Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



Treizeci și trei de zile de fericire autor Ion Dumitrașcu, sau Calea spre un prieten
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
V-ați întrebat vreodată câte zile de fericire ați avut? Și dacă da, ați știut să vă răspundeți cu exactitate?  
Mărturisesc că eu nu am făcut-o până când titlul unei cărți, văzută într-o postare a unui prieten virtual, nu mi-a atras atenția și, lăsându-mă provocată, am încercat să îmi dau un răspuns. Doar că, străduințele mele au fost zadarnice. Nu pentru că mi-ar fi fost lipsită viața de astfel de perioade, ci pentru că, dacă știam când se sfârșiseră, nu eram capabilă să identific unde le fusese începutul.  
Am abandonat rapid ideea spunându-mi că secretul unei contabilizări atât de precise stă cu siguranță în puterea cifrei trei și am trecut la o nouă incursiune prin ungherele minții, că doar nu degeaba fusesem cândva fascinată de semnificația numerelor în spatele cărora găseam tot felul de acțiuni pozitive sau negative influențând sensul vieții.  
Nu am avut noroc nici de data aceasta. Nici o combinație a celor doi „trei” buclucași nu m-a mulțumit.  
Bine-nțeles că toate aceste căutări s-au întâmplat în mai puțin timp cât mi-a luat să scriu aceste rânduri, chiar în mai puțin timp cât v-a luat vouă să le citiți, dar suficient să îmi trezească dorința de a pătrunde în esența celor „Treizeci și trei de zile de fericire”, autor Ion Dumitrașcu, editura SITECH- Craiova, 2015.  
Elanul mi-a fost retezat, la fel de repede cum venise, de un răspuns deloc încurajator, așa că am uitat și de carte, și de căutările mele „filozofice” imediat ce trecusem la o altă postare.  
Nu știu cât timp a trecut, până când un mesaj mă anunța că, autorul cărții pe care mi-o dorisem, dar de care uitasem cu desăvârşire, în drum spre acasă (aceasta însemnând undeva în Franța), se afla în Germania, iar un apel la numărul de telefon transmis ar putea mijloci o întâlnire între noi doi.  
De Acasă (România) spre acasă (Germania, Franța, sau ce țară din lumea asta mare ar fi)”, mi-am spus descoperind un alt rătăcitor, asemeni mie, prin lumea asta mare și deși, în numeroase cazuri a fost de-ajuns să îmi deschid larg ușa casei, am avut un moment de reținere, care mă intriga, dar peste care mi-a fost greu să trec.  
Motivul bâjbâielilor mele? La ce să le aflu? „Povestea s-ar goli de sens”, aveam să mă lămuresc ceva mai târziu pășind în lumea celor „Treizeci și trei de zile de fericire.”  
În fața ceștii cu cafea, m-am lăsat din nou sedusă de puterea celor doi de „trei” risipită pe coperta albastră acoperită cu un colaj de fotografii și alte câteva înscrisuri.  
Dar fost necesar să pice, așa ca un trăsnet venit pe neașteptate într-o superbă zi de vară, întrebarea privitoare la religia mea, ca vălul ce îmi împiedica privirea să se ridice și să văd subtitlul, „O fascinată călătorie la Santiago de Compostela”, ce putea rezolva de la sine misterul.  
Ar fi trebui să mă bucur... Santiago de Compostela nu-mi era necunoscut, doar îi citisem cartea lui Coelho, văzusem și un film ce îmi adusese în ochi câteva lacrimi, dar mai ales, aveam habar că drumul înspre acolo este al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma.  
Ar fi trebuit... dacă, de nici unde nu ar fi apărut îndoiala că cele peste două sute de pagini ale cărții nu ar putea să spună cu nimic mai mult decât cele șapte cuvinte ale subtitlului sau chiar mai rău, să îmi fie prezentat pelerinajul cu aceeași agresivitate arhaică cu care, mi se pare mie, se încearcă în secolul XXI să ni se îndrume pașii spre Dumnezeu.  
Apoi, parcă prea repede venise dezlegarea ghicitorii pusă de mine însumi, mult prea previzibile întâmplările celor treizeci și trei de zile de fericire.  
Privirea senină și blajină împreună cu glasul domol al oaspetelui meu, total necunoscut, mi-au abătut rapid însă gândurile. Am lăsat „evenimentele să se întâmple în voia lor” și bine am făcut.  
Cele două ore, cred, în care nu mai știu despre ce am vorbit, dar au fost extrem de pline, s-au scurs ca o minusculă clipă, iar la sfârșitul ei am avut sentimentul că mă despart de un prieten drag pe care îl aveam de când mă știu. Poate de aceea nici nu m-am mirat, începând să citesc cartea dăruită, să-mi găsesc împărtășite, încă din primele rânduri, trăirile avute cu ceva ani în urmă, când am hotărât să ies din limitele în care mă închisesem și să... mă caut.  
Plec spre nicăieri. E un drum lung pe care mă pregătesc să-l fac. Linia de start e stabilită, dar e primul lucru pe care-l ignor. Nu vreau să știu de unde încep și nici unde o să ajung. E o plecare din mine spre altceva, nedefinit, neinteligibil, necunoscut...  
Plecarea, deși o visasem altfel, e una obișnuită. Nu e nimeni în poartă să verse lacrimi, să fluture batista. Lipsită de orice interes, banala mea călătorie e privită ca o extravaganță ieftină, incapabilă să stârnească emoții puternice.”  
Căutări, descifrări, bâjbâieli, fâstâciri, îndoieli, toate rămăseseră în urmă. Începusem să trăiesc alături de Ion Dumitrașcu, prietenul meu dintotdeauna, dar pe care îl întâlnisem în realitate doar o singură dată, vreme de două ore, pe un pământ care nu ne aparținea niciunuia dintre noi, dar vorbind în limba comună în care ni s-au zămislit rădăcinile, cele „Treizeci și trei de zile de fericire.”  
Pelerinajul la Compostela e, pentru mulți dintre cei care îl fac, o călătorie misterioasă. Dacă umbli la dezlegare, vraja se risipește.” am fost avertizată încă de la început.  
Și nu am umblat. Nu pentru că nu doream să nu îi ies din vorbă, ci pentru că nu mi-a lăsat răgazul potrivit. Ajunsesem deja în Gara Montparnasse unde făceam cunoștință cu primii pelerini, o familie din Coreea de Sud, îl întâlnisem în tren pe Willy și Hilde, doi wienezi trecuți de şaptezeci de ani, care purtau simbolul Compostelei, „O cochilie albă, deschisă ca o floare de crin.” și ajunsesem să admir Țara Bascilor, „un loc frământat de convulsii naționaliste și aspirații contradictorii”, în timp ce trăgeam cu urechea la conversația dintre prietenul meu și franțuzoaica de lângă el, ca apoi să fiu doar ochi și urechi vizitând „sub o ploaie măruntă și rece” orașul Sain Jean Pied Port, de unde, „în zorii zilei, sute de pelerini vor trece podul plecând într-una din cele mai fascinante aventuri din viața lor.”  
De aici își va începe pelerinajul și Ion Dumitrașcu, încercând să nu își expună „sufletul și mintea îndoielii și rațiunii”, convins că „Munții stau în calea noastră să fie urcați. Dacă pământul ar fi plat, lipsit de perspectiva înălțimilor, sensul vieții ar fi unul sărac și neinteresant.”  
De aici am călcat și eu, chiar dacă doar imaginar, pe urma pașilor lui, trecând „inevitabil, prin locurile cele mai frumoase dintr-un sat sau oraș...” întâlnind pelerini „provenind din toate păturile sociale. Bogați și săraci, credincioși și atei, tineri și vârstnici, toți... în cătarea unui sens al vieții, fie că acesta e găsit într-o legătură cu divinitatea, fie că vine dintr-un reper moral, călăuzitor.”  
Așa i-am cunoscut pe Louis și Gunvor, „australienii de la fântâna lui Roland”, pe Jaynie sau Add, olandezul, pe Maria, culegând maci roșii ce „i-a răsucit, rotund, împreună cu spice de grâu și flori de rapiță” încoronându-se regină peste holdele bogate din jur, pe Jaime, scriitorul american de romane de ficțiune, care „în căutare de subiecte noi, a descoperit și România”, pe Rebeca, „o australiancă de 20 de ani din Brisbane”, pe Tobias din Dresda cu care vorbim despre evenimentele din Ucraina, ce ne fac să ne gândim „la rânduiala care ne așează pe fiecare într-un loc mai ferit sau mai plin de primejdii, fără să avem nici un merit și, poate, nicio vină”, pe Giorgio și Vito, cei doi italieni ce „se grăbesc încet și ajung departe”, în contradicție cu conaționalul lor Speedy, „veșnic în luptă cu timpul care curge prea lent”. Mai era pe același drum și Nelson, fotograful brazilian, cele trei unguroaice „nu foarte dornice de o tovărăşie comună”, dar care sunt salutate și îmbrățișate camaradereşte la o revedere, pentru că totuși „Camino e și drumul iertării păcatelor nefăcute”, francofonul elvețian cu nume nemțesc, Friz, a cărei poveste de viață cu siguranță vă va delecta și bine-nțeles, indianul Peter stabilit în Franța prin care ne dovedim încă o dată, dacă mai era nevoie, că întâmplările sunt „neîntâmplătoare”.  
Pe lângă aceștia pe care i-am înșirat și încă alți mulți nespuși, anume ca să nu vă răpesc plăcerea întâlnirii voastre cu ei, toți, personaje principale în cartea lui Ion Dumitrașcu, se mai adaugă gazdele locașurilor unde a înnoptat, cu poveștile lor una mai specială ca alta.  
Inevitabil o veți cunoaște pe Helga, gazda de la hotelul administrat de voluntarii germani, care vă va „conduce pe fiecare la locul de dormit și nu obosește să ne repete regulile stabilimentului”, pe Ania, norvegianca, acum „la pensie după ce, o viață întreagă, a lucrat la Medicins sans Frontieres... puțină la trup, dar încă vânjoasă, la cei peste 70 de ani,” cea care „a supraviețuit salvând oameni, acolo unde răutatea celorlalți i-a împins către moarte...” descoperind în acest hățiș „sufletul uman atins de suferință”, ca mai târziu să se retragă „cuminte, la marginea drumului”, și să stea acolo tocmai pentru a confirma trecătorilor că se află pe „drumul cel bun”. Pe Mau, italianul, „artist fotograf” și Nia, o spaniolă „iubitoare de frumos” de la „Hanul cu suflet” unde „Ușa e în permanență deschisă” și în ambianța plină de mister ești îndemnat să poți „Dacă crucea pe care o porți e prea grea, las-o aici”, să te descoperi „Atunci când nu ști încotro mergi, privește înapoi și află de unde vii”, să ierți „Dacă îi judeci pe oameni nu mai ai timp să-i iubești.”  
De ce a ales Ion Dumitrașcu să își descrie fascinanta lui călătorie spre Santiago de Compostela vorbind despre oamenii întâlniți în drumul lui, ce mister a aflat după fiecare contact cu unul sau cu altul, sunt întrebări care se pun de la sine.  
Personal, mi-am răspuns tot prin întrebări, izvorâte din propriile mele căutări și neînțelesuri.  
Ar putea Pământul acesta să fie la fel de sclipitor și măreț doar sub lumina soarelui și mângâiat de cea a lunii? Ar fi existat Dumnezeu doar cu această mirifică creație a sa? Oare nu omul face din acest Pământ un întreg încă necunoscut altcumva și altundeva? Oare nu EL ne-a zămislit, zămislindu-Se de fapt pe Sine?  
Cartea lui Ion Dumitrașcu m-a ajutat să găsesc răspunsul și vă va ajuta și pe voi cei care o veți citi.  
Cu siguranță „fascinată călătoria la Santiago de Compostela” a fost pentru autorul însuși mult mai mult, și trecând peste aceste întâlniri percepute de loc „neîntâmplătoare” a reușit să se privească pe el însuși din alt unghi, să își pătrundă în colțurile ascunse ale ființei lui interioare unde să redescopere și de unde să scoată la suprafață ceea ce ascunsese, nu pentru că ar fi vrut, ci pentru că uneori, viața te obligă la astfel de gesturi.  
Deși Ion Dumitrașcu s-a comportat pe tot timpul narațiunii sale, asemeni mamei vitrege din poveste, punând în prim-plan odraslele sale, în cazul de față, mulțimea persoanelor întâlnite, analizate mai corect decât cel mai bun psiholog, folosindu-se doar de câteva cuvinte, dar cu care a ajuns la esența sufletelor ascunse sub mulțimea foițelor, Cenuşăreasa, întruchipată de însuși persoana lui, este prezentă peste tot și se remarcă prin cele mai de seamă calități omenești: modestia, cinstea și grija pentru aproapele său.  
Da, el este pelerinul ce pleacă „spre nicăieri... pe un drum necunoscut și anevoios, fără să știu dacă, la capătul lui, voi fi ajuns sau nu.”, pelerinul care s-a îndrăgostit de Pirinei „pentru că seamănă cu munții noștri de acasă”, pelerinul care până a învăța să meargă singur „îi visez pe ai mei, la rând, întâi pe mama, apoi pe tata. Știu că mă veghează, de acolo de sus... La fel și pe frații ceilalți... Mă culcam cu gândul că o să-i visez din nou și asta se și întâmpla... Erau cu toții cu mine, ne bucurăm împreună de călătorie ca o adevărată familie”, pelerinul care „nu am ezitat să cumpăr mai mult și să împart surplusul cu ceilalți. Am făcut-o de fiecare dată, cu bucuria de a dărui și le-am mulțumit celor care au acceptat să primească”, pelerinul care „am continuat să merg, gândindu-mă că nici un bandaj din lume, oricât de bun ar fi, nu va avea efecte miraculoase dacă nu voi crede în vindecare”.  
Este el, cel care, ajuns la un capăt de drum nu se simte întreg pentru că „Mi-e dor de toți cei pierduți pe drum, cei care au abandonat sau au fost siliți să renunțe.” și știe că va restabili echilibru doar dacă „mă voi ruga pentru ei, așa cum știu că fiecare ar fi făcut-o pentru mine.”  
Dacă autorul acestei fascinante cărți a fost mărinimos cu toate personajele sale și le-a dezvăluit doar calitățile, cu el însuși e necruțător. „Realizez brusc că durerile mele sunt mai importante, neodihna mea e mai mare, nevoile mele mai stringente decât ale celorlalți... Ce căutam aici? Pentru ce toată această zbatere dacă sufletul meu nu poate vibra la nevoile celor din jur?... Calea mea dreaptă rătăcea, neputincioasă prin întuneric și eu nu eram acolo s-o luminez.”  
Camino nu se face, se trăiește” spunea un pelerin aflat a șaptea oară pe acel drum. Parafrazându-l, aș spune, fără teama că mă veți contrazice vreodată, cartea lui Ion Dumitrașcu, nu se citește, ea se trăiește. Iar când ajungi la ultimul cuvânt vei putea afirma fără nici un dubiu și tu:  
Sunt dealul pe care l-am urcat sau valea pe care o cobor, cerul tivit pe margini cu nori zdrențuiți, calea care mă cheamă fără cuvinte.”  
Nu știu în ce e specie a geniului epic aș putea încadra cartea lui Ion Dumitrașcu fără să greșesc, ea putând fii în aceeași măsură o autobiografie, un jurnal, un roman și poate chiar o parabolă, încărcată pe alocuri cu emoția poeziei. Ar putea fi încadrată în categoria cărților spirituale sau a celor a cunoașterilor de sine, dar indiferent de pe ce raft ai lua-o, după citirea ei vei rămâne cu sentimentul că autorul îți este cel mai bun prieten sau, cel puțin, că ai vrea ca autorul ei să îți devină cel mai bun prieten și alături de el să fii „o părticică dintr-un val, într-o mare de oameni care nu încetează să vibreze la unison.”  
Mărturisesc că, deși mi-am dorit enorm de mult să vă prezint cartea celui, pe care eu îl consider prietenul meu, socotind-o ca adevărat deosebită, un veritabil balsam pentru suflet, mi-a fost extraordinar de greu - sunt convinsă că rândurile mele nu exprimă nici pe departe ceea ce aș fi vrut să vă împărtășesc și probabil nici nu sunt destul de provocatoare ca să vă fac să căutați a o citi - mai întâi, pentru că mi se întâmplă întotdeauna să nu fiu capabilă a-mi arăta sentimentele la justa lor valoare atunci când ele sunt copleșitoare, iar apoi, pentru că indiferent cum încercam să îmi formulez ideile, păreau aceleași fraze găsite în paginile cărții, Ion Dumitrașcu având această calitate scriitoricească de a-și face frazele citabile.  
Din același motiv nu sunt în stare să îmi finalizez această notă într-un limbaj propriu, ci doar, recurgând la un gând al scriitorului Ion Dumitrașcu pus pentru noi, cititorii, pe coperta din spate a cărții.  
Treizeci și trei de zile de fericire e povestea unui miracol care s-a produs fără să știu, după ce l-am așteptat atât, fără să se întâmple” și să vă recomand să o citiți, cu sufletul împăcat că nu îmi veți reproșa timpul ce i-l alocați.  
 
Helene Pflitsch,  
Germania,  
 
Ion Dumitrașcu , s-a născut în 14.10.1957, în Bărbătești, județul Vâlcea.  
Absolvent al Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” si al Universității Naționale de Apărare, București.  
În prezent este rezident în Franța.  
Volume publicate:  
1. Ultima misiune, editura Lux Libris, Brașov, 2014  
2. Trezeci și trei de zile de fericire, editura SITECH, Craiova ,2015  
Publică pe rețelele literare Casa Gândului-Cleopatra și Cititor de Proză.  
Premiul III la concursul internațional de literatură organizat de Centrul de Excelență ”Porțile Nordului” și site-ul de literatură și cultură ”Cititor de Proză”, 2014, cu textul de proză scurtă „ Ziua întrebărilor fără noimă”  
Contact :  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Treizeci și trei de zile de fericire autor Ion Dumitrașcu, sau Calea spre un prieten / Helene Pflitsch : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1812, Anul V, 17 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Helene Pflitsch : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Helene Pflitsch
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!