităţii Cluj”. Medic orelist de renume şi fotbalist deosebit de apreciat al echipei clujene în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, Mircea Luca a primit titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca”, în anul 1994. În semn de înaltă preţuire atât a dragostei şi abnegaţiei sale manifestată faţă de echipa universitarilor clujeni, cât şi a activităţii sale în domeniul medical, statuia Lui Mircea Luca stăpânind balonul rotund, îi întâmpină pe fanii sportului care vin pe Cluj Arena cu ocazia diverselor competiţii sportive. 
  
Strandul, baia publică a oraşului 
  
Închei turul în jurul arenei şi revin la Aleea Stadionului. Vizavi, pe partea ei stângă, se află fostul Ştrand Municipal. Părăsit într-o paragină umilitoare, de vremurile lui de glorie aproape că nu-şi mai amiteşte nimeni. Strandul a fost construit pe locul Dianei, acesta fiind numele vechii Băi publice a Clujuluin, nume dobândit în anul 1869. Ridicată în 1840 – la iniţiativa medicul şef al oraşului, Gustav Szombathelyi – baia publică clujeană, a fost menţionată documentar în anul 1843. Pentru a putea funcţiona şi în anotimpul rece, în 1852 i s-au adus o serie de îmbunătăţiri. Mistuită de incendiul din 1869, baia publică a fost reconstruită abia în anul 1875. 
  
În secolul XX, ea şi-a cedat locul Strandulului Municipal care, timp de decenii, a oferit clujenilor momente de recreere, în verile călduroase. Apoi, în secolul XXI, din frumuseţea strandului de altădată a rămas doar amintirea. Celebra lui trambulină se degradează lângă un bazin înconjurat de bălării pe care amatori de graffiti n-au ezitat să-şi lase amprenta. Aceasta este succinta poveste a „băii” clujene. 
  
În esenţă, strandul a împărtăşit soarta gheretei alimentare de la intrarea parcului dinspre Teatrul Maghiar. A căzut şi el pradă „privatizărilor strategice” şi, probabil – într-un viitor nu prea îndepărtat – va dispărea definitiv din peisajul parcului, locul său fiind luat în cele din urmă de cine ştie ce nouă apariţie, ridicată de vreun „dezvoltator imobiliar”, cu „trecere” la „păstorii” oraşului. Dar până atunci, ruinele vorbesc tăcut, celor care ştiu să asculte, despre vremuri de mult apuse, când ştrandul se bucura de preţuirea clujenilor. 
  
Sala Polivalentă 
  
Revin la aleea principală şi mă îndrept din nou spre vest, pentru a trece în revistă ultimul obiectiv aflat pe partea ei dreaptă. Este vorba de Sala Polivalentă, o construcţie de trei etaje, al cărui aspect aduce cu un paralelipiped pătrat. Situată la intersecţia a trei străzi – Aleea stadionului, strada Uzinei Electrice şi Splaiul Independenţei – clădirea reprezintă cel mai vestic punct al Parcului Central „Simion Bărnuţiu”. De altfel, parcul se şi sfârşeşte la strada Uzinei Electrice, stradă care îl separă de cartierul „între ape.” 
  
Concepută a fi un complex sportiv multifuncțional, Sala Polivalentă e utilizată drept bază de antrenament a echipelor de baschet, volei şi handbal din oraş. Pentru jocurile de echipă, ea dispune de 7.227 de locuri, în timp ce meciurile de box pot fi urmărite de 9700 de spectatori. La concertele susţinute în Sala Polivalentă, numărul total al auditorilor poate ajunge la 10.000, număr care include locurile din gradene precum și cele „în picioare”. Primele lucrările de construcţie au început în anul 2011, după care, din varii motive s-au oprit. Abia în ianuarie 2014, activitatea pe şantier a reînceput, Sala Polivalentă fiind finalizată în luna septembrie a aceluiaşi an. Oficial, ea a fost inaugurată pe data de 27 octombrie 2014, în prezenţa edililor oraşului, iar pentru public şi-a deschis porţile la 31 octombrie 2014. Cu ocazia respectivă, artistul britanic James Blunt a susţinut un concert urmărit de 6000 de spectatori. 
  
În pertea nordică a Sălii Polivalente, spre Splaiul Independenţei şi staţia de tramvai, o mică piaţetă asigură accesul publicului spre sală şi, totodată, spre stadionul Cluj Arena. Pentru cei care vin la evenimentele organizate aici, cu autorurismele proprii, sala dispune de un spaţiu de parcare de 445 de locuri. 
  
Epilog 
  
În sfârşit, am ajuns la final, la limita vestică a parcului de poveste, la strada Uzinei Electrice. Mai arunc o privire, spre răsărit, în lungul Aleei Stadionului... 
  
Ei, şi cu aceasta am încheiat scurta plimbare prin Parcul Central „Simion Bărnuţiu”, iar odată cu ea, şi evocarea câtor-va amintiri care mă leagă de acest minunat loc de agrement al Clujului. Mă îndrept spre staţia din apropiere, iar tramvaiul care tocmai soseşte, mă readuce în realitatea cotidiană şi mă poartă spre casă – vorba Vitoriei Lipan din romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu – „ca să le iau de coadă toate pe câte le-am lăsat”. 
  
Ioan CIORCA 
  
Referinţă Bibliografică:
UN PARC DE POVESTE / Ioan Ciorca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1739, Anul V, 05 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ioan Ciorca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Ciorca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!