Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Cugetari > Mobil |   


Autor: Ioan Ciorca         Publicat în: Ediţia nr. 1648 din 06 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

„EVADARE” DIN REALITATE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„EVADARE” DIN REALITATE 
  
1. Context general 
  
Trăim o vreme tulbure, în epoca bombardamentului informațional, într-o țară aservită pretențiilor hegemonice a unei uniuni europene constituită pe stricte criterii economice, menite a-i favoriza pe cei puternici. Cu un set de valori democratice valabile doar pentru „elite”, această uniune – care a uitat să pună în centrul preocupărilor sale „omul”, sau mai precis pe „toți oamenii care o alcătuiesc” – scapă din vedere faptul dovedit de istorie în repetate rânduri, că nici un imperiu nu este etern, deși „crizele” de tot felul cu care se confruntă accentuează acest adevăr. În condițiile date, pentru cel care are termeni de comparație, viața într-un stat îngenuncheat – în care deciziile majore sunt impuse din exterior – se reduce la un simplu act de supraviețuire. Circul politic, însoțit de o justiție putredă și schiloadă cu pretenții de infailibilitate, precum și păcălelile economice care trâmbițează edificarea traiului bun, amplifică starea de anxietate. Reducerea TVA-ului la alimente, ieftinirea medicamentelor, eliminarea spra-accizării carburanților sunt măsuri menite a crea o stare de euforie generală, ce ține – asemenea oricărei minuni – circa trei ziele, după care constați că „ieftinirea” se transformă ușor și pe nesimțite într-o nouă scumpire, iar explicațiile sunt lăsate pe seama „economiei de piață” care „dictează prețurile”. Aiurea! Situația poate fi exprimată plastic și concis prin următoarea sintagmă: „Doar puțin timp nu-i bine, până când iar este rău”. 
  
E vară… e cald… e incertitudine… Uniunea europeană e zguduită de refuzul grecilor de a accepta pretențiile creditorilor externi. În curând, cu toate că nu suntem în „zona euro”, efectele acestei decizii le vom simți în mod nefast, fiecare dintre noi. „Înalta poartă de la Bruxelles” va găsi o modalitate de a transfera pierderea suferită cu împrumutarea Greciei și asupra noastră. 
  
Dar până atunci… mă bucur că nu mai am înainte cât am lăsat în spate și încerc să mă deconectez, să uit – măcar pentru câteva ceasuri – această realitate românească. Iar pentru așa ceva, locul cel mai potrivit mi se pare cimitirul… Hajongardul… „panteonul cultural al Clujului”, în care „elitele” – indiferent de etnie – împart eternitatea cu cei umili și neștiuți. Mă bucur că am și eu un loc, în acest spațiu select, plin de istorie, în care divergențele dintre personalități și necunoscuți, dintre bogați și săraci, au dispărut cu desăvârșire, iar buna vecinătate transcede rivalitățile etnice. 
  
2. Cimitirul eroilor 
  
Am parcat mașina la intrarea de pe Calea Turzii a Hajongardului și, cu aparatul de fotografiat în mână, am pornit pe aleea mărginită de parcelele destinate mormintelor eroilor. Pe stânga, își petrec eternitatea – amestecați în glia care i-a învelit cu aceeași dragoste maternă – românii și rușii căzuți în al doilea război mondial, în luptele de eliberare a Clujului. Pe dreapta, își dorm somnul de veci, „eroii moderni”, pieriți în evenimentele din 1989. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că numai norocul a făcut ca să nu mă număr printre ei. …și poate că ar fi fost mai bine… nu mai trăiam această perioadă de degradare națională și nu mai asistam la agonia nației române … nu mai trebuia să mă gândesc că mi-am risipit tinerețea și sănătatea – alături de mulți-mulți alții necunoscuți – pentru a ridica o țară vândută bucată cu bucată de cei care cică ne reprezintă interesele, spre „binele și prosperitatea noastră”. 
  
Din gânduri, m-a trezit brusc, monumentul tanchiștilor sovietici, aflat la extremitatea vestică a cimitirului eroilor. Din falnicul monument – care fusese până înainte de 1989 situat în actuala Piață Avram Iancu, în spatele Catedralei Ortodoxe – a rămas un mic postament în formă de trunchi de piramidă, de pe care un tanc T 34 în miniatură, turnat în bronz, își îndreaptă țeava tunului spre est. Nu pot să nu mă întreb, „de ce spre est?” Cine știe… o fi vreo premoniție? O fi vreun avertisment asupra unui pericol iminent care ne paște din direcția respectivă? Nu știu… constat doar că țeava tunului, îndoită și tăiată în urmă cu câțiva ani, într-un gest de frondă al nu știu cui, în total dispreț față de cei care au pierit – a fost refăcută. 
  
Caut cu privirea obeliscul eroilor sovietici, care – asemenea tancului – ocupase câteva decenii la rând esplanada din fața Catedralei. Nu-l văd nicăieri… păcat… aș fi vrut să arunc o privire pe lista numelor încrustate în marmură a celor care au pierit cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. Aș fi vrut să o imortalizez în memoria fotografică, întrucât un nume pe care îl știam acolo, mi-a redeșteptat vechi amintiri, din vremea copilăriei, vreme în care am fost cu adevărat fericit. Este vorba de soldatul Kurbakov. Despre el am aflat, prin 1965, când mama s-a – nemângâiată de faptul că nu i s-a întors feciorul acasă din război – a cerut sprijinul statului român sperând să-i dea de urmă. Îmi amintesc de faptul că în manualul de limba română era un text potrivit căruia pionierii clujeni ar fi descoperit numele băiatului femeii pe obeliscul eroilor sovietici din Piața Avram Iancu. Ros de curiozitate, am alergat într-un suflet acolo și, spre surprinderea mea, am descoperit numele soldatului scris cu majuscule negre, pe marmura albă. Acum, ar fi fost momentul să fac o fotografie, dar… 
  
3. O poveste de demult 
  
Trec mai departe, spre locul meu de veci, situat pe culmea dealului, aproape de intersecția celor două alei principale, care coboară în pantă șerpuită spre oraș, spre vechiul hotel Biasini. 
  
De depărtare, mă întâmpină Tyukodi Antal – copilul încătușat, imortalizat în bronz – probabil „victimă colaterală” a Siguranței statului de la finele perioadei interbelice. Fără să vreau, povestea nefericitului adolescent îmi revine în memorie. Sunt 79 de ani de la moartea lui. S-a născut în 1921. Dacă ar fi trăit, astăzi ar fi avut 94 de ani… n-a fost să fie… a fost în locul nepotrivit, la timpul și mai nepotrivit. Era prin 1936… muncitorii de la fabrica de încălțăminte Dermata – viitoarea Clujana – se aflau în grevă, iar revendicările și le-au înscris pe niște afișe realizate la o tipografie clandestină. Tyukodi Antal trebuia să le transporte de la tipografie, la organizatorii mișcării de protest. Copilul a luat afișele, dar – din nefericire pentru el – nu a ajuns la destinație, ci în beciurile Siguranței, care – ca orice instituție represivă – nu a ținut cont de faptul că are în față doar un copil de 15 ani, ci l-a bătut atât de rău, încât i-a zdrobit rinichii. La câteva zile de la bătaia administrată, copilul a murit. Acum, din spatele casei paznicului, veghează aleea cimitirului, de la înălțimea soclului său. Cu mâinile și picioarele înlănțuite, copilul privește și astăzi către est, așteptând, probabil, un nou răsărit… mai bun, mai prietenos, mai uman… 
  
4. Valul amintirilor 
  
Cotesc la dreapta, spre locul în care ai mei își petrec eternitatea, aflat la câțiva metri, sub doi castani ce îl umbresc cu falnica lor coroană. Când au crescut atât de mari?... Când s-a scurs atâta timp?... În 1951, când părinții mei și-au înmormântat primul copil, erau doi puieți piperniciți, îmi povestea mama… După șapte ani, aveam să apar eu și, în pofida tuturor prejudecăților, ai mei mi-au dat numele primului lor fiu. …și iată că nu am pierit… am rămas singur, dar încă exist. …și am revenit mereu aici, din copilărie și până în prezent… și voi mai reveni, până când, odată, nu voi mai pleca. În timp ce soția mea prinse a plivi buruienile crescute și a așeza câteva flori pe movila de pământ, am pornit agale spre alea principală, în căutarea unor amintiri din vremurile de demult. Mi-a încolțit în minte ideea de a așterne câteva rânduri și, profitând de faptul că în sfârșit aveam aparatul foto la mine, am decis să le și ilustrez. 
  
O femeie în vârstă, însoțită de doi copilași, urca gâfâind aleea, spre culme. Copiii, neastâmpărați și liberi, alergau în jurul ei și o bulversau cu nesfârșite întrebări. Fără să vreau, am tras cu urechaea. Ajunși în dreptul unei cripte impozante, fetița a întrebat: „Cine locuiește în casa asta?” Am auzit și explicația, dar și următoarea întrebare a copilului, curios să știe câte toate: „Ce fac morții acolo?” Probabil, extenuată de tirul întrebărilor și de greutatea urcușului, femeia a răspuns în doi peri: „Putrezesc!” 
  
Episodul mi-a dat posibilitatea să mă „văd” pe mine însumi, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, când alergam pe aceeași alee, scăpat din mâna mamei și de imperativul tuturor interdicțiilor ei protectoare. Pe vremea aceea, „vizita” la cimitir se desfășura după un ritual bine stabilit. Înainte de a ajunge pe culmea dealului, mama se oprea întotdeauna la mormântul unei foste colege de serviciu, care murise în chinurile facerii. Deși nu am cunoscut-o, n-am uitat niciodată numele femeii. M-am oprit și i-am căutat din priviri locul de veci. Cu bucurie l-am descoperit aproape de alee, acoperit de vegetația abundentă. Șterse în parte de trecerea anilor, pe cruce se mai pot vedea astăzi fotografia și numele femeii. Am păstrat un moment de reculegere în memoria ei. Așa… paradoxal… ca pentru un drag prieten necunoscut. 
  
Apoi m-am uitat spre coama dealului, de unde Brassai Sámuel, cu o privire încruntată, supraveghează panta. Pe vremuri, zbânțuiala mea se potolea aici. Ca prin farmec, reveneam nechemat și mă ascundeam în spatele părinților, până treceam de monumentul funerar al lui profesorului. Întotdeauna am avut senzația că Brassai mă mustră cu privirea pentru „sacrilegiul” pe care îl săvârșeam prin zbenguiala mea. Dar teama și cumințenia mă țineau, vorba aceea, „de la douăsprezece până la amiază”. Îndată ce depășam statuia savantului, țâșneam ca din pușcă și mă mai opream doar la mormântul fratelui meu. …așa a fost… 
  
5. Înapoi, în realitate 
  
M-am deșteptat din reverie și m-am întors la mormânt. Soția mă aștepta. Am pornit încet, spre ieșirea din cimitir, spre Calea Turzii. Din răcoarea blândă și binefăcătoare a copacilor care străjuiesc somnul celor plecați dintre noi, am nimerit în arșița necruțătoare a unei amiezi de vară. În mașină, atmosfera era încinsă la propriu. Cu greu instalația de climatizare a izbutit să alunge vipia ce pusese stăpânire pe habitaclu. Semnalizez, ne aruncăm în traficul care ne înghite imediat, ca un torent, și revenim la viața noastră cea de toate zilele, cu bune și cu rele, cu speranțe și cu dezamăgiri… 
  
Fără să vreau, mi-a venit în minte cuvintele Vitoriei Lipan, personajul romanului Baltagul a lui Sadoveanu și, probabil, am mormăit ceva. „Ce spui?” – a întrebat soția. „Nimic… mă gândeam doar că ne întoarcem în realitate «ca să luăm de coadă toate cate le-am lasăt», cu câteva ceasuri în urmă.” 
  
Ioan CIORCA 
  
Referinţă Bibliografică:
„EVADARE” DIN REALITATE / Ioan Ciorca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1648, Anul V, 06 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ioan Ciorca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Ciorca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!