Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Gigi Stanciu         Publicat în: Ediţia nr. 1388 din 19 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Romanul Dianei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
,, Ce ciudat! Oamenii se tem de povestiri adevărate, vor doar ficțiune, uneori, de cele mai multe ori se specifică la sfârșitul povestirii că e 100% inventată, ce gogoriță!'' Acestea erau gândurile Dianei în dimineața care își mijise ochii.  
 
Visase ceva, își amintea, avea 18 ani și o trimisese șefa ei să cumpere de la o feronerie, avea pe o bucată de hârtie scris ce anume, acolo a întâlnit un băiat, un tânăr de vârsta ei, a ajutat-o să cumpere, apoi i-a spus că e chitarist și că , dacă vrea, să vină cu el să îi arate chitara, că mama lui e acasă și nu se va întâmpla nimic. Deși cu 4 ani în urmă crezuse într-un bărbat care se oferise să o conducă la o adresă și o indusese în eroare, voit, ca să încerce să abuzeze de ea, atunci individul, prin minune fiind până la urmă convins că fata neprihănită trebuia să rămână așa fiindcă era o ființă prea pură și prea mică, de data aceasta Diana părea să nu ia în seamă avertismentul dat de Dumnezeu cândva; Ștefan părea un om mai de cuvânt decât fusese Bazil, deci l-a însoțit pe tânăr acasă. La intrare în apartament era lipită de ușă chitara, i-a cântat repede un refren, din bucătărie a ieșit mama, cu sorțul atârnat de gât, și a întrebat:  
 
-Cine e fata , Ștefan?  
 
-O cunoștință mai nouă, mamă, e cântăreață, a răspuns băiatul. ''...  
 
 
Diana se afla în față calculatorului și îl butona ca în fiecare dimineață după ce își făcea igiena personală și servea un frugal mic dejun, format din ceai și pâine cu gem. De afară se auzea vocea caldă a preotului care intona cu har strofele slujbei religioase ortodoxe; nu mergea la biserică decât foarte rar, ar fi vrut, dar mereu era ceva ce o ținea departe, își amintea copilăria ei când verișoarele din partea mamei o duceau la adunare, la adventiști, și totul era frumos și civilizat, se cânta la diferite instrumente, toți stăteau pe scaune, iar în fața tuturor era predicatorul, un om ca toți oamenii, pe când amintirile din biserica otodoxă, cele din copilărie, erau legate de chinuri nocturne de la denii, când sta în picioare sau în genunchi la ore târzii în noapte, copil de 4-5 ani, împreună cu bunica, o femeie puternică, blondă, energică și mândră, aflată atunci la vreo 62-63 de ani. În ultima vreme își împlinise multe vise, se poate spune că realizase accederea în vârful piramidei lui Maslow, asta în termeni stict livresti, exprimarea aceasta i se părea ușor ironică, deoarece ea nu avea titluri universitare și doctorate ca alți colegi de facultate sau chiar de serviciu, deci profesional nu putea să spună că e chiar în vârful piramidei, nu era nici manager sau expert, nu avea nici titlul de specialist atașat vreunei profesii liberale, era însă o mamă care își privea fiii crescuți ca din apă, cu micile sau marile lor realizări concretizate în mapele cu diplome, în fotografiile sau filmulețele făcute de-a lungul anilor de școală, cu caietele lor cu desene, cu scriere măruntă mai mult sau mai puțin citeață, în funcție de anul școlar în care erau, cu pozele de la aniversări sau din concediile făcute în familie.  
Era o zi toridă de vară, dar camera în care se afla era inundată de rafalele de aer condiționat și de lumina ce străbătea fereastra orientată spre soare-răsare. Își citea emailurile cu o stare de indiferentă dobândită în timp, după ce vreme de aproape șase ani aștepta dimineața pentru a deschide înfrigurată această cutie magică ce o fermecase ca pe un copil. Acum acest gest devenise obișnuință, un automatism integrat cotidianului, la fel cum și scrisul era pentru ea hrană spirituală zilnică, își dorise demult să aibă o mașină de scris, cândva, pe la douăzeci de ani frecventase un cenaclu de poezie unde președintele, un profesor de limba română de la cel mai faimos liceu din oraș, scriitor local, îi recomandase să își procure o astef de mașinărie pe care ar fi trebuit să i-o verifice Securitatea, să i-o înregistreze sau cam așa ceva, căci timpurile o cereau...Copilul din ea își făcea și azi, după atâta amar de vreme, simțită prezența, când redacta articole pentru reviste online, când scria poezie sau pur și simplu răspundea emailurilor… Camera în care stătea era mobilată sumar: o canapea portocalie, cu trei perne paralelipipedice dreptunghice, o bibliotecă din lemn masiv cu multe sertare, rafturi și dulapuri suspendate, o masă cu scaune strânse într-o parte a camerei, un birou pe care trona el, calculatorul, mașinăria asta năstrușnică lângă care se credea a fi și ea o mică vrăjitoare, cum îi considerase în liceu pe cei care știau să lucreze atunci cu marile computere de la Centrul de Calcul…  
 
Se prefigura o zi obișnuită în care putea să se ocupe de scris, să își rememoreze trecutul și să își înțeleagă comportamentul.€¦Candva începuse acest roman cu personajul principal aflat într-o clinică, o femeie slabă ca o cadră bizantină, o umbră a celei dinaintea accidentului urmat de pierderea memoriei.Eroina se părea că era în același timp și bolnavă de schizofrenie, dar amnezia post-traumatică survenită după accidentul rutier, făcea ca episodul bolii de fond să treacă aproape neobservat, manifestat totuși prin ceea ce ea scria în jurnalul din sertarul noptierei, unde se aplecau pe rând Ana, Poliana și ea, Diana, ipostaze ale aceleiași ființe în diferite perioade ale vieții și având diferite profesiuni: Ana era asistenta medicului psihiatru Poliana, iar Diana era profesoara de filosofie sau de religie sau de istorie sau de franceză, română, latina:€ Adam, Dama, Mădă, Maad, Daam, Amad, Aamd aceste combinații de litere îi stăruiau în minte fără a știi care era cea adevărată, cea a numelui ei de familie€ .Pierduse acest început de roman numit ,,Jurnalul Dianei'', scris ca o promisiune de cronică, de letopiseț, pierduse acest început de frumos roman, credea ea, prin sertare sau /și prin foldere.  
 
Își amintea din nou de copilărie când, într-o iarnă cu zăpezi aproape cât casa dorise să iasă din curte pentru a merge ,,a uncu Nusu''€™, de fapt la acele verișoare, Lida și Felicia, care locuiau dincolo de calea ferată...Personajul cu pricina era în pat, iar pe noptieră, lângă medicamente, trona o vază mare, plină cu dalii, simbol al dejnadejdii și singurătății ei. Oscila mereu între propriile amintiri și cele legate de creația pe care o pierduse, un exercițiu mnezic de reactualizare a acestor două planuri care se succedau rapid, înlocuindu-se unul pe altul, planul real și cel fictiv, cel imaginar, destinat a deveni o creație literară. Așa încât la un moment dat trebuia să se întâmple inevitabilul, confuzia dintre planuri.Oamenii se asteaptau probabil ca Diana să se confeseze despre viața ei zilnică, dar ei uitau că mai important pentru ea era nu atât ce făcea, ci ce gândea, care era viață ei lăuntrică, una complet diferită de aparențele superficiale, notate de unii evaluatori între 7 și 8, o viață de mediocritate, de om cu un coeficient de inteligență normal, deci un simplu executant al cerințelor zilnice date de cele trei sau patru roluri asumate de ea: cel de mamă, de soție, de angajat și de fiică a unor bătrâni cu anumite necesități financiare și emotionale.Cât de ciudată e viața în acest secol XXI! Oamenii au tot mai multă nevoie unii de alții, dar ei tot mai des se înstrăinează unii de alții, păstrând legături pur formale sau dictate de necesități în primul rând financiare.
Diana credea că ea era dintr-un alt aluat decât majoritatea oamenilor epocii sale, poate mai în stare să se detașeze de măruntele griji ale zilei de mâine, de ideea de bani, poziție socială, obiecte materiale concretea€¦ Dar despre care Diana vorbim noi aici? Despre cea care trebuia să fie eroina unui roman aproape autobiografic, sau despre o ființă concretă și foarte reală, o femeie aflată la a două tinerețe, cu un CV foarte bogat, dar uneori nemulțumită de starea ei actuală, dorind mai mult de la ea însăși și de la viața ei? De ce își alesese un personaj cu același nume ca al ei? De ce era bolnavă de schizofrenie această femeie și mai era și amnezică? Deoarece o fascinase mereu această boală cruntă de care suferise printre altele un laureat al premiului Nobel, John Nash, când aflase povestea lui fusese foarte impresionată, cineva îi spusese apoi că a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, era o fostă colegă de școală deosebit de deșteaptă, dar greu încercată de soartă în viața de familie, iar medicul său îi spusese că această boală psihică e caracteristică oamenilor foarte, foarte destepti, ceea ce ea nu era, ea era un om obisnuit; ii apăruse în vis Zâna Bună, cu chipul profesoarei de română din liceu, de-a lungul anilor de școală mulți oameni mununati îi îndrumaseră pașii pe drumul cunoașterii, drum spinos și alambicat, ea fusese zâna blondă, muza lui Eminescu poate, o doamnă calmă, blândă, foarte cultă și distinsă ca o regină, o doamnă care în vis îi spunea:
-Ai grijă ce scrii, ceea e faci în viață trebuie să fie subordonat Binelui, iar scrisul e o Taină știută doar de cei inițiați, ai grija!

***
Aplecată deasupra scriiturii Diana se credea urmărită de cineva sau supravegheată, uneori își spunea că Dumnezeu e cel care o urmărea să nu greșească ceva, da, așa îi spusese în copilărie bunica aceea care mergea des la biserică, bunica Marița, deasupra capului tău, îi spusese, e o mână ocrotitoare a lui Dumnezeu, ea o simțea fizic, tot așa a simțit aproape fizic prezența mamei ei în locurile unde trăise, o prezență caldă și blândă, ocrotitoare post mortema€¦ca și în viață.. Era o zi toridă de vară, în parc ciripeau mii de păsărele, porumbeii coborau pe alei așteptând să li se dea că în fiecare zi firimituri de pâine și arpacaș, ea își imagina că parcul e grădină lui Dumnezeu, un parc ocrotit de o biserică zveltă, albă, frumoasă, cu trei turle, înconjurată de duzi care își lăsaseră fructele mici și dulci să fie culese de oricine, darnici ca pomii din grădinile Edenului biblica€¦cantecul preoților amintea de același Rai biblic, unde viața primilor oameni, Adam și Eva, decurgea atemporal și atât de lipsită de grijia€¦Sarpele îndoielii nu i se strecura în minte ca Evei și nici nu putea să îl convingă pe Adam să muște din pomul cunoașterii binelui și răului, pentru că această liniștită grădină nu avea meri în ea, așa credea ea că era pomul cunoașterii, un măr, duzii își ofereu frunzele viermilor de mătase care urmau să țeasă gogoașa de mătase, deci totul era aici constructiv și delicat ca viața Dianei însăși, diafană și curata! Dincolo de aspectul de parc părea a fi și un loc asemănător celor unde se amplasează mănăstirile, deși era mijlocul unui mare oraș, dar toaca ce vestea începutul slujbelor și muzica divină intonată de preoți amintea de această stare de fapt. În marea biserică a lui Dumnezeu care e întreaga natură, respirând aerul oferit de copaci, de tei, de arțari, de salcâmi, de brazi, de stejari, de arbori de mătase, de castani și de duzi, Diana își rememora viața ei de copil crescut în slujba slovelor, în slujba Binelui, Adevărului și Frumosului. Cineva spunea că înainte de toate trebuie să ne definim valorile, acestea erau pentru ea primordiale, alții poate aveau o altă ierarhie: libertate, dreptate, adevăr, de acord cu ele, sau bani, măreție, putere, e problema lor. Dintre toate valorile lumii tot ceea ce e material se perimează, e repede depășit, tehnologia avansează, știința avansează, ce rămâne atunci? Binele, ar spune unii e relativ, există o expresie celebră: ,,Drumul spre iad e pavat cu intenții bunea€™a€™, dar a face bine se vede după rezultatele asupra celorlalți, faci bine atunci când celorlalți le e bine. Adevărul uneori trebuie ascuns, spun unii, pentru că e dureros, poate face rau. Frumosul, da frumosul, se zice că e și el relativ, ,,nu-i, frumos ce e frumos e frumos ce-mi place mie. €™Dar dreptatea e relativă, dar libertatea?
Iarăși îi apăru în vis doamna aceea minunată, ea avusese doi profesori de română bărbați și două doamne, dar impresionantă fusese aceasta care se dovedise în timp o doamnă de aur a culturii, cu o contribuție vastă, deci nu doar un slujbaș simplu al sistemului cum erau ceilaltia€¦Minunata doamnă îi spunea că viața e un șir de repetiții, că însăși istoria lumii, e o înșiruire de repetiții pe o spirală ascendentă, toate par asemănătoare, oamenii înșiși au ceva asemănător între ei, dar totuși deosebirile există, ele sunt date de timpul istoric, de spațiul în care oamenii habiteaza, de dimensiunea spatio-temporală pe care ei înșiși o dau existenței lor; vezi, Diana, un om de la țară din Evul Mediu era mult mai religios decât generația ta, erau crescuți într-un ritual magico-religios, aveau față de natură și față de Dumnezeu o teamă încastrată în inimă, viața era dură și de multe ori prea scurt
ă€.
Își făcuse plimbarea de seară împreună cu prietena ei din parc și la un moment dat din sens opus observase un domn care o privea insistent, era Ștefan chitaristul, trecuseră zeci de ani de atunci, el era neschimbat, o privea insistent, după ce a depășit-o a rămas pe loc, ea s-a întors și l-a văzut cum o privea în continuare...

-Ce este, a zis prietena ei ? Cine e domnul?

- E cineva din trecut, îți spun mai încolo.

Și Diana s-a apropiat de Ștefan și l-a întrebat:

-Mă mai cunoști, Ștefan?

-Nu știu de unde, daa, te știu de undeva.... De unde te știu? De pe net, știi e o rețea de socializare, poți să vezi trecând de la unul la altul mulți oameni, să le cunoști familia, realizările, e tare complicat.

-De ce e complicat?

-Pentru că există unii care își deschid atât de dureros sufletul ca la precolumbienii aceeia care smulgeau inima omului din piept cât încă era viu

-Ștefan, eu te știu de zeci de ani

-Poate ai să spui că mă știi și dintr-o altă viață, povești, chiar crezi ce spui? Înseamna că nu l-ai citit pe Heraclit: ,, Panta rei''...

-Dar cine este acest domn? întreba Diana care abia fusese externată după îndelungi tratamente de recuperare a memorie propriei sale vieți pierdute în urmă unui accident rutier.

Aici trebuie să intervin, eu, naratorul. E dimineață, e luni și eu, naratorul, povestesc, să nu cumva să credeți o iotă din ce scriu, Diana e o ficțiune, o plăsmuire literară, nu știu dacă cineva va reuși să citească toate rândurile romanului ei, romanului meu, dar sper să iasă interesant. Să aveți o zi senină și să nu va fie teamă de ceea ce voi scrie, nu va afecta pe nimeni, nimeni nu va putea fi șantajat pentru că informațiile vor fi fictive.
 
 
 
Ceea ce voi scrie în continuare va fi cu totul altfel decât v-am obişnuit până acum, poate va fi exact aşa cum aş vrea să scriu eu mereu, reacţie la realitatea imediată, trăită subiectiv şi fără urmă de teamă, sau, cum spunea cineva, tocmai datorită sentimentului de teamă, apărând ca o înfruntare a lui...  
 
Zilele trecute am cristalizat gânduri şi impresii variate, provenite din presa românească, din cartea pe care tocmai am început-o şi v-o recomand tuturor, ,,Polemici cordiale''de Octavian Paler.  
 
Rezultatul acestui proces de cristalizare de gânduri, impresii, păreri, opinii, doctrine şi paradigme vreau să fie acest înscris al meu, cu mesajul clar de a îmi învinge teama de mine însămi, teama de neputinţa exprimării ego ului meu, de neputinţa definirii mele aşa cum mă văd eu în totalitate...  
 
Apreciez ideile referitoare la război scrise de Octavian Paler într-un capitol al cărţii pe care, cum vă spuneam, o citesc acum, nu vă dau multe indicii şi nici nu dau citate din carte cu trimiterea de cuviinţă cum se obişnuieşte în lucrările ştiinţifice care se respectă, voi scrie în acest stil semiliterar, semiştiinţific, stilul meu propriu şi poate foarte criticabil, fiindcă nu se încadrează în canoane, dar voi scrie...e o mare victorie când scrii ceea ce gândeşti fără teama cenzurii sau fără teama că fii tăi vor suferi în urma celor scrise de tine, ei nevinovaţi de toate gândurile tale, tu curajos fără rost într-o lume care se ascunde după vorbe frumos alese ...  
 
Ideile despre război, despre nazism ale lui Paler sunt clare, scrise atât de convingător, dezaprobare totală, neînţelegere a mecanismelor care au declanşat aceste războaie şi aceste doctrine, blamare a lor, repulsie până la greaţă aproape...  
 
Prin frunzişul unuia dintre puţinii copaci care mai umbresc zilele noastre toride în parc, prin acest anemic frunziş parcă aud o lume trecută, o lume de soldaţi, de victime, de regi şi de preşedinţi, de dictatori şi de democraţi, o lume care se repetă ca într-o roată a norocului învârtită la nesfârşit şi care, în scurte opriri, arucă celui ce o rotea monştrii jucăriilor de pluş, ori de cauciuc negru şi dizgraţios...speranţele noastre de mai bine...  
 
Suntem într-un perpetuu război cu noi înşine şi din prea multă delicateţe nu mai reacţionăm în niciun fel la această realitate crudă şi gândim la omul religios în sensul dat de Eliade, gândim la omul religios care toată viaţa sa se călăuzeşte după percepte morale, care face din divinitate un concept viu şi parte integrantă din existenţa sa, la acel om religios care îşi respectă semenii ca pe el însuşi, care respectă natura ca pe divinitatea însăşi, acel om care ştie ce înseamnă război, atentate, poluare, conştiinţă, demnitate, generozitate, altruism...  
 
-Ce idee, sa iti scrii romanul pe facebook, ai mai vazut pe cineva facand acest lucru?i-a zis Stefan. Asa ii zisese si prietena ei din parc, Miriam.  
 
-Nu, nici nu stiu daca e bine sau rau, eu cred ca e bine , scriu si sunt deja citita de cunostintele mele si poate primesc si unele indrumari , nu crezi, Stefan?  
 
Abia acum isi dadu seama ca femeia din fata lui ii spusese de doua ori numele sau poate de trei ori.  
 
-Stefan, Stefan, domn cel mare seaman pe lume nu are decat numai mandrul soare! si barbatul radea.  
 
-Sunt sigura ca te numesti asa, aveam 18 ani si te-am intalnit intr-o feronerie, trebuia sa cumpar niste holsuruburi parca.  
 
-Si eu te-am ajutat sa le alegi, erau pentru serviciu, da, imi aduc aminte, apoi sefa ta a zis sa nu te mai vizitez ca ai treaba nu stai de mine si sa imi iau gandul de la tine, eu, un sarman muzicant, un folkist.  
 
,,Mai, calculatorule, cineva spunea ca a scrie un roman pe facebook e idee originala, nu, am furat-o de la altii , totul e de furat, nu? Mai ales in materie de IT; un domn destept spunea odata ce e bine si acceptat sa furi: un zambet, o floare si o sarutare! Cand spunea aceasta eu ma gandeam la cantecul,,Un zambet si-o floare si-o raza de soare'' al lui Mihai Constantinescu si asa ajungeam cu gandul iar la Stefan; el se lauda ieri ca munceste pentru copilul sau ca asa trebuie si ca nu ii intelege pe cei care nu muncesc, eu ma intrebam ce inseamna pentru fiecare din noi munca si de ce consideram ca altii nu muncesc, intotdeauna la noi, in aceasta tara minunata am auzit aceasta lamentatie, eu muncesc si altii nu, oare chiar stiu oamenii ce e munca, daca e asa de ce suntem ineficienti intr-o sumedenie de domenii? Sau toti suntem niste Sisifi care muncim mereu in zadar? Ieri am dus la gunoi o punga arucata pe strada de doua zile in fata ferestrei mele, am zis ca a facut-o intentionat, sa ma enerveze, apoi am gandit altfel, era un prost crescut, un handicapat fizic si mintal si de aceea nu a fost in stare sa duca gunoiul, macar atat... si mi-a trecut.''  
 
Diana uitase de vechiul ei roman, il ascunsese la loc in sertar, candva scrierea lui ii provocase o stare de liniste, de echilibru, era ca si cand se marturisise unui duhovnic sau unui terapeut, acum voia sa traiasca prezentul, si prezentul era frumos de cand se intalnise cu Stefan.  
 
Era profesor si preot acest Stefan, avea in custodie la scoala unde preda un mic muzeu cu exponate din scoala dobrogeana interbelica si imediat postbelica, era un om tare interesant si in acelasi timp foarte cultivat. Si candva, cand il cunoscuse ea, era sudor in port si chitarist , canta muzica folk, ii spusese ca e bine sa abandoneze ideea romanului cu eroina bolnava psihic, ii explicase ca viata nu e un chin, e o suma de incercari care te intaresc si te ridica pe o noua treapta de intelegere, de iubire de semeni si de Dumnezeu.  
 
Sotia lui Stefan murise de putin timp, fusese bolnava de cancer la plamani, nu incetase sa fumeze, lucrase intr-un domeniu unde toate femeile fumau si beau cafea in pauza de masa, asa spunea ea, nu ar fi putut renunta in conditiile in care nicio alta colega nu era nefumatoare.  
 
 
 
Azi dimineață Diana avusese surpriza să găsească pe scările, dealtfel nematurate de săptămâna trecută de ea, niște petale de trandafiri roșii, peste gunoiul făcut de porumbei și de fumătorii ocazionali, erau ca un drum nou aceste petale de trandafiri, iar pe facebook, un mesaj pe care doar ea îl putea citi, de la Ștefan: ,,se scuturau toți trandafiri..''

###

Rezemată de peretele rece, tânăra mamă abia mai simțea că există, totul părea un coșmar, o irealitate crudă, doar peretele rece îi dădea senzația existenței susținând-o să nu cadă în nesimțire. Cineva din interior, o ființă diafană și albă ca o lumină, ca un înger, a deschis ușa și a șoptit:

-Intrați puțin să-l vedeți!

A pășit sfioasă parcă plutea o lumină slabă învăluia pătuțurile despărțite cu paravane.Unde era al ei, puiul ei mic și drag?Ceva parcă o ducea chiar acolo ca pe un orb auzul: zgomotul de locomotivă în manevre...O, nu se poate, Doamne! Parcă nici nu era copilul ei: fața lividă, cearcăne mari, negre, pieptul care se ridica și cobora și șuieratul acesta năpraznic care nu mai înceta!Într-o parte atârna o mască de oxigen nefolosită , iar brațul stâng purta în el o fărâmă de viață artificială .Deasupra lui, suspendată , o pungă transparentă susținută de un tub ce intra nemilos incarnea copilului ei , în venele lui...

A deschis ochii și abia auzit printre șuierături de neoprit, a spus:

-Cât mai am până ajung înger?

Mamei i-a alunecat cu greu, rostogolindu-se rușinată o lacrimă.Și-a șters-o repede să nu o vadă și i-a răspuns:

-Te faci bine, mami, e faci bine...

Îi era teamă că nu a fost convingătoare ; a privit în jur : alți copii ca niște fantome , galbeni , trași la față; într-un pat mai îndepărtat unul dintre ei începea să se cutremure îngrozitor, o zbatere fără rost, o irosire de spasme și spume.Atunci făptura diafană s-a apropiat și a luat-o pe mma de după umeri zicându-i :

-Gata, trebuie să ieșiți!

S-a simțit de parcă fusese la închisoare și avusese o scurtă întrevedere cu fiul sau,condamnatul. Da, fiul său era condamnat să sufere. Boala lui, spuneau mulți, era incurabilă. Peretele rece o susținea din nou și parcă toată greutatea corpului ei nedormit de două zile se muta cu nădejde în acst perete . I se părea că aude respirația lui tot mai tare apoi vedea o locomotivă într-o gară oprită pentru a fi atașată unui tren nou care dintr-o dată își pornea motoarele și scotea un zgomot asurzitor; mecanicul scotea capul și făcea cu mână strigând:

-Mergem la munte, la zăpadă multă și aer curat, bucurați-vă , copii.Cine nu merge, voi? Vă promit că vă aduc un brad plin de omăt , așteptați-mă aici?

Ce rece era, ploua ai ningea! Deodată simți că umărul îi era atins de o mână parcă electrizată și deschise larg ochii: lângă ea se afla, înalt și spătos, plin de zăpadă, cu o față sigură și calmă, mecanicul din vis:

-Doamnă, fiul dumneavoastră se simte mai bine, îl voi duce peste câteva ore în salon, ar trebui să mergeți cu domnișoara asistentă să vă odihniți....

A parcurs drumul până la patul mic și tare târșâindu-și îngrozitor papucii, greutatea lor fiind fulg pe lângă cea a trupului, a gândurilor sale negre.Automat , ca o păpușă uzată, s-a așezat în pat.Lângă ea stătea sprijinită în cot o femeie, abia a zărit-o.Iarăși i-a apărut în față gara și mecanicul , sigur pe el ; pornise trenul ; ea și fiul ei , lipiți unul de altul , priveau cum se depărta trenul acela care nu îi luase a munte.Și ei i se păruse că a trecut o zi...Se simțea mai puternică, mai lucidă.

Ei unde mergeau? A deschis ochii , femeia de alături i-a spus:

-Dormiți, copilul e bine, trebuie să vă odihniți, ați ațipit doar zece minute.
Și ei i se păruse că a trecut o zi Se ismtea tot mai puternică, tot mai lucidă...Trebuie să meargă la puiul ei.s-a ridicat și s-a îndreptat iar spre acel perete rece, insensibil; tocmai ieșea delicată făptură cu surâs cald pe buze.I s-a adresat:

-E deja în salon, nu mai e nevoie de oxigen..

În salon era liniște și cald. Copilul ei dormea molcom, iar respirația aproape se domolise.
Era dimineață, în fereastră crengile unor plopi fremătători se loveau ritmic, iar în văzduh se răspândeau căierele albe depanate de acești copaci triști. Căierele, aceste scame rupte, îi făceau rău copilului ei. Cu fruntea lipită de fereastră încerca să-și imagineze un tei înflorit, răspândind miresmele sfinte...Cum de nu s-a gândit?

A deschis fereastră să adulmece aerul rece al dimineții căutând să distingă acel miros pe care și-l dorea, dar nu îl găsea...În ciuda orei mici a zilei, mirosul greu de motoare se simțea și aici la al optulea etaj.Ușa salonului se deschidea ușor. Sosise mecanicul de locomotivă.La gât îi atârnă stetoscopul, iar în mână avea un brad mic, într-un ghiveci, plin de globuri. Zâmbetul larg o încuraja:

-Credeți că e boală incurabilă?

-O, nu, e deja mai bine.Și această jucărie îi va face multă plăcere. Deși nu e iarnă. Știu că îi va plăcea. Spuneți-i că e adus de la munte și sigur se va însănătoși.
În încăpere se răspândea un aer puternic și proaspăt ca de la cotă 1400.

Copilul ei, puiul ei mic își deschidea ochișorii și, văzând micul brad, zâmbea:
-Cine l-a adus, mamă? Un mecanic de locomotivă care a fost la munte?
-Da, și vom merge și noi la munte, după ce ieșim de aici.
-Să mergem, mă simt mult mai bine! Și puiul ei se ridica. Și mi-e așa de foame!
Bradul sclipea din multele lui globuri, iar copilul sorbea din cana cu laptele cald, privind recunoscător spre copacul vindecător.
 
Copilul ei, puiul ei mic isi deschidea ochisorii si, vazand micul brad, zambea:
-Cine l-a adus, mama? Un mecanic de locomotiva care a fost la munte?
-Da, si vom merge si noi la munte, dupa ce iesim de aici.
-Sa mergem, ma simt mult mai bine! Si puiul ei se ridica. Si mi-e asa de foame!
Bradul sclipea din multele lui globuri, iar copilul sorbea din cana cu laptele cald, privind recunoscator spre copacul vindecator.
 
 
*******  
Diana isi pierduse iar foile, abia terminase povestea numita ,,Copilul si bradutul'' cu care obtinuse primii bani pentru o creatie litarara, un premiu de la o revista, era iar ea, cea cu mintea clara si pusa pe sotii, dar fara a face rau cuiva, doar foilor din vechiul roman....
Nu stia unde le ascunsese, maine avea de gand sa le caute cu atentie fiindca urma sa rastoarne casa cum spuneau ele in parc, Miriam, ea si altele.Ii scrisese lui Miriam pe facebook un mesaj, dar nu privat, pe chat, ci vizibil pentru toti, Miriam o intrebase,de ce , asa ca sa vada toata planeta, ii raspunsese ea.
 
 
Ce toamna mohorata, ce rece si ploioasa! Daca te uitai pe fereastra iti intra pana in oase tristetea...Asa mai bine statea si asculta muzica si incerca sa se construiasca pe sine ca un castel de nisip naruit de ultimul val al marii albastre.  
 
Prietenii mei, nu va faceti probleme pentru mine ca mai evadez din cotidian si imi rememorez trecutul, e un exercitiu mnezic tare placut, voi nu realizati ce minunat e!  
 
-Care e cea mai veche amintire a ta, Diana? o intrebase Ana cand era in spital.
-De la ce varsta? De la trei ani cred, eram cu mama intr-o casa straina si un baiat mult mai mare decat mine se juca pe covorul din sufragerie cu un trenulet electric; sus pe sifonier, foarte sus pentru mine, era cocotata o papusa cu parul lung, castaniu, as fi vrut sa ma joc cu ea dar nu aveam curajul sa o cer.
 
 
-Dar din gradinita sau de la scoala ce amintiri mai ai? continuase Ana.
-De la gradi imi amintesc despre vecina mea, Claudia, care lipsea sambata fiindca era adventista si educatoarea o vorbea de rau. Diana a avut curajul sa riposteze si sa i spuna doamnei:
-De ce imi vorbiti prietena de rau, ca ma supar pe dumneavoastra si nu mai vin nici eu...
Se pierduse cheia de la intrare si ea nu a mai plecat acasa, ai ei au venit ingrijorati sa o ia, le-a raspuns ca a stat cu doamnele sa caute cheia sa nu vina un hot sa le fure jucariile...
 
 
-La scoala, continua Diana, ... eram in primul an si mergeam intr-o toamna mohorata si ploioasa pe un drum de tara inclinat si plin de baltoace, am alunecat si am cazut intr-una, mi-am umplut ghiozdanul de apa murdara si mi-am patat cartile si caietele, o, cat de mult m-a durut!  
 
Bunica m-a invatat sa merg pe alt drum pe unde , spunea ea, ca sa nu ma tem de caini, sa spun tot timpul rugaciunea si sa simt mana ocrotitoare a lui Dumnezeu deasupra capului meu.  
 
-Pot sa te intreb ceva? zise Ana. Iti mai amintesti numele educatoarei sau al invatatoarei tale?
-E cam greu ce imi cereti, al educatoarei nu, e mult de atunci, a, ba da, era un nume mai rar, Sazie...
 
 
-Iar al invatatoarei era...Vetuta..  
 
-Atat pentru astazi, am obosit foarte tare, e neinchipuit de greu sa iti reamintesti trecutul, doamna doctor. Si Diana cea ca o cadra bizantina din salonul de spital adormi, chircita ca un fetus.  
 
Jurnalul Dianei, asa se numea manuscrisul, si azi va voi dezvalui mai multe secrete din ..bucataria ..scrisului.. Cine? Eu, naratorul, vreau sa va spun cum am conceput initial romanul, pentru ca acum am alte ganduri si pe parcurs , vazand si facand, ca medicii, vom vadea impreuna ce va fi...cum voi finaliza acest roman. Initial voiam sa am un personaj sanatos, eroina principala, care, in urma studiului de specialitate si a lecturilor, a experientei de viata proprie si a altora, sa descrie viata unei bolnave de toata patologia psihiatrica, o bolnava aflata intr-un spital de psihiatrie , inconjurata de vaze cu flori de toamna, dalii albe, care curgeau dezordonat in toate directiile...o ikebana a deznadejdii...Aceasta eroina a romanului din roman ii povestea medicului, asistentei si jurnalului propriu toata viata ei , rememorata dupa un accident rutier care intai ii provocase rani fizice, apoi rani sufletesti, o amnezie, schizofrenie paranoida, narcisism, depresie, anxietate...Pe manuscris aparea numele asistentei, scrise deasupre randului, o incercare de a-l alege pe cel mai potrivit:Viviana, Briana, Gigiana, lILIANA, lIANA, gIANA, rIANA, gEORGIANA, UF, MAJUSCULELE ASTEA MA OMOARA...  
 
Miriam o dusese in parc la pavilionul pentru pensionari si ii luase o cafea gratis, acolo vazuse un raft cu carti, erau de toate categoriile, de colorat, Mica sirena, Tinckerbell, Sandra Brown...Oare ce se va mai intampla? CAND I-A CITIT EA..Hei, schimba literele, scrie cu... UNEI PRIETENE BUNE, DE INCREDERE ROMANUL IN MANUSCRIS, ROMANUL EI SCRIS CU CREIONUL SI CORECTAT CU PIXUIL, PESTE O VREME A AVUT O SURPRIZA TARE NEPLACUTA, hei , schimba literele, scrie cu caractere minuscule, nu vezi ca deja ai intrat iar in domeniul psihiatric?  
 
Vedeti, am primit un articol de specialitate de la cineva despre personalitatea bipolara si despre o interpretare inedita a acestei boli, cum ca ar fi o stare de iluminare a fiintei, da, atata vreme cat ceea ce transmite e binele , atata vreme cat ceea ce face e binele, adica ii invata pe urmasi sa iubeasca oamenii , toti semenii, indiferent de rasa, culoare a pielii, nivel de inteligenta, de educatie, profesie... oare cum pot medicii si asistentele sa se aplece cu atata daruire asupra tuturor oamenilor, sau profesorii asupra tuturor copiilor?  
 
Nu incerc sa va vorbesc despre nebunia lui Eminescu, cea indusa de medici prin tratament, de crima aceea politica abominabila si de defaimarea postmortem a geniului...unii nu cred in aceasta ..teorie..  
 
Eu va povestesc despre o fiinta care la sfarsitul romanului, o fiinta bolnava, intra in oglinda imensa de pe holul spitalului de psihiatrie, ea si asistenta si medicul , pentru a iesi de acolo o singura pesoana, invaluita in voaluri albe, cu doi porumbei albi in mana , o imagine a transformarii ei spirituale...  
 
Ne facem viata cu propriile ganduri...Pe patul alb, de spital, femeia slaba ca o cadra bizantina misca din aripile ochilor cazute pe obrajii stacojii.Se derula pe ecranul visului poate intreaga ei viata.Langa pat trona o vaza incarcata de dalii albe, usa se deschidea aproape fara zgomot si in salon intrau ca doua fantome albe , lungi si subtiri, diafane, doua femei: Ana si Georgiana, se miscau parca plutind intr-un vals delicat dupa o muzica numai de ele auzita.  
 
Diana, femeia din pat, deschidea ochii tristi ca doua fantani parasite si le privea prin pacla data de medicamente.Parca ar fi alergat o mie de metri, asa ostenise.  
 
Uf, ce prost incepe saptamana, are de dat seama despre ce a facut in anul precedent, oare mai e mult de scris despre trecut? Despre cel recent se cere, e imperios necesar sa dai raportul , altfel esti socotit neproductiv si nu meriti banii pe care ii primesti...CE ENERGII NEBANUITE TREBUIE SA ACTIVEZE IN EA SA POATA SA SCRIE RAPOARTE?
Nu, nu va scrie nimic, e ultima hotarare... isi aminteste o scena de la tara cand erau la masa , vara, sub un umbrar si venise o ruda , un betivan fara serviciu care sta la mila vecinilor de vreo douazeci de ani, caruia i se naruie casa pe el, si aceea e mostenire de la mama si bunicul lui, iar acest om i-a zis ca e o fiinta insignifianta, ca habar nu are de matematica, materia pe care ea o preda e versatila ca o curva... si alte asemenea, nu ii luase nimeni apararea, a mers in spatele curtii la toaleta aceeea de la tara, era murdar, ar fi vrut sa verse, nici sa verse nu mai putea, prea era murdar acolo....
 
 
iN ACEST SFARSIT DE SAPTAMANA A AVUT PARTE DE MICI BUCURII, DE UN FRUMOS SPECTACOL DE BALET, UNUL DINTRE BALERINI , ah, nu am vrut sa scriu cu majuscule, scuze,unul dintre balerini are parintii vecini cu ai ei, cu ea cand locuia acolo, de fapt mama balerinului i-a fost si buna prietena un timp, cat a stat acolo, mergeau impreuna la slujba de Inviere..  
 
Poate ati observat ca in aceasta scriere sunt cateva personaje de confesiune adventista, nu, ea nu e asa, dar nici nu poate sa spuna ca e o ortodoxa prea dusa la biserica.. Ieri in loc sa mearga la slujba de duminica a preferat o conferinta pe teme de filosofie chineza, erau putini oameni, s-au speriat de vremea rea de afara...  
 
Miriam este catolica, a fost cu ea o data la catedrala si i-a placut totul slujba, orga, dar s-a simtit ca o tradatoare, nu era religia parintilor ei, pe ei parca ii trada..  
 
-Doamna doctor, numele meu este Diana, stiu, imi aduc aminte.. candva , aveam paisprezece ani , am intalnit un inger, un barbat imbracat in alb care a vrut sa mergem intr-o padure...Era Crangul Caprioarelor...El nu stia ca varsta mea era asa de mica si a incercat sa se foloseasca de mine.Cum? Un inger? Nu se poate...Si Diana izbucni in hohote de plans ca la moartea cuiva.  
 
-Si ce-ai facut atunci, draga mea? continua Ana pe un ton egal, calm si echilibrat, de parca pacienta ei nu avea niciun fel de probleme emotionale tocmai acum.  
 
-M-am asezat in genunchi , aveam un tricou si o fusta rosii ca macii, am inceput sa ma rog lui Dumnezeu sa ma ierte ca hainele mele probabil l-au provocat, l-au facut sa i se franga aripile de inger pe care eu le vazusem prin straiele transparente.Ma rugam cu voce tare , ca la un spectacol de teatru. Ca prin farmec acel om necunoscut m-a ridicat si , punandu-mi mainile pe crestet, m-a intrebat:  
 
-Cum te cheama, fato?  
 
-Diana, am raspuns speriata.  
 
-Nu, Virginia, asa sa stii ca te cheama.  
 
***  
 
-Doamnă doctor, măcar dumneavoastră vă pot spune ce m-a nemulțumit pe mine toată viața mea?  
 
-Desigur, Diana, poți să îmi povestești.  
 
-Au fost multe nemulțumiri, la început mă deranjau certurile din familie, violența verbală și fizică pe care tata o practica față de mama, dar ea, sărmana, încerca să se ascundă de noi, să nu știm ce viață de coșmar ducea, apoi tonul vocii lor mai intotdeuna patetic...  
 
-Totuși ai și amintiri frumoase din copilărie, nu? Pe acestea trebuie să te axezi!  
 
-Da, destule, dar nu știu de ce acum îmi vin în minte doar episoadele urâte...  
 
-Temerile tale de aici au izvorât, de la violența pe care o vedeai mereu...Modelul de familie în care ai crescut era dizarmonic, ai avut deci parte de o copilărie care te-a marcat, te-a făcut să fii introvertită, să te apleci asupra cărților pentru că realitatea de acolo era mai frumoasă decât cea pe care o trăiai.  
 
-Am trăit și clipe bune, aveam fructe multe în curte, de toate felurile, mamă gătea mâncăruri bune, câteodată tata mă ajută la teme, îmi spunea povești, mă ducea vara la circ, dar nemulțumirile lor mă afectau, știu că deseori, mai ales în preadolescență și apoi în adolescență cădeam în reverii plăcute, îmi imaginam că am alți părinți, că am altă viață...  
 
-Ce altceva te-a mai nemulțumit, hai, spune?  
 
-În viața mea pe care eu singură mi-am creat-o....  
 
-Nu ne creăm viața singuri, interacționăm cu ceilalți, comportamentul celorlalți ne influențează propriul nostru comportament... spune-mi despre prietenele tale... despre prietenii tăi...  
 
-Mă jucăm mult în copilărie, îmi plăcea să mă joc, acesta e semn de bună dezvoltare psihică, nu? Jocurile erau mai mult de relaționare socială, de roluri, mai puțin de mișcare, sportul nu a fost pentru mine o aptitudine, am fost cam tofoloagă, așa îmi zicea tata, răceam des...nu aveam rezistentă fizică, dacă alergam simțeam fie un foc în piept, fie o durere surdă în zona splinei, alergam mai încet decât toți copiii. Și la muncile câmpului nu aveam îndemânare, cred că atuul meu a fost cititul și încercarea de a transmite celorlalți ceea ce am înțeles din citit.  
 
-Adică te consideri aproape un dascăl înnăscut?  
 
-Da, așa cred, sau format din fragedă pruncie, pentru că la început ascultam povești, apoi le citeam, apoi le povesteam eu, mi-au plăcut poveștile.  
 
-Aș vrea să nu îmi spui povești acum, ci doar adevărul...  
 
-Nu vă voi spune povești...Am avut prietene, colege, vecine, mama îmi cultiva ideea de prietenie, era o fire calmă și veselă, sociabilă, răbdătoare și foarte harnică.  
 
-Ai pentru ea numai cuvinte de laudă, e foarte frumos, dar te-ai gândit vreodată la cauza conflictelor dintre ei?  
 
-Am reflectat de când am început să înțeleg mai bine lumea, relațiile interumane, de pe la 14-15 ani, am înțeles partea de vină a fiecăruia, nu vreau să acuz, nu vreau să judec, să condamn, doar am spus totul ca o constatare, ca o rememorare... așa cum erau, eu tot îi iubeam și încă îi mai iubesc, cred că nu pot să spun multe din cauza iubirii, când un om vorbește de rău un alt om el nu îl iubește deajuns...  
 
S-a oprit din povestit, a luat de pe noptieră cana, a băut și apoi a spus:  
 
-Vă rog să mă iertați, nu mai pot să spun nimic, mă podidesc lacrimile și nu mai vreau să plâng, dar șiroaiele curgeau pe fața ei trasă, înnodându-se în bărbie.  
 
-Socrate, îți amintește de ceva numele acesta, Diana?  
 
-Da, doamnă doctor, era un învățat, da, avea o metodă, moșitul, nu mai știu termenul științific, mama lui era moașă, nașterea unui copil era pentru el ... travaliul era nașterea adevărului, încet, din aproape în aproape...sau mai bine spus, adevărul ne apare încet, moșit cu grijă, dar apare, e ca o naștere, e un prilej de mare bucurie atunci când descoperim adevărul....  
 
-Maieutică... da, știi că unii spun că adevărul e un diamant cu multe fețe, depinde din care unghi privești, ești de acord cu aceasta?  
 
-Nu, adevărul e unul singur, de exemplu, am o vânătaie, eu pot să spun că m-a bătut cineva sau pot să spun că m-am lovit singură din neatenție, adevărul poate să fie a treia variantă, că am o boală, leucemie...și vânataia e din corpul meu, nu din exterior, nu e o urmare a unei contuzii, e o urmare a proastei funcționări a ...formulei hemoleucocitare...  
 
-Ce e cu exprimarea asta aproape păsărească, de unde știi termenii, sunt medicali, te-ai apropiat mult de limbajul nostru, cred că ar trebui să dormi, și medicul îi mângâie fața într-un mod tare ciudat, iar Diana adormi aproape instantaneu.  
 
***********  
Am vizionat deseori piesa de teatru a lui Mihail Sebastian ,, Steaua fără nume'' și am încercat să înțeleg mesajul acestei opere literare detașându-mă de personaje, neîncercând să mă identific nici cu cel feminin, pentru că sunt femeie, nici cu cel masculin pentru că semăn ca profesie oarecum, ca îndeletnicire și ca vocație de a fi om al cărților, aparent rupt de realitate.
Am încercat să înțeleg autorul sau mai precis mesajul pe care orice bărbat îl transmite, acela că e în căutarea unei stele, însă fără nume, nu celebră, arhicunoscută, e necesar însă să fie frumoasă, elegantă, să îl fascineze, să pară dintr-o altă lume, în care el aspiră în secret să ajungă, dar identitatea ei să fie ambiguă, să poată să fie dependentă de el, Bărbatul.
Chiar dacă are o profesie, cum o are doamna Cucu, trebuie să fie din ceruri, ireală, fascinantă...de aceea doamna cu pricina nu are ce să caute între visele profesorului Miroiu. În schimb, Mona, cea care trebuia salvată din lumea superficială în care trăia, dar cu care nu se identifica, deși nu era perfect conștientă de aceasta, Mona reprezintă arhetipul femeii care nu e stăpână pe ea însăși, femeia din civilizațiile nedemocratice unde bărbatul subjuga consoarta, nu îi da dreptul la propria ei viață.
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Romanul Dianei / Gigi Stanciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1388, Anul IV, 19 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gigi Stanciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gigi Stanciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!