Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Ioan Ciorca         Publicat în: Ediţia nr. 1735 din 01 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

AMINTIRI DIN „EPOCA DE AUR”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
AMINTIRI DIN „EPOCA DE AUR” 
  
Sfârşit de an, sfârşit de epocă... 
  
A fost odată ca nici odată, al 1989-lea an, după Hristos, în istoria umanităţii, an menit să zguduie amorţeala ce cuprinsese de mai bine de patru decenii Europa răsăriteană. 
  
1989... zile de toamnă târzie, zile calde şi însorite. Zile frumoase, blânde, cu cer senin, zile care – cu toate că natura se pregătea să întâmpine anotimpul hibernal – îţi îmboldeau speranţele şi-ţi turnau în suflet pofta nesăţioasă de viaţă. Da... aşa a fost, pentru petru mine, acea toamnă a anului 1989. 
  
Eram, în permanenţă, cu urechile îndreptate spre aparatul de radio, spre acel post care emitea pe unde scurte, întreţinând flacăra sperenţelor gândite, şoptite pe la colţuri, pe la rândurile interminabile din faţa magazinelor alimentare, cu ochi radar în depistarea urechilor spion. 
  
Aşteptam o schimbare, aşteptam să se întâmple ceva, ceva care să smulgă societatea românească din starea de mizerie morală în care căzuse. Aşteptam, reprimându-mi, cu furie neputincioasă, dorinţele şi speranţele de libertate, de dreptate, de mai bine. 
  
Făceam eforturi să-mi întreţin familia. Reuşisem, cu mare greutate, să-mi cumpăr un apartament prin sistemul de rate al statului socialist. În vremea aceea, numărul proprietarilor era relativ mic, întrucât marea majoritate primiseră apartamente de la întreprinderile ai căror angajaţi erau. Nu beneficiasem de acest drept, datorită faptului că niciodată, din pricina sărăciei, nu fusesem în măsură să cultiv „relaţia” menită să mi-l asigure. N-a fost uşor, întrucât trebuia să fac faţă greutăţilor inerente acelei perioade, greutăţi cu care se confruntau toţi cei care au avut, ca bază de lansare în viaţă, doar braţele şi inteligenţa lor nativă. Din categoreia celor lipsiţi de orice sprijin, dar care se încăpăţânau să trăiască legaţi doar de un salariu, făceam parte eu. Dar, poate că viaţa e „frumoasă” numai atunci când te chinuieşti, pentru că doar aşa simţi, cu adevărat, că trăieşti şi – precum spune o sintagmă populară, „numai cine nu-i mâncat de rău, nu ştie să preţuiască binele”. 
  
„Binele”... o noţiune abstractă definind o multitudine de stări, de senzaţii şi de sentimente. „Binele”... un stimulent perfid, un miraj care te momeşte impulsionându-te să mergi înainte. „Binele”... un ideal intangibil, bun doar de întreţinut speranţe utopice, pe drumul spre mormântul care încununează evoluţia fiecăruia în planul terestru. 
  
Rutina zilnică 
  
Din cauza lipsurilor, în familie se isacu fregvente discuţii în contradictoriu. Îi explicasem soţiei că scopul nostru este acela de a supravieţui „epocii de aur”, de a ne păstra intacţi, din punct de vedere spiritual, menţinându-ne verticalitatea. Ea recunoştea că am dreptate, dar îşi motiva „ieşirile” prin imensul clocot interior, care, din când în când, răbufnea, eu fiind singurul în faţa căruia se putea „răcori” fără teamă. Pentru ea, era mai greu de îndurat „binefacerile” socialismului multilateral dezvoltat, cu care trebuia să se confrunte permanent. O zi, din viaţa ei, se desfăşura într-un ritm alert, sub presiunea unor imperative susţinute doar la vocativ. Programul unei zile era, în esenţă, acesta: 
  
Ora 5. Deaşăteptarea! Fuga după lapte! Cu puţin noroc, găsea vreo cunoştinţă, reţinându-şi astfel, un loc la rândul ce era în plin proces de formare în faţa magazinului de pâine. Reuşea – nu întotdeauna – să se întoarcă acasă, în jurul orei opt, cu un litru de lapte şi două franzele, care constituiau – prin părinteasca grijă a conducerii de partid şi de stat – raţia zilnică, pentru aceste alimente, a unei familii de patru persoane. 
  
Ora 8. Pregăteşte micul dejun al copiilor! Fugi, apoi, să vezi unde se formează vreun rând, în speranţa de a prinde o bucată de salam cu soia, parizer cu apă şi sare, porumbei avansaţi la rangul de găini, picioare sau capete de porc definite în limbajul curent drept „adidaşi” sau „calculatoare”, surogatul de cafea cunoscut sub numele de „nechezol”, iar – în cazul în care norocul îţi surâde – „şniţel preformat din carne de pui”. Această delicatesă era cea mai de seamă realizare a primei doamne a ţării, a „ilustrei savante de renume mondial”, reprezentând ultimul răcnet – de disperare, probabil – al artei culinare româneşti, fiind corolarul unei munci de o viaţă, consacrată ştiinţei. 
  
S-ar putea scrie multe despre „alimentaţia raţională” a poporului român din acea perioadă, despre „tradiţia milenară a locuitorilor meleagurilor mioritice, de a consuma melci şi pui de baltă”, care – într-un limbaj arhaic – sunt cunoscuţi sub numele de broaşte. De altfel, mă miră faptul că în manualele de istorie ale epocii, nu a fost consemnată vreo legendă, potrivit căreai Dromichaites – celebrul conducător get – i-ar fi servit invadatorului Lisimah, la acea masă de pomină, „tradiţionalele preparate” din carne de batracieni. 
  
Mai în glumă, mai în serios, în ultima perioadă a societăţii comuniste, românii mai aveau puterea să facă glume pe seama situaţiei lor. Râsul nu le putuse a fi confiscat. Astfel, pe tema lipsei produselor alimentare, circulau câteva versuri aparţinând folclorului citadin orășenesc, parafrazând o celebră poezie: 
  
„A-ncepu de ieri să cadă 
  
Câte-un comunist pe stradă, 
  
Cu carnetul roşu-n mână 
  
Nemîncat de-o săptămână.” 
  
Ora 10. Ciuleşte urechea la zvonuri, ca să afli în ce parte a oraşului s-au adus cartofi! Bate străzile, în neştire, după o ceapă, un ou, o lingură de ulei etc.! Vino acasă cu plasele încărcate cu nimicuri, cu o gaură serioasă în buget, obosită şi stresată, agăţată de scara unui troleibuz care circulă după un program haotic, înregistrat în arhivele societăţii locale de transport la capitolul „top secret”. 
  
Ora 12. Trimite copiii la şcoală! Încropeşte masa de prânz din bruma de alimente pe care ai adus-o. Aleargă din nou la magazin, să afli dacă nu cumva s-au adus detergenţi! Vino acasă şi apucă-te de spălat! E nevoie de apă caldă? Mofturi! Strămoşii noştri, după nenumăratele bătălii purtate, numai cu apă caldă şi detergenţi şi-au spălat armurile? Calcă un vraf de haine, până nu se întrerupe curentul! Curăţenia se poate face şi pe întuneric. Apropo: aruncă o privire în cutia poştală să vezi dacă nu ai primit vreo „invitaţie” la controlul ginecologic periodic, ca nu cumva – din rea voinţă – să îl prejudiciezi, cu toate riscurile unui avort, pe „genialul” conducător al românilor, de un potenţial „supus”. 
  
Ora 17. Vin copiii de la şcoală. Ăl mic şi-a rupt pantalonii în genunchi. Coase! Cârpeşte! Soseşte soţul. Dă-i să mănânce, dacă a mai rămas ceva. Ai uitat să cumperi ţigări! Trimite repede un copil să vadă dacă mai găseşte vreun ţigan – pentru că această etnie balaoacheşă deţine monopolul tutunului românesc – cu ţigarete „Carpaţi”! Aoleu! Când s-a făcut atât de târziu? 
  
Televiziune cu program redus 
  
Ora 20. Încerpe programul la televizor: ceasul, indicând ora exactă, urmat de imnul naţional, pe muzica lui Porumbescu şi versurile lui Ceauşescu, iar apoi saigla emisiunii de ştiri „Telejurnal”. Îndată, ecranul se umple de figura crainicului, care îşi repetă – de ani şi ani – poezia: „Tovarăşul Nicolaie Ceauşescu, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, preşedinte al Republicii Socialiste România, miner de onoare, erou între eroii neamului, cel mai iubit fiu al poporului” … „împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu, ilustru cercetător, savant de renume mondial, academician, doctor, inginer” etc. Apoi, reportaje despre „vizitele de lucru” ale celebrului cuplu. Iată o mostră dintr-un astfel de reportaj: atoateştiutorul, secondat de academiciana lui soţie, vorbea mulţimii: „Stimaţi tovarăşi şi pretini! Să facem totul – într-o unanimitate deplină – pentru a pune la adăpost, în cel mai scurt timp, recolta de legume, fructe şi struguri!” 
  
Stupoare generală, menită să vâre în beznă milioanele de telespectatori, prin întrebarea firească pe care a născut-o în mintea tuturor: „Ce sunt strugurii?” Chiar şi pentru un citadin înrăit, cu vagi cunoştinţe agronomice, până la momentul respectiv, strugurii făceau parte din categoria fructelor. Dintr-o dată, prin teza celui mai inteligent fiu al neamului, poziţia lor era ameninţată. Misterul s-a aprofundat, atunci când preşedinta unei Cooperative Agricole de Producţie a reluat – într-un alt reportaj – tezele ilustrului conducător, angajându-se, în faţa naţiuni, printr-un discurs mobilizator: „În concordanţă cu indicaţiile preţioase şi cu tezele de o inestimabilă valoare teoretică şi practică ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu” – urmând apoi înşiruirea tuturor atributelor „iubitului conducător” – „vom face totul pentru a pune la adăpost, în cel mai scurt timp, recolta de legume, fructe şi struguri”. 
  
Satul românesc ieri ...şi azi 
  
(Şi totuşi, agricultura şi zootehnia românească de la vremea respectivă, nu se poate compara cu cea de acum. 
  
Era într-adevăr o agricultură realizată mecanizat, pe suprafeţe întinse, cu rezultate vizibile, chiar dacă nu în totalitate spre folosul imediat al cetăţeanului de rând. 
  
Cel care are răbdarea de a urmării filmele artistice ale acelei epoci, legate de activitatea sătească, va descoperi, cu surprindere, animata viaţă a satului românesc din acea vreme. Regizorii au surprins pe peliculă, nişte realităţi ale momentului: furnicarul de oameni, căruţe, tractoare, camioane şi utilaje agricole, care evidenţiau o activitate febrilă. Faptul acesta nu era o simplă chestiune regizată pentru a creea o impresie doar, ci era, într-adevăr, o realitate. Existenţa unei activităţi susţinute şi a unor producţii agricole mari, era evidentă, cu toate că ea suferea cosmetizări majore în rapoartele înaintate conducerii superioare de partid şi de stat. Cine, dintre vârstnici, nu îşi mai aminteşte oare, de stivele imense de sfeclă de zahăr, care – în fiecare toamnă – se înălţau impunătoare în spaţiile de depozitare ale staţiilor de cale ferată, până târziu în iarnă? 
  
În comparaţie cu acele vremuri, satul românesc de astăzi, pare mort, încremenit într-un îndepărtat Ev mediu. Câte un bătrân, purtându-şi arhaicele unelte agricole, în spate sau pe bicicletă, îşi târşâieşte paşii firavi spre pământurile pe care le-a redobândit după ’89. Majoritatea tinerilor sunt plecaţi la oraş, încercând să se căpătuiască. Puţini dintre ei, s-au transformat în agricultori navetişti – de nevoie, bine-nţeles – şi îşi ajută părinţii sau bunicii, la muncile câmpului, doar în weekend. Relativ animate sunt crâşmele, unde se mai adună încă puţinii locuitori rămași în vatra satului, spre a pune ţara la cale, în compania unei pălinci băute pe datorie. Reprezentanţii puterii locale se agită şi promit „marea cu sarea”, doar în perioada campaniilor electorale. Apoi, linişte... câte o găină mai zburătăceşte, din când în când, cotcodăcind pe uliţi. Vitele, câte au mai rămas, se întorc de la păşune, spărgând liniştea, cu dangătul de doagă al talăngilor. 
  
Vălul înserării îi strânge pe locuitori în case. Pustietatea şi bezna stăpânesc uliţele. Sigur, există iluminat public, dar din lipsă de fonduri, acesta funcţionează sporadic. Paza obştească, înarmată cu câte o bâtă ruptă din vreun salcâm, îşi încheie rondul la crâşmă. Stăpâni absoluţi sunt doar câinii scăpaţi de prin curţi, care se adună la capătul satului, pregătiţi să-şi înceapă periplul nocturn, în căutarea căţelelor aflate în călduri.) 
  
Filme „cu caracter educativ” 
  
Ora 20 şi 30 de minute. Film artistic. Orice film, pentru a fi dat pe post, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie românesc, să fie istoric, sau să reflecte realitatea vremurilor noi şi, obligatoriu, să aibă un caracter revoluţionar şi educativ. Potrivit principiului care spune că „Repetiţia este mama învăţăturii”, filmele se repetau cu regularitate la un anumit interval de timp. 
  
Unul dintre aceste filme, se intitula „Oraşul văzut de sus”. Titlul pare foarte sugestiv, ilustrând o realitate „văzută de sus”. Prin pelicula aceasta, cinematografia socialistă dăduse o palmă usturătoare marilor producători hollywood-ieni. Este un film fantastic, abordând pe parcursul a numai 90 de minute, toate genurile posibile şi imposibile, de la dramă la comedie, de la monotonie la acţiune, de la real la absurd. 
  
Ei, şi ce acţiune… evadare din sediul „Miliţiei” cu ajutorul unui autocamion dotat cu platformă ridicătoare cu braţ, utilizat la înlocuirea becurilor din circuitul iluminatului public. Toate ca toate, dar câtă politeţe din parte miliţienilor. Într-adevăr, un comportament democratic, demn de invidiat de toate poliţiile occidentale. După ce evadaţii au părăsit garsoniera de la etaj, în care fuseseră încarceraţi, cu ajutorul minunatului utilaj – nici măcar gratii nu existau la ferestre, iar „rău voitorii” vorbeau despre „cortina de fier” – miliţienii i-au poftit respectuos să intre din nou în sediu, întâmpinându-i cu acea caracteristică ospitalitate românească, stropindu-i, încă o dată, cu noroi, pe confraţii lor din America sau aiurea, care, în astfel de situaţii, ar fi făcut uz de bâte, pistoale şi cătuşe. 
  
Ora 22. Închiderea programului, iar apoi culcarea! Mâine, o nouă zi – o nouă filă din cartea „epocii de auru”, din cei „douăzeci şi cinci de ani lumină” – va mai adăuga o cărămidă la baza „socialismului multilateral dezvoltat”. 
  
Gânduri răzlețe, la ceas de seară 
  
Astăzi, după un sfert de veac de la evenimentele care au zguduit Europa răsăriteană, când patima şi ura s-au stins sub vălul tămăduitor al timpului, privesc în urmă cu detaşare şi pot analiza cu o relativă obiectivitate, ce am câştigat şi ce am pierdut în toţi aceşti ani. 
  
În primul rând, am pierdut anii tinereţii, cu energia şi optimismul ce îi caracterizează. Apoi, stabilitatea unui sistem, care – cu toate carenţele sale – genera un sentiment de siguranţă relativ la ziua de mâine şi o oarecare mândrie naţională, cultivată cu grijă, prin toate formele de învăţământ. 
  
Ce am câştigat în schimb? Indiscutabil, cel mai mare câştig ar fi trebuit să fie „libertatea”, care în mod firesc trebuia să aducă fericirea. Şi cât de puţin îi trebuia românului ca să fie fericit… o bucată de pâine, un acoperiş de-asupra capului, siguranţa unui loc de muncă şi un paşaport în buzunar – drept garant al libertăţii – pe care, probabil, marea majoritate nu l-ar fi folosit niciodată. Din păcate, „libertatea” pe care am dobândit-o este una de genul „second hand”, în care valorile democratice există doar la nivel declarativ, aplicându-se selectiv, potrivit intereselor conducătorilor Europei unite, exemplu elocvent fiind cele 7,4 milioane de voturi liber exprimate – expresie a exerciţiului democratic – anulate după bunul plac al cancelarului Germaniei şi al preşedintelui Comisiei Europene. În schimbul acestei „libertăţi” am sacrificat nu doar avuţia ţării şi pe noi înşine, ci am „amanetat” instituţiilor bancare străine până şi viitorul urmaşilor noştri, riscând să devenim doar o amintire pe scena istoriei. 
  
Ioan CIORCA 
  
Referinţă Bibliografică:
AMINTIRI DIN „EPOCA DE AUR” / Ioan Ciorca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1735, Anul V, 01 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ioan Ciorca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Ciorca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!