Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Gigi Stanciu         Publicat în: Ediţia nr. 1832 din 06 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

Momentul Platon în istoria filosofiei si a psihologiei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
 
 
 
Rezumat  
 
În istoria filosofiei clasice grecești, personalitatea lui Platon reprezintă un moment de referință, fiind considerat cel mai mare gânditor idealist al acestei perioade. În cadrul istoriei psihologiei, momentul Platon este deosebit de important prin faptul că acest autor antic, redând concepția mentorului său spiritual, Socrate, pregătea de fapt opera urmașului său, elevului său, Aristotel, cel care poate fi socotit pe drept cuvânt părintele psihologiei.  
 
Dialogul filosofic nu este un schimb de informații, ci construcția unei idei din altă idee, dialogul filosofic nu rezolvă probleme ci problematizează, maestrul dintr-un dialog filosofic nu știe răspunsurile, ci conduce gândirea spre întrebări din ce în ce mai adânci. În disputele filosofice partenerul de dialog nu este un inamic, ci acela care are o altă părere, crescută din dialogul însuși, într-un dialog filosofic toți învață, nimeni nu este atoateștiutor, toți se ascultă și se respectă.  
 
Cuvinte cheie: gânditor, idee, dialoguri.  
 
A considera opera lui Platon doar o speculație, doar o pură creație ideatică, fără valoare practică sau doar o formă a gândirii umane fără suport material, fără aplicații practice, o simplă încercare de teoretizare și atât, reprezintă o falsă cunoaștere a acestei opere. În cadrul istoriei psihologiei, momentul Platon este deosebit de important prin faptul că acest autor antic, redând concepția mentorului sau spiritual, Socrate, pregătea de fapt operă urmașului sau, elevului sau, Aristotel, cel care poate fi socotit pe drept cuvânt părintele psihologiei, în contextul în care predecesorii săi erau încă tributarii unei gândiri mitice, el ridicându-se la un grad superior de înțelegere și interpretare a vieții psihice, a lumii în general. În istoria filosofiei clasice grecești, personalitatea lui Platon reprezintă un moment de referință, fiind considerat cel mai mare gânditor idealist al acestei perioade. Epoca în care a trăit, respectiv anii 427-347 i.Hr., corespunde unei etape din istoria Greciei antice foarte frământate când, după regimul cel mai democrat al vremii, cel al strategului Pericle [443-429 i.Hr.], în cetatea-polis Atena, în timpul războiului peloponesiac, toate valorile recunoscute anterior se modifică, tot așa cum și viața lui Platon însuși.  
 
Provenind dintr-o familie de aristocrați, după mamă coborâtor din legendarul rege legiuitor Solon, conform tradiției ateniene, Platon a studiat la vârsta tinereții filosofia, acea concepție integratoare a tuturor cunoștințelor epocii în care trăia. Deoarece Socrate era cel mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare că l-a cunoscut de copil, sau după alții la 20 de ani, el și-a însușit întocmai ideile novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor pe pământ, printre oameni, propunându-le să se autocunoască, să caute adevărul în ei înșiși. Descoperirea lui se putea face prin metoda maieuticii, a mositului, din aproape în aproape. Această metodă se spune că i-a fost inspirată lui Socrate de mama sa, care era moașă, ceea ce ne face să presupunem că gândirea grecilor vechi era profund intuitivă, gândire de poeți ce se mirau naivi în față naturii, neavând suficiențe cunoștințe date de cercetarea rațională, precum avem noi, cei de azi.  
 
În educația ateniană scopul final al acestei pregătiri era, pentru fiii celor bogați, mod de a deveni buni oameni politici, buni oratori, capabili să convingă auditoriul, de aceea retorica era la mare cinste; aflată la începuturile ei, filosofia era de multe ori doar o îndeletnicire orală, astfel că maestrul lui Platon, Socrate, nu a lăsat nimic scris; tot ce se știe despre operă lui se datorează discipolilor, cel mai de seamă fiind Platon. Socrate a trăit între anii 469-399 î.Hr., deci moartea i-a survenit la vârsta senectuții, el fiind o personalitate emblematică și datorită acestui aspect al longevității sale; și azi avem tendința firească să ne respectăm bătrânii înțelepți, comparându-i cu prea mulții bătrâni deprimați, bolnavi, răpuși de viață, debusolați, mult mai numeroși decât cei senini și cu adevărat înțelepți. Și în plus, Socrate venea să repună în drepturi legea pe care mulți din contemporanii săi o socoteau inutilă; respectat, ascultat, Socrate sfârșea prin a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful îi apărase, de conducătorii cetății nemulțumiți de popularitatea gânditorului care părea că îndeamnă la revoltă împotrivă lor, cei ce încălcau legile naturii umane, închinându-se unor zei care uitau adevărată menire a omului: cea de a caută binele și adevărul. Socotit instigator social, Socrate era condamnat, iar discipolul sau cel mai devotat, aflat la vârsta de 28 de ani, urmă să fie marcat pentru toată viața de acest sacrilegiu, de această încălcare flagrantă a legilor tocmai de cei care erau cei mai îndreptățiți să le respecte.  
 
Studiind viață marelui filosof antic, Platon, îi putem înțelege și mecanismele gândirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de realitate, un sistem în care lumea are la bază Ideea. Apărea pentru prima data desprinderea de materie, de înțelegere a unității lumii printr-un element care să îi dea unitate, lumea putând să se nască din ea însăși, din Ideea pură. Era oare o încercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a filosofului de viață reală, o lume plină de minciună, imposibil de schimbat, sau era o detașare superioară, ușor aroganța, a înțeleptului care atinsese esența lumii, dar care devansa cu mult epocă în care trăia? Se pare că de-a lungul existenței sale, Platon nu a fost un învins, el nu s-a izolat de problemele cetății. În toate peregrinările sale în Egipt, în Megara, în Cirene, în Siracuza, el a căutat să influențeze benefic conducătorii, de multe ori tirăni, de aceea și ideea din Republică, operă să cea mai cunoscută, de a înfăptui un stat în care filosoful să îi fie regelui sfătuitor, sfetnic, mentor spiritual. Și visul i-a fost împlinit tocmai de elevul sau pe care l-a format în celebra școală de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decât Aristotel, cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege al antichității, atât sub aspect politico-militar, cât mai ales că deschizător de noi orizonturi culturale, Alexandru Macedon.  
 
În sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat în contact cu filosofii pitagoreici, și ei tributari unei concepții abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea în care numărul este elementul fundamental, temelia pe care se sprijină întreg edificiul existenței, El a îmbinat doctrinele lui. Heraclit, ale pitagoreicilor și ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, în doctrina realităților inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate. Drama vieții lui Platon, data de moartea nemeritată a mentorului sau, dar și propria să formație intelectuală în mod sigur, gândirea sa mitică, i-au permis realizarea unei opere cu pronunțate valențe literare, ceea ce îi conferă originalitate și măreție. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate - mitul lui Gyges, la adevăr - mitul peșterii, la dragoste - mitul androginului. Această modalitate de scriere a filosofiei sub formă miturilor, a pildelor am zice, cât și formă pe care o îmbrăca, cea a dialogurilor, face ca opera lui Platon să fie foarte apreciată în epocă și poate de aceea și bine păstrată peste timp. Dialogul ca formă de exprimare a discursului filosofic se pare că este creat pentru prima dată de Platon, cel care se numea în realitate Aristocles, ca și bunicul sau, Platon fiind un soi de poreclă ce simboliza inaltimea frunții sale sau abundența stilului său.  
 
Dialogul filosofic nu este un schimb de informații, ci construcția unei idei din altă idee, dialogul filosofic nu rezolvă probleme ci problematizează, maestrul dintr-un dialog filosofic nu știe răspunsurile ci conduce gândirea spre întrebări din ce în ce mai adânci. În disputele filosofice partenerul de dialog nu este un inamic, ci acela care are o altă părere, crescută din dialogul însuși, într-un dialog filosofic toți învață, nimeni nu este atoateștiutor, toți se ascultă și se respectă. Dialogurile, capodopere ale prozei clasice grecești, cuprind numeroase lucrări: Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias, Fedon, Banchetul, Republică, Sofistul, Timaios. Din ele rezidă, în ciudă prezenței aproape continue a lui Socrate, ideea de bază a filosofiei lui Platon, aceea că adevărată realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr, esențe suprasensibile, imuabile, aflate într-o lume în afară timpului și spațiului, dominate de un principiu suprem, cel al unității în diversitate.  
 
Viața lui Platon, că și a mentorului sau, nu a fost una scurtă, ceea ce semnifică în mod sigur faptul că activitatea aceasta de gânditori, de mentori pentru cei tineri le asigură tuturor o longevitate și o vivacitate peste medie. Poate că într-un alt spirit mai puțin elevat, drama de tinerețe a lui Platon ar fi făcut adevărate ravagii, ajungând la patologic. La Platon s-a transformat într-o concepție atât de armonioasă, de adâncă împăcare cu un destin aproape implacabil, destinul celui care crede în principii, însă așa cum ne explică marele filosof, dezordinea într-un stat are trei cauze: legile rele, nerespectarea legilor și lipsa lor. Tot ce există este rău, bun sau neutru. Pentru Platon virtutea reprezintă cumințenie, dreptate, curaj, cumpătare. De aceea conform acestor principii el și-a organizat continuu propria viață, o viață în slujba Ideii.  
 
Celebrele Dialoguri reprezintă aplicarea metodei dialectice de gândire, înțeleasă în sensul ei originar de discuție din grecescul dialectiktike, de aceea pare că Platon se contrazice pe șine sau pe interlocutorii săi, ori nu are clară o concepție asupra lumii. Personajele Dialogurilor sunt de cele mai multe ori reale, fie alți filosofi ai epocii, fie aproape omniprezentul sau mentor, Socrate, fie unele imaginare. S-a spus că ceea ce Platon pune pe seama lui Socrate nu ar fi fost niciodată rostit de acesta, dar spiritul lui se simte continuu, fostul elev omagiindu-l prin opera sa.  
 
Concepția despre suflet a lui Platon era ca și la pitagoreici aceea că sufletul e nemuritor, el transmigrând în mai multe corpuri. Oare această credința mistico - religioasă în fapt nu o împrumutaseră grecii de la indieni, de la budiști? De ce să fi fost imposibil că aceste civilizații să se fi aflat la un moment dat în contact? Principiul sufletului este la Platon numeric, pe când cel al corpului este geometric. Sufletul este suflul vital, răspândit în toate direcțiile, el se mișcă de la șine și e tripartit: partea lui rațională își are sediul în cap, cea a pasiunilor în inimă, iar cea care produce poftele în zonă buricului și a ficatului.  
 
Partea rațională a sufletului este cauza reflecției, a deliberării, a înțelegerii; partea senzuală a sufletului este cauza poftei de a mânca, a satisfacției sexuale, iar partea pasionala este cauza curajului, a plăcerii a durerii, a supărării. Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate părțile, în cerc, el e compus din elemente și e împărțit în intervale armonioase, formează două cercuri legate între ele, dintre care cel interior formează cele șapte cercuri, cercul interior este cel al identității, iar cel de-al doilea este al alterității.  
 
Din mișcarea cercului alterității se naște opinia, iar din mișcarea regulată a cercului identității apare știință, ceea ce înseamnă că la bază tuturor lucrurilor sunt două principii: divinitatea și materia. Prima e rațiune și cauza, cea de-a două nu are nici formă, nici limită, ea are inițial o mișcare dezordonată, însă divinitatea, preferând ordinea dezordinii, a strâns-o într-un singur loc. Astfel substanță, materia, a fost transformată în cele patru elemente prezente și la primii filosofi ionieni, dar și în cultura chineză veche: apa, aerul, pământul și focul. Din aceste elemente s-a născut lumea și tot ce există în ea. Aceste elemente sunt în continuă schimbare, cu excepția pământului care, fiind constituit din figuri geometrice, subinscrise unui cub, nu se poate schimbă; celelalte au că elemente definitorii astfel: focul o piramidă, aerul un octagon, iar apa un icosaedru. Divinitatea este cauza întregii creații, consideră Platon, deoarece binele este făcător de bine, prin însăși natura sa, universul este cel mai frumos lucru pentru că seamănă cu divinitatea.  
 
Universul e o ființă însuflețita, creat după asemănarea ființei inteligibile, dar că să fie perfect, a fost creață și făptura celorlalte animale. Divinitățile sunt de natura focului că și sufletul, ele nu au corporalitate, iar viețuitoarele sunt, după mediul în care trăiesc, zburătoare [aer], acvatice [apa], terestre [pământ], înzestrate cu corporalitate și suflet în același timp. Ceea ce trebuie să facă orice ființă este să se identifice cu divinitatea, pentru această fiind necesare virtutea, forța, sănătatea, simțuri bune, bogăția, neamul ales și buna reputație. A fi bun implică și a fi frumos, acel kalokagatos specific gândirii grecilor. Universul este unic, creat perfect și perceptibil simțurilor, nelimitat, sferic, că și cel care l-a creat, nepieritor că și divinitatea. Universul conține totalitatea corpurilor care există, puse într-o ordine perfectă, care ne da posibilitatea de a le cunoaște.  
 
Unicitatea, acel element fundamental al pitagoreicilor, se multiplică; totodată el consideră că și Heraclit că totul curge continuu, fiind deci în schimbare. Nu poate să admită însă, trecerea unei idei în contrariul ei, tot așa cum nu poate concepe că două propoziții contrarii pot fi adevărate în același timp. Separarea lucrurilor sensibile, vizibile de cea a ideilor, lumea inteligibilă nu înseamnă că există două lumi, ci una numită kosmos. Lumea ideală este modelul [paradeigma] acestei lumi unice, care e imaginea, copia ei. Ideile nu sunt perceptibile sensorial, sunt incolore, intangibile, fără contur, dar au ființă autentică doar lucrurile sensibile nu sunt, există fără să fie. Ideile la Platon nu par a fi în suflet, în gânduri cum le va așeza firesc Aristotel, ele există formalist-idealist.  
 
Măreția filosofiei lui Platon este dată de faptul că a reușit să distingă ființa de existență, limitele filosofiei sale constând în faptul că le-a separat. Dacă nu ar fi folosit miturile, dialogul, spun unii gânditori, ar fi elaborat o logică mai complexă, ca disciplină a cunoașterii, decât cea aristotelică. Abia în zilele noastre științele au devenit capabile să transforme efectiv existența naturală să socială, s-o facă pe măsura intențiilor, ideilor umane. Dar încă nu s-a renunțat la realitatea ideală morală, politică, estetică, perfecțiunea fiind și azi, în sens mai mult sau mai puțin figurat un atribut al divinității.  
 
La Platon sufletul are funcția de a fi apetit, motivație organică, rațiunea are funcția înțelegerii inteligențe și a stabilirii adevărului, iar energia sau voința sunt sinteza primelor două funcții. În ceea ce privește raporturile interumane, așa cum am arătat, multe din ideile sale se regăsesc încă în concepția unor psihologi contemporani, având clar delimitate nivelele psihicului, deși ca număr nu coincid cu cele pe care le semnala Platon; acest fapt este explicat tot prin misticismul anticilor, prin ideea că cifra șapte are o semnificație deosebită.  
 
Pentru epoca în care a trăit se poate spune că din punctul de vedere al dezvoltării concepției despre suflet, momentul Platon a fost o stagnare după cel al lui Socrate pe care îl putem compara cu introspectionismul modern, în timp ce urmașul său, Aristotel, rămâne neîndoielnic precursorul multor științe, printre care, desigur și psihologia.  
 
 
 
Bibliografie  
 
 

Dicționar de filosofie, [1978], Editura Politică, București

Diogene Laertios, [1997] Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iași

Platon, Opere, vol. VI, [1999] Editura Științifică și Enciclopedică, București

Vladimir Soloviov, [1997] Drama vieții lui Platon, Editura Amarcord, Timișoara

 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Momentul Platon în istoria filosofiei si a psihologiei / Gigi Stanciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1832, Anul VI, 06 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gigi Stanciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gigi Stanciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!