Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ioan Cârja         Publicat în: Ediţia nr. 1937 din 20 aprilie 2016        Toate Articolele Autorului

Ioan CÂRJA - ÎN ARŞIŢA PRIMĂVERII TIMPURII (NUVELĂ) - PARTEA ÎNTĂIA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Asta e!  
Primăvara anului 2010, îmi va rămâne imprimată în suflet, ca un punct de reper fierbinte şi rece în acelaşi timp, care îmi va aminti mereu de cacialmaua în care am intrat, lăsându-mă amăgit de vraja dulce dar târzie, a fericirii cupidoniene transmise telefonic, cu voce de sirenă. Evident, era mult mai sănătos pentru mine, dacă săgeata acestui frumos şi delicat îngeraş mi se înplânta în altă parte, decât în clasicul loc din piept. Pentru aceasta, îi reproşez instinctului meu că nu m-a ajutat tocmai atunci când credeam că sunt foarte stăpân pe situaţie: Uneori, dragostea ne orbeşte, iar dacă totuşi deschidem ochii, poate fi prea târziu, pentru că deja am călcat în…“ceva”! Mie, mi-a fost destinat ceva, cu totul special şi vei afla despre asta, citind această nuvelă: Ce să faci, ăştia suntem noi, voi, ei…oamenii! (Autorul)  
 
înainte de toate  
 
O primăvară uscată şi fierbinte a început să se profileze aici în California, încă din luna februarie a acestui an: Este deja jumătatea lunii martie şi vremea continuă să rămână neschimbată, cald noaptea şi caniculară ziua. Deşi e doar ora zece dimineaţa, pe cerul senin fără urmă de nor, arde un soare dogoritor ce încălzeşte puternic maşina mea de patrulare, de culoare neagră. Parcat pe jumătate la umbră, în locul meu obişnuit din parcul Fremont, aştept în maşină ca şeful să mă anunţe prin radio când camioanele încărcate sunt gata de plecare, urmând să le escortez până la destinaţie, undeva în zona. Deasupra parcului, zboară la joasă înălţime, în toate direcţiile, perechi de raţe şi gâşte sălbatice, gălăgioase, în căutarea unor bălţi: Din cauza secetei prelungite de peste iarnă, multe bălţi au secat, iar păsările de apă îşi găsesc cu greu un loc de cuibărit. Cu siguranţă, multe vor pleca spre alte locuri nordice, mai umede.  
 
In uniformă cu cravată, având la centură în tocul negru de piele, micul dar puternicul meu revolver SW de 38 şi vesta anti-glonţ pe sub cămaşă, arăt încă destul de bine, după cum spun unii. Doar părul, în mare parte cărunt îmi trădează totuşi vârsta: Cu toate acestea, sânt mai activ decât mai tinerii mei colegi, care se miră de viteza mea de reacţie, când le arăt câte o figură de Judo, sau când în poligon, la antrenament, trag rapid cinci gloanţe de la zece metri distanţă, în cercul de zece puncte ale ţintelor.  
 
Cu douăzeci de ani în urmă, la Lugoj, în România, făcusem Judo câteva luni cu un bun instructor, Buty, care mai târziu, am auzit, că a murit într-un accident de muncă, in Italia.  
 
Nu am fumat niciodată şi nici de băutură nu m-am ţinut, iar asta m-a ajutat mult, pentru că la cei peste şaizeci de ani câţi am acum, încă alerg o sută de metri în cam unsprezece secunde, pot face „podul” şi nu mă plâng mai de nimic: Am totuşi ceva reumatism care mă mai deranjează uneori la umărul drept! Este ca o amintire de la motocicleta cu ataş, cu care, în tinereţe colindam pe drumurile desfundate de munte sau aiurea, ale României anilor, ’70.  
 
Fiind de origine ardelean dar „plantat” în Banat, nu am uitat niciodată de ţara moţilor şi de locul de obârşie al părinţilor mei, comuna Avram Iancu. Socrii mei erau tot de acolo şi-i ajutam în fiecare an, la vremea cositului. Fânul, cădea atunci în brazde lungi, secerat de coasa pe care o mânuiam cu mare dibăcie ca pe o jucărie, dar care şuiera nimicitor, în mâinele mele. Era greu în munţi să coseşti pe pante abrupte şi să aduni apoi fânul uscat în clăi. N-am să uit însă niciodată, momentele de linişte, când mă odihneam la umbra brazilor, după o oră sau două de cosit, şi mâncam toţi plăcinte ardeleneşti cu brânză, calde, apoi ne răcoream cu lapte rece. Nu a existat nici un an, ca eu singur, sau cu familia, să nu fiu prezent la „Târgul de Fete” de pe muntele Găina, de lângă comuna Avram Iancu.  
 
Mă deplasam acolo cu orice posibilitate de transport aveam, dar mă prindea uneori pe drum câte-o ploaie deasă, zdravănă, de munte, care mă uda până la piele. Nu simţeam atunci nimic, dar o simt însă, câteodată, aici în America şi mă gândesc că poate într-o zi, arma îmi v-a tremura în mână, din această cauză. Munca de ofiţer de escortă înarmat, este riscantă, de loc uşoară şi nici de invidiat. Mă ţine în alertă să-mi păzesc capul dar şi transporturile valoroase, pe care trebuie să le escortez. Toate acestea însă, sânt lucruri normale, pentru care eu sunt pregătit profesional şi obişnuit, prin natura muncii mele. Total anormală, ieşită din comun, a fost însă aventura mea sentimentală cu miros de Chicago, de săptămâna trecută, care mi-a afectat profund conştiinţa şi poate chiar destinul! Acum, în aşteptarea unei alte misiuni, încerc să mă relaxez, stând întins pe scaunul maşinii, cu capul pe spate, cu ceafa în palme şi închid ochii. Prin minte îmi trece din nou, obsedant, a nu ştiu câta oară, filmul evenimentelor acestei inexplicabile şi tulburătoare aventuri!  
 
Să iubeşti o fotografie  
 
Da! Toate au început pe la jumătatea lunii trecute, când procesul de divorţ în care eram implicat tocmai se desfăşura în România. Eram singur şi într-o deplorabilă stare de nelinişte şi stres, în fiecare zi. Era şi normal pentru că a divorţa nu este uşor. Nici nopţile nu-mi erau liniştite. Aveam insomnii, mă trezeam singur în pat în miezul nopţii şi mă sculam de multe ori dimineaţa, mai obosit decât mă culcam. Cafeaua era cea care mă ţinea în formă cât de cât, dar ajunsesem să beau prea multă şi din această cauză somnul nu se mai lipea de mine. Am avut multe nopţi albe şi toate acestea începeau să-şi spună cuvântul asupra stării mele psihice. In ziua aceea tocmai mă relaxam ca şi acum, în maşină, după ce mâncasem prânzul meu obişnuit, când, privirea mi-a căzut pe ziarul românesc aflat lângă mine pe scaun: Cu o săptămână înainte dădusem şi eu un anunţ la rubrica „Matrimoniale” în acest ziar, cu dorinţa de a cunoaşte o doamnă pentru o relaţie serioasă, eventual căsătorie şi evident, am dat şi numărul meu de telefon. Rubrica respectivă se vedea clar, iar anunţul meu încă nu apăruse, aşa că am privit mai atent şi am recitit un alt anunţ care apărea mereu, în acest ziar: Era dat de o doamnă!  
 
Pentru că anunţul se repeta de mai multă vreme în ziar, era dovada că această doamnă nu-şi găsise încă partenerul pe care-l căuta. Anunţul ei suna cam aşa: „Doamnă serioasă, educată, 55 de ani, doresc cunoştinţă cu domn 57-60 de ani, pentru o relaţie serioasă, eventual căsătorie.” În finalul anunţului, era şi numărul ei de telefon: Prefixul acestui telefon îmi spunea că această doamnă locuia undeva în Chicago, statul Ilinois. Imaginaţia mea a început să funcţioneze din plin, dându-mi tot felul de idei: Mă gândeam să contactez pe această doamnă serioasă, pentru că părea de o vârstă apropiată de a mea şi cine ştie, poate că singurătatea mea avea să ia sfârşit.  
 
Ziua respectivă a trecut repede, cu alte două transporturi escortate de mine, fără nici un incident, iar pe la ora şapte seara, după mai mult de douăsprezece ore de lucru, eram deja acasă, obosit, dar dornic să încep imediat o conversaţie cu femeia din ziar. Mi-am parcat maşina şi am intrat grăbit în apartament: Trântit pe un fotoliu, am încercat să-mi fac un plan pentru conversaţia pe care urma să o am cu acea doamnă: Am rămas pe gânduri minute în şir, apoi, cu telefonul celular în mână, am deschis hotărât ziarul la pagina respectivă, gata să o sun. Mi-am amintit însă că nu mai aveam decât puţine minute de convorbire la telefonul celular şi am luat telefonul din casă, la care puteam vorbi nelimitat în America, apoi emoţionat, cu mâna tremurândă, am format numărul respectiv, aşteptând curios să aud vocea de la celălalt capăt: Telefonul a sunat de două ori, apoi după câteva secunde, o voce de femeie foarte bine dispusă în acel moment, mi-a răspuns veselă:  
- Alo, da!  
Din primele secunde, vocea plăcută şi caldă a acestei femei m-a uns la suflet: Avea un sunet special şi mi se parea foarte intimă. Un moment, am avut impresia că era o persoană cunoscută: Parcă undeva, cândva eu mai auzisem această voce: Poate!  
- Bună seara, sărut mâna doamnă, i-am răspuns, încercând să fiu cât mai politicos şi vesel, deşi, eram încă destul de emoţionat.  
După ce m-am prezentat, am întrebat-o dacă ea era persoana din anunţul dat în ziar. Am aşteptat câteva secunde ca să primesc răspunsul care întârzia!  
- Da, eu sunt persoana, mă numesc Otilia, locuiesc în Skukie, o suburbie a oraşului Chicago, am 56 de ani şi sunt divorţată, a răspuns ea în sfârşit.  
- Câţi ani ai? A continuat ea.  
- 60 plus, îi răspund eu vesel, începând imediat să-i prezint o descriere aproape completă a persoanei mele; înălţime, greutate, culoarea părului, pasiuni şi locul de baştină din România.  
In câteva minute mi-am golit întregul bagaj de informaţii despre mine, dornic să scap de întrebările ei, ca să o pot asculta pe ea: Mă fascina vocea ei!  
- Aha! Eşti bănăţean? Se miră ea.  
- In ţoalele mele! I-am răspuns eu în grai bănăţean, bine dispus.  
- Ai mai fost căsătorit?  
- Da, o singură data.  
- Copii ai? Mă întrebă ea din nou.  
- Am doi copii, băieţi, căsătoriţi, fiecare cu familia lui, unul în România altul în Australia, iar eu, undeva aici la mijloc: Ce mică-i lumea, Otilia!  
 
In seara aceea am vorbit mult amândoi, iar eu am aflat foarte multe lucruri interesante despre această doamnă. Spunea că a fost căsătorită în România de două ori şi avea câte un copil din fiecare căsătorie: Un băiat din prima căsătorie şi o fată din a doua: Venise în America cu zece ani în urmă, după ce câştigase viza de imigrare la “Loteria Vizelor”. Sosise la Chicago cu fetiţa mică, iar ulterior băiatul ei s-a însurat aici. Puţini bani i-au mai rămas după ce-şi vânduse, după cum spunea ea, casa ce o avusese în România, undeva în afara Braşovului. Aici în America, a convieţuit cu un bărbat mai tânăr, dar acesta, după o vreme s-a întors în România la fosta lui nevastă, iar ia a rămas din nou singură.  
- E complicată viaţa ta, Otilia, dar nici mie nu mi-a fost uşor, să ştii, i-am replicat eu, gândindu-mă că totuşi, mai erau şi alţi necăjiţi ca mine, pe lumea asta şi am stabilit, să ne trimitem fotografii prin poştă, ea neavând acces la internet.  
 
Nu avea însă nici o fotografie recentă, aşa că mi-a promis că v-a face urgent câteva fotografii şi mi le v-a trimite prin poştă, chiar în zilele următoare. Incepusem să cred că această femeie era o adevărată luptătoare, cu suflet şi inimă mare, că deşi a trecut prin atâtea situaţii dramatice în viaţă, este încă puternică şi gata să înceapă o altă viaţă: şi dece nu, chiar alături de mine! Mi-a descris destul de amănunţit, cât de greu i-a fost să înceapă viaţa aici în America, ne ştiind limba engleză şi ne ajutată de nimeni, ci doar de bunul Dumnezeu. In acea seară ne-am legat sufleteşte, bucuroşi amândoi că ne-am găsit, unul pe celălalt. La despărţire, ne-am promis ca în ziua următoare să continuăm să discutăm.  
- Te sărut de aici din California şi noapte bună, i-am urat eu la despărţire.  
- Te sărut şi eu de aici din Chicago, mi-a răspuns ea veselă, cu vocea ei caldă care mă vrăjea, apoi, am închis telefoanele.  
 
Deşi eram încins, dar fericit, am adormit repede şi m-a trezit doar alarma telefonului mobil, pe la ora cinci dimineaţă, ca de obicei, cu o oră înainte de a pleca la servici. Am sărit din pat bine dispus şi m-am îmbrăcat cântând: Mi-am băut cu poftă cafeaua şi am ieşit afară la maşină, fluierând: Era ceva nou în viaţa mea şi mă simţeam de parcă pluteam pe aripile unui vânt cald de primăvară. Simţeam că nu mai eram singur, că era cineva cu mine şi mă gândeam cu plăcere şi speranţă la această femeie: Sufletul meu avid, absorbise noutatea! Era un început dulce în care începeam să cred. Am ajuns repede la lucru şi aşteptam să fie ora opt, ca să o sun pe Otilia: M-a sunat însă ea cu o jumătate de oră mai devreme, spunându-mi că n-a putut dormi toată noaptea gândindu-se numai la discuţia noastră; că-i plăcea totul la mine şi dorea să ne cunoaştem mai bine:  
- Ne asemănăm aşa de mult, să fie oare destin? A întrebat ea.  
- Posibil, draga mea, i-am răspuns, plăcut surprins de întrebarea ei.  
 
În dimineaţa aceea mi-am consumat toate minutele pe care le mai aveam la telefonul mobil, iar în pauza de prânz, am data fuga la biroul firmei telefonice în apropiere şi mi-am schimbat planul, pentru convorbiri nelimitate: M-a costat ceva mai mult, dar de acum, puteam vorbi cu Otilia ore în şir, zi şi noapte! Tot în aceiaşi zi, i-am trimis prin poştă şi o mică scrisoare fierbinte cu o fotografie de a mea, făcută cu vreo două luni în urmă, de ziua mea. Speram să-i facă plăcere şi una şi cealaltă. De acum, simţeam nevoia să vorbesc cu această femeie, oricât de mult, să-i aud vocea şi să ne împărtăşim simţămintele pe care. le trăiam din plin. amândoi. Se stabilise între noi parcă din primul minut, acel sentiment de dragoste şi încredere de care, mai ales eu, duceam lipsă aşa de mult în acele zile destul de dificile din viaţa mea: Un proces de divorţ durează luni de zile şi poate fi sufocant, dacă nu eşti pregătit sufleteşte pentru un asemenea pas: Eu, nu eram!  
 
Încurajările Otiliei, vorbele ei dulci şi drăgăstoase mi se lipeau de suflet şi mi-au dat multă forţă şi încredere atunci. Inainte de-a o cunoaşte, fusesem nehotărât dacă să mai rămân sau să plec din California în alt stat, pentru că vecinătatea cu fosta mea soţie, mă cam apăsa şi doream să plec undeva mai departe, să uit de necazurile din trecut. Otilia apăruse la timp ca să-mi întărească hotărârea de a pleca din California, dar încă mai aveam unele probleme de rezolvat aici. Două zile mai târziu a primit scrisoarea de la mine şi după spusele ei, se îndrăgostise puternic de mine, mă iubea şi era fericită că găsise bărbatul mult visat! Faptul acesta mă flata foarte mult şi aşteptam cu nerăbdare o poză de la ea, ca să văd şi eu cu cine stăteam de vorbă! In ziua următoare m-a anunţat că a trimis şi ea prin poştă o fotografie pe care o găsise totuşi în casă. Eram foarte curios să o văd şi în fiecare zi mă uitam nerăbdător în cutia poştală.  
 
După trei zile de aşteptare, care parcă nu se mai terminau, a apărut plicul de la ea: Emoţionat, aşteptam să găsesc înăuntrul acestui plic răspunsul la dorinţele mele, dar şi la instinctul meu, care îmi spunea că eram cu siguranţă, pe calea cea bună! In plic era o scurtă scrisoare şi o fotografie format jumătate de carte poştală, care prezenta o femeie aproape blondă, atrăgătoare, solidă, îmbrăcată într-un halat de soră medicală, cu un păr lung ce-i cădea în bucle peste umerii puternici şi laţi. In convorbirile anterioare mă asigurase că o să-mi placă de ea cu siguranţă! Avusese multă dreptate: Era întradevăr o femeie frumoasă! Am combinat aspectul ei fizic din fotografie cu modul drăgăstos şi inteligent în care vorbea cu mine şi a reeşit în gândirea mea, un model de femeie demnă de încredere: Părea să fie tocmai femeia pe care mi-o dorisem din totdeauna.  
 
Când am sunat-o şi i-am spus că am primit poza ei, imediat mi-a cerut părerea:  
- Ei, ce zici?  
- Eşti bine fetiţo, i-am răspuns: Eram deja îndrăgostit de tine, încă de la început!  
 
Au urmat apoi zile şi nopţi de dragoste prin telefon, cu conversaţii lungi, care ne făceau pe amândoi să nu închidem telefoanele până târziu, în fiecare noapte.  
Această femeie începuse deja să facă parte din sufletul şi chiar din cugetul meu. O ţineam la curent cu mersul procesului meu de divorţ în România, iar ea mă încuraja drăgăstos tot timpul. Simţeam din plin sprijinul ei moral, de care aveam aşa mare nevoie atunci:  
- Nu-ţi face griji, dragul meu, zicea ea. Când termini cu divorţul vino aici, pentru că locul tău este aici lângă mine: Nu ai nevoie de nimic! O să-ţi aduci numai lucrurile personale, restul avem aici şi ne mai cumpărăm dacă avem nevoie: Apartamentul este mic, cu un dormitor, dar ne ajunge: Patul este mare şi abia aştept să mă strângi la pieptul tău: - Cum o vrei barbierită, sau nu?  
- Cum o dai, i-am răspuns vessel.  
 
Zilele, treceau acum mult mai uşor pentru mine deşi nopţile erau pe jumătate: Dormeam puţin, aş fi dorit să plec la ea imediat, dar mai aveam de aşteptat: Intr-o zi, avocata mea de divorţ din New York mă sună şi-mi zice:  
- Ce faci feciorule?  
- Bine, zic, dar de unde… feciorule?  
- Eşti fecior şi divorţat! O să-ţi primeşti documentul prin poştă în două zile şi ai grijă de acum încolo cui o să-ţi mai dai „fecioria”, feciorule! Okay?  
- Okay doamnă, vă mulţumesc mult pentru tot şi sper să vă vizitez şi să vă cunosc personal anul acesta la New York: Cred că voi avea curând un drum prin zonă!  
 
Am râs apoi amândoi copios pe seama “fecioriei” mele … şestagenare!  
- Okay, John, sună-mă când vii!  
- Cu siguranţă doamnă, i-am răspuns eu, urându-i apoi numai bine şi sănătate.  
Puţin timp după această convorbire cu avocata, am sunat-o pe Otilia şi i-am spus noutatea:  
- Vezi, ţi-am spu eu să nu-ţi faci griji dragul meu, că toate se rezolvă: Hai vino aici imediat, nu mai sta acolo. Te aştept în fiecare zi, te rog vino. Aici este casa ta acum. Hai!  
 
Entuziasmat şi chiar îndrăgostit peste urechi, i-am răspuns înflăcărat:  
- Sunt gata de plecare draga mea, nimic nu mă mai reţine aici: Eşti gata să mă primeşti?  
- Chiar în momentul ăsta dragul meu zicea ea râzând:  
- Atunci deschide uşa iubito, îi zic, sunt la uşa ta. Hai, deschide odată!  
- Nu te cred John, nu eşti tu încă aici, mă, şmecherule!  
- Aş fi vrut să fiu draga mea, dar voi încerca să fiu acolo curând, i-am răspuns eu hotărât. Iti promit!  
- Ce-ar fi să ajung la tine de Valentine Day, am întrebat-o curios.  
- Aş fi cea mai fericită femeie din lume, mi-a răspuns ea râzând molipsitor.  
 
Peste cinci zile era chiar Valentine Day şi mă întrebam cam ce să-i trimit ca să-i facă plăcere: Am cumpărat o felicitare frumoasă şi un mic căţeluş dalmaţian, de pluş. Ajuns acasă, am scris felicitarea, apoi am legat la gâtul căţeluşului, o mică inimioară roşie de carton, pe care am scris „John”.  
 
Le-am pus înpreună într-un mic pacheţel şi l-am expediat Otiliei prin poştă. Am sunat-o imediat şi i-am spus că-i trimisesem un mic pacheţel de Valentine Day.  
- Ce ai pus în el? M-a întrebat ea veselă:  
- O mie de sărutări şi încă ceva: O să vezi tu, atunci când îl deschizi, i-am răspuns eu misterios.  
- Să-mi spui când pleci: Să nu-mi faci surprize dragul meu, m-a rugat ea.  
- Nici-o problema: Te voi ţine la curent cu tot ce fac. Roagă-te pentru mine!  
- Sigur, dragul meu: Astăzi m-am rugat la biserică pentru amândoi, dar mai mult pentru tine. Am acolo colţul meu, lângă altar şi o perinuţă mică, pe care îngenunchez când mă rog.  
- O ai de mult acolo şi nu ţi-a şmanglit-o nimeni? Am glumit eu.  
- Nu dragul meu, doar e, în casa Domnului!  
Am râs apoi amândoi şi i-am promis că o sun mai târziu spre seară!  
 
Începusem să-mi fac planul de plecare, dar încă mai aveam multe lucruri de rezolvat, până să plec: Trebuia să-l anunţ pe Gim şeful meu, apoi să-mi plătesc nişte facturi şi să-mi aleg lucrurile personale pe care să le iau cu mine: Trebuia să renunţ la foarte multe din ele: Maşina mea nu era destul de spaţioasă ca să-mi permit să iau cu mine tot ce doream.  
 
Seara am sunat-o pe Otilia: Eram amândoi emoţionaţi de posibilitatea cunoaşterii noastre directe!  
- Cum e vremea pe la voi, am întrebat-o eu, bănuind că pe acolo în nord, lângă graniţa cu Canada, încă mai era frig şi zăpadă:  
- Este frig, dragul meu, dar în căsuţa noastră este cald şi bine: Te aştept să vii: Vino!  
- Te iubesc draga mea, voi veni în curând!  
 
Am închis telefoanele din nou târziu, în seara aceea şi ne-am culcat. A doua zi l-am vizitat la birou pe Gim şi i-am spus intenţia mea de a mă muta la Chicago, unde exista o comunitate românească ceva mai mare.  
I-am precizat că aş dori să mă stabilesc pe acolo, rupându-mă pentru o vreme de California, unde încă aveam destule amintiri neplăcute din cauza divorţului.  
Gim, ca de obicei, m-a ascultat cu interes, apoi m-a întrebat sec:  
- Ăsta-i motiv serios? Ce ţi-a venit să pleci aşa dintr-o dată omule?  
 
Am rămas puţin pe gânduri apoi îi zic: - Păi, dragă Gim, ar mai fi ceva: Sunt în discuţie cu o femeie româncă ce ţine neapărat să merg acolo la ea la Chicago. Discut cu ea de o vreme şi-mi place tipa: E super!  
- Ei asta e, zice el. Ăsta e motivul! Zi aşa mă nene! Apoi a continuat:  
- Ai grijă măi băiatule, e cam lung drumul până acolo, dar mă rog e treaba ta, cred că ştii ce faci, nu?  
- Da Gim cu siguranţă: I-am întors-o eu sigur de mine. Este totuşi ceva nou pentru că nu am mai fost niciodată la Chicago, îi zic eu puţin încurcat.  
- Pleci cu maşina ta?  
- Da, îi zic, e destul de mare şi-mi pot lua aproape toate lucrurile personale  
- Când vrei să pleci? Mă intrebă el cu capul plecat uitându-se în pământ.  
- Luni dimineaţă în ziua de Valentine Day, îi zic.  
 
- Ai grijă John, până acolo îţi trebuie cel puţin trei zile de condus şi multe se pot întâmpla pe drum: Sper că ai şi un GPS cu tine nu? Şi te sfătuiesc, zice el, bătându-mă prieteneşte pe umăr, să pleci echipat în uniformă şi înarmat: Păstrează uniforma ca dar din partea mea şi uite, ia şi briceagul ăsta, este cu mâner de fildeş şi e foarte ascuţit: Poartă-l cu tine că nu se ştie niciodată, poate vei avea nevoie de el. Ia şi cartea asta de vizita a unui prieten din Chicago: Sună-l când ajungi acolo şi spune-i că ai lucrat aici pentru mine mai mulţi ani: El te v-a ajuta să-ţi găseşti un job în Chicago, a insistat Gim:  
- Să nu uiţi să treci mâine pe la Judy pe la biru ca să-ţi ridici salariul şi rămâi acasă să te pregăteşti de drum: Nu e o treabă prea grozavă ce faci tu, dar contez pe iscusinţa ta şi-ţi doresc mult noroc şi drum bun!  
 
Ne-am strâns apoi în braţe, şi-i zic bine dispus:  
- Rămânem în legătură Gim şi cu siguranţă am să te sun când ajung acolo: Iţi mulţumesc mult, pentru tot.  
- Okay John, ai grijă de tine.  
- Okay Gim, mulţumesc!  
 
Ies din biroul lui puţin cam şifonat sufleteşte, dar îmi revin imediat, gândindu-mă la Otilia, care mă aştepta.  
M-am grăbit să o sun şi să-i spun ce urma să fac: Era foarte încântată de mine:  
- Scumpul meu, zice ea, am adus astăzi flori proaspete în apartament şi te aştept:  
- O să-ţi aduc şi eu flori de aici din California: Ce zici de nişte magnolii? Pomii sânt înfloriţi, iarba este mare, cântă păsările, e vară aici în toată regula, draga mea, crede-mă: Era mai bine, dacă veneai tu aici, i-am zis eu vesel.  
- Nu, zice ea, aici este casa ta!  
- Abia aştept să vin draga mea, íi zic, grăbindu-mă spre casă.  
 
In noaptea aceea am adormit târziu, visându-mă fericit ín braţele ei, iar a doua zi dimineaţa, am sărit din pat pe la ora opt: La Otilia în Chicago era ora zece. Fără să mai beau cafeaua, am plecat la Judy la birou, ca să-mi iau ultimul salar.  
- Am auzit că pleci de la noi: O să-ţi fie mai bine acolo? M-a întrebat ea.  
- Nu ştiu încă nimic, sper să fie totul Okay, îi zic eu, îmbrăţişând-o.  
- La revedere Judy!  
- La revedere John!  
 
M-am întors acasă în mare viteză, ca să-mi încarc în maşină lucrurile personale: Am sunat-o pe Otilia să-i spun că sunt ocupat cu încărcatul maşinii, dar o să vorbim mai târziu: Era şi ea ocupată, în momentul acela, ca să dea de mâncare şi medicamente la nişte bătrâni, care erau vecinii ei, de apartament.  
In timp ce-mi încărcam lucrurile în maşină, m-a văzut Marty, managerul apartamentelor şi m-a întrebat mirat:  
- Hei, John, ce faci te muţi?  
- Da zic, trebuie!  
- Păi, trebuia să mă anunţi cu o lună înainte şi-ţi restituiam banii de garanţie: Măcar ai lăsat apartamentul curat?  
- E în perfectă, stare îi zic.  
- Mă rog John, erau banii tăi!  
- Mulţumesc Marty, păstrează-i!  
- Te muţi pe aici prin zonă? Insistă el:  
- Nu! Mă mut pe Coasta de est!  
- Aşa departe? Se miră el.  
- Cam pe acolo, îi răspund eu grăbit, fără chef de vorbă.  
- Când pleci, nu uita să-mi laşi cheile de la apartament în cutia managerului, Okay?  
- Okay Marty! Nici o problemă, îi răspund eu, intrând repede în apartament ca să scap de întrebările lui.  
 
Două ore mai târziu, stăteam sprijinit de gardul de sârmă care înconjoară bazinul de înot din faţa apartamentului meu şi priveam gânditor la perechea de raţe sălbatice care tocmai aterizaseră în apa curată din bazin: Era aceiaşi pereche de raţe care venea în fiecare primăvară pentru a se împerechea în apa curată a bazinului, spre disperarea lui Marty, care trebuia să cureţe zilnic rama de ciment din jurul apei, pătată de murdăria lor.  
 
Pentru a scăpa de raţe, el a dus într-o zi o bufniţă mare din plastic, pe care a postat-o sus pe gard ca să le sperie, dar raţelor nu le păsa niciodată de ea: Ele au continuat să vină şi ziua şi noaptea, cât timp era perioada lor de împerechere. Aceste raţe, pe care eu le-am numit Bill şi Lili, erau nedespărţite şi se obişnuiseră cu mine, pentru că le aruncam câteodată bucăţele de pâine. Era suficient să strig de două ori, Lili, Lili, că raţa şi venea la gard ca să primească firimiturile de pâine.  
 
Bill nu venea niciodată: El rămânea la distanţă, urmărindu-mă cu atenţie gata să dea semnalul de pericol, luîndu-şi apoi zborul, amăndoi. Răţoiul Bill, îşi apăra raţa în fiecare an în această perioadă când ea era asaltată şi de alţi răţoi, dar de fiecare dată, după lupte crâncene, el ieşea învingător: Infrânţi şi ţinuţi la distanţă de Lili, răţoii pretendenţi, renunţau la ea! Acum, îl admiram pe Bill cum îşi conducea partenera de-alungul bazinului giugiulindu-se reciproc, în apa rece şi transparentă de primăvară când, din înaltul cerului, a aterizat brusc lângă ei, un alt răţoi! Bill, l-a atacă energic şi începu o luptă gălăgioasă cu scufundări şi urmăriri prin tot bazinul: Minute în şir, bravul Bill a reuşit să-l ţină la distanţă de Lili pe mai tânărul şi agilul său rival. La un moment dat, printr-o scufundare rapidă, noul intrus reuşi să-l păcălească pe Bill şi ieşind din apă chiar lângă Lili, o apucă de penele de la gât şi într-o secundă s-au împerecheat!  
 
Bill a ajuns şi el dar, faptul era deja consumat: De data aceasta, adversarul mai tânăr a învins şi cu siguranţă anul acesta, puii lor vor avea ceva şi din genele acestuia! Răţoiul intrus, mulţumit parcă de reuşita lui, şi-a luat zborul spre o altă aventură, măcăind satisfăcut. Rămaşi din nou împreună, Lili l-a consolat pe Bill pentru lupta lui curajoasă dar pierdută, continuând să se împerecheze cu el în apa curată din bazin: Bill, pierduse o luptă şi le v-a pierde cu siguranţă şi pe următoarele! Era normal să fie aşa, căci bătrâneţea lui v-a fi de-acum învinsă mereu de tinereţea debordantă a altor răţoi: Viaţa însă, v-a merge impasibil ínainte!  
 
Pentru prima dată, am simţit un sentiment de milă pentru bătrânul Bill, în timp ce un fior neplăcut îmi trecea şi mie de-alungul spinării: Este probabil, un fior pe care-l simte orice om, atunci când bătrâneţea începe să facă faţă tot mai greu asaltului tinereţii, din jur: Este fiorul de început al unei senzaţii, de neputiinţă! Am rămas puţin pe gânduri, apoi am sunat-o iar pe Otilia, transmiţându-i felicitări de Valentine Day. Am continuat să discutăm mult şi ne-am spus atunci, cele mai frumoase vorbe pe care doi îndrăgostiţi şi le imaginează: La un moment dat, când ea nu se aştepta, i-am spus ca o surpriză:  
- Sunt gata de drum, draga mea!  
- Cum, ai încărcat totul? Se miră ea.  
- Doar lucrurile mele personale şi o creangă de magnolie, pentru tine: Vor rămâne aici multe alte lucruri: Unde să le mai pun? Mese, scaune, patul, o sofă, tablouri, ce să mai fac cu ele? O să le las grămadă în parcare şi le vor lua cu siguranţă, vecinii mei.  
- Ai grijă dragul meu, îmi spunea Otilia, să nu fii prea încărcat, drumul e lung! Sună-mă când pleci ca să ne rugăm împreună, bine?  
- Okay, te sărut! I-am răspuns eu optimist şi am închis, telefoanele.  
 
(va urma)  
-----------------------  
Ioan CÂRJA, (www.ioncarja.net), poet şi scriitor de limbă română stabilit in California, Statele Unite ale Americii. Născut în Bara, Timiş, România, la 9 decembrie 1945. A absolvit Liceul Coriolan Brediceanu, şcoala Profesională de Mecanici la Lugoj şi un curs de specializare în comert la Bucureşti. În SUA, a absolvit o şcoală IT şi cursurile de Justiţie Criminală şi Detectiv Particular ale Institutului Stratford din Washington. In 1972 a încercat să scape din România comunistă şi să plece în SUA dar a fost prins şi apoi încarcerat la Timişoara. Dorea să urmeze Dreptul în ţară dar a fost respins la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyiai” din Cluj-Napoca, neavând recomandare de la Partidul Comunist, el nefiind membru al acestuia! A fost implicat activ în toate evenimentele lunii decembrie 1989. Încă din acele zile, împreună cu Haralambie Ploscaru, Luminiţa Wallner-Bărbulescu şi Ion Mitroi, au pus bazele Partidului Naţional Liberal la Lugoj. L-a cunoscut pe Radu Câmpeanu cu care a colaborat la organizarea primelor alegeri libere în România. Evenimentele anului 1990 din Piaţa Universităţii în Bucureşti, l-au determinat din nou să plece din România. A primit o viză de la Ambasada SUA şi în septembrie 1990 a sosit în California. A rămas aici şi a absolvit o şcoală tehnică în domeniul computerelor. S-a întors în ţară în 1994 şi a editat la Lugoj ziarul „Vorba”. A revenit în California în 2005 şi a absolvit cursurile de Justiţie Criminală şi Detectiv Particular ale Institutului Stratford din Washington, schimbându-şi câmpul de activitate. Plăcerea pentru creaţie şi scris a avut-o dintotdeauna. Toate nuvelele sale sunt scrise cu o deosebită pasiune şi revarsă din plin, adrenalina cititorului! Alte nuvele: „Proteza dentară”, „În arşiţa primăverii timpurii”, „Fuga lui Hitler”, „America dolarului găurit”, „Coşmarul visului american”, „Cetăţenia unchiului Sam”. (George Roca, Rexlibris Media Group)  
 
Referinţă Bibliografică:
Ioan CÂRJA - ÎN ARŞIŢA PRIMĂVERII TIMPURII (NUVELĂ) - PARTEA ÎNTĂIA / Ioan Cârja : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1937, Anul VI, 20 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ioan Cârja : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Cârja
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!