Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   


Autor: Gheorghe Vicol         Publicat în: Ediţia nr. 1914 din 28 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Povestiri pentru copii
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ÎNGERII 
  
Primăvara coborî pe neaşteptate. 
  
Întâi, au prins verdele în ramuri sălciile de pe malurile pârâului ce tăiau satul în două părţi egale, apoi s-au năpustit spre căldură urzicile, în smocuri, şi iarba, ca nişte periuţe, care s-au tot lăţit. Abia după toate astea, mugurii ce ascundeau florile începură să plesnească, stropind în culori de tot felul câmpul şi copacii. 
  
Acum, primăvara semăna cu o fată care se îmbracă în straie noi într-o dimineaţă de duminică să meargă la biserică, în sat: opincuţe ca brazdele de pe ogoare, catrinţa înflorată cum câmpurile, legată cu brâul-curcubeu, ia de un alb strălucitor ca petalele ghioceilor, băsmăluţa legată sobru sub bărbie, umbrindu-i discret ochişorii albaştri, care caută galeş spre flăcăii ce se întrec în goana cailor, ţinând frâul cu o mână iar cu cealaltă învârtindu-şi căciulile pe deasupra capului, chiuind, crezându-se fiecare ca fiind cel mai frumos dintre frumoşi şi cel mai viteaz dintre viteji. 
  
Şi cum primăvara este plină de viaţă ca orice fată, într-una din zile împunse cu degetul ei vrăjit bătrânul păr sălbatic din vârful dealului: „Înfloreşte, domnule!” şi părul înflori. 
  
Deodată se întâmplă ceva neaşteptat. De sub petalele gingaşe omizile priveau uluite câmpul plin de flori peste care zburau nişte vietăţi fascinante. 
  
- Sunt îngeri! şoptiră omizile şi căzură în genunchi murmurând o rugăciune. 
  
Îngerii tremurau în aer, se legănau pe câte un fir de iarbă ori oftau pe câte o floare. Semănau atât de bine cu omizile, numai că aveau aripioare pastelate, iar cercurile şi liniile întortocheate îi făceau uimitor de frumoşi. 
  
Şi zburau încoace şi încolo, apoi se odihneau pe câte o floare, care gemea de plăcere sub greutatea lor de doar câteva grame, şi-apoi se avântau iarăşi în zborul lor încâlcit, înălţându-se spre soarele fierbinte, câte doi sau mai mulţi, în hârjoană de copii. 
  
- Câtă puritate! Ce splendoare! se minunară din nou omizile, convinse că întinsul câmp de la poalele dealului e însuşi Raiul. 
  
Băgară de seamă că şi soarele privea admirativ îngerii, alintându-i cu raze călduţe. Şi el, ca şi ei, aşa cum se întâmplă primăvara, păreau, ca toţi şi toate, foarte tineri. Până şi părul sălbatic, cu coaja îngroşată de vreme şi scorbura ca o rană veşnic nevindecată, cu crengile înnegrite şi strâmbe, înclinat ca un cioban ce se sprijină în bâtă, aşa cum era, încărcat cu flori, părea mai degrabă un flăcăuaş decât un bătrânel. Şi, de sub petalele florilor sale, evlavioasele omizi coborâră ochii. Cu toatele rămaseră nemişcate, privind doar cu coada ochiului făpturile înaripate care dansau nepăsătoare peste câmpul înmiresmat. 
  
Şi zi de zi, omizile priviră îngerii şi bătură mii de mătănii în faţa lor. 
  
Numai că totul se întrerupse într-o după-amiază călduroasă când omizile, surprinse, văzură că le crescuseră aripi. Pline de emoţie se avântară în zbor peste coroana părului sălbatic. 
  
Făcură câteva rotocoale, apoi, înainte de a-l părăsi pentru totdeauna, privind înapoi, cu nostalgia celui care-şi părăseşte casa, văzură că omizile cele tinere, rămase în părul sălbatic, căzuseră în genunchi închinându-li-se şi atunci înţeleseră ... 
  
LEGENDA MĂGĂRUŞULUI 
  
Cică odată, demult, Dumnezeu şi cu Sfântul Petru au coborât pe Pământ să vadă cum mai trăiesc oamenii. Şi cum mergeau ei aşa, au dat la marginea unui sat peste un copil care plângea foarte tare. 
  
- De ce plângi, măi copile? l-a întrebat Sfântul Petru. 
  
- N-am cu cine să mă joc. La noi în sat eu sunt cel mai mic şi nimeni nu vrea să se joace cu mine! 
  
- Poate că sunt ocupaţi copiii mai mari cu treburi pe lângă casă, ori au de învăţat, spuse împăciuitor Sfântul Petru, nu neapărat sunt răi cu tine. De ce nu te împrieteneşti cu un pui de animal? 
  
- Păi mi-a adus tata, pe rând, un pui de zebră, de cal, de leu, de iepure, ba chiar şi de cămilă, dar nici unul nu mi-a plăcut. Eu aş vrea unul mai hazliu. Şi copilul iar începu să plângă. 
  
Dumnezeu se întoarse spre Sfântul Petru şi zâmbi: 
  
- Petre, haide să adunăm o grămăjoară de lut din malul de lângă drum! 
  
După ce munciră ei o bucată bună de vreme şi terminară de adunat lutul, Sfântul Petru cără apă de la fântâna din apropiere şi-l înmuie bine, apoi Dumnezeu se apucă să modeleze un pui de animal cum nu mai făcuse niciodată. Îşi aminti de spusele copilului şi-i făcu trup de zebră, cap asemănător cu al calului, coadă de leu, urechi de iepuroi şi-l acoperi cu păr ca al cămilei. Când îl termină, suflă şi îi dădu viaţă. 
  
Copilul bătu din palme şi începu să râdă. 
  
- Ce frumos e! Ce pui e ăsta? Că tare drag îmi este! 
  
- Puiul acesta este un măgăruş şi ţi-l dăruim, spuse Dumnezeu şi plecă mai departe cu Sfântul Petru. Erau bucuroşi că-l văzuseră fericit pe micul copil. 
  
Abia făcură câţiva paşi şi Sfântul Petru îl auzi pe Dumnezeu rostind: 
  
- Ştii, Petre, fiindcă i-a plăcut atât de mult acestui copil puiul pe care i l-am dăruit, voi face din măgăruş un animal pe care să-l iubească toată lumea. Când peste mulţi ani Fiul Meu, Iisus, va intra în Ierusalim, nu va călări un cal mândru, nici o cămilă puternică, ci un modest măgăruş. Va fi un simbol al sărăciei şi simplităţii, aşa cum, de fapt, trăiesc marii oameni. 
  
COCOŞUL ŞI CURCANUL 
  
Deşi copilăriseră împreună şi făcuseră o mulţime de pozne, cocoşul şi curcanul se duşmăneau de multă vreme. Totul a început din momentul în care cocoşul a prins să cânte. Că trăgea el zeci de cântări ziua prin ogradă, nu era nimic; dar cum îi e obiceiul, pe la miezul nopţii, când curcanul tocmai dormea mai bine, atunci se apuca de cântat de răsuna tot satul. 
  
- Ce-ai, măi, ai căpiat? îl întreba de fiecare dată curcanul, nervos. 
  
Cocoşul nu-l lua în seamă şi, ca o placă stricată, repeta de mai multe ori, din toţi rărunchii, cântecul său ştiut şi răsştiut de toată lumea. 
  
După ce cocoşul înceta din cântat, bietul curcan se dădea de ceasul morţii să adoarmă. Găinile erau de părere că stă cam rău cu nervii. Se foia pe leaţul din poiată două-trei ore. Când, în sfârşit, adormea şi se cufunda în somnul odihnitor, cocoşul începea din nou să cânte, anunţând zorile. 
  
- Bă, tu nu eşti sănătos la cap! Te omor! Îţi pocesc mutra! striga curcanul, înroşindu-şi mărgelele. 
  
Numai că era atât de întuneric în poiată, încât nu se vedea nimic, iar cocoşul ştia lucrul acesta. 
  
Şi povestea s-ar fi repetat la nesfârşit. Numai că, într-o seară, curcanului îi veni ideea să se culce lângă ferestruica poieţii. Trezit, ca de obicei, de cântecul cocoşului, la miezul nopţii, curcanul, până să adoarmă din nou, trase cu ochiul pe ferestruică să-şi mai omoare timpul. Abia atunci, pentru prima dată în viaţă, cunoscu splendoarea nopţii, cu foşnetul molcom al frunzelor, cu cântecul păsărilor de noapte şi al greierilor, cu vocile brotacilor, cu suspinele oilor, cu tăcerea lunii şi alte şi multe frumuseţi. Şi, din noaptea aceea, curcanul se culcă numai la ferestruică, iar la miezul nopţii, când cocoşul îl trezea cu cântecul său, nu-i mai spunea cuvinte urâte. „Uite”, se gândi curcanul, „el ne trezeşte să cunoaştem frumuseţile nopţii, iar noi îl mai şi certăm”. 
  
Şi pe zi ce trecea, curcanul devenea tot mai îngândurat. Aştepta toată ziua într-un colţ al ogrăzii să vină mai repede noaptea, să savureze iarăşi şi iarăşi nemărginirea şi misterele întunericului. 
  
Şi aşa trecură anii, şi timpul se lăsă peste ei. Acum, noaptea, curcanul îi dădea câte un ghiont cocoşului: 
  
- Trezeşte-te, gornistule! La ora asta trebuia să fi cântat deja! 
  
Şi sărea cocoşul buimac de somn şi trăgea câteva cântări. E drept, în ultima vreme nu mai răsuna satul, glasul îi era mai răguşit şi nu mai avea forţa din anii trecuţi. „Îmbătrânim cu toţii!”, se gândi curcanul. 
  
Uneori, curcanul adormea buştean, şi atunci n-avea cine să-l mai trezească pe cocoş şi pânzele de întuneric ale nopţii rămâneau fără cântec. 
  
Într-o dimineaţă, după o noapte când cocoşul nu se trezi să cânte, curcanul îl auzi pe stăpân zicând: 
  
- Măi femeie, dacă tot nu mai cântă, nu ar fi bine să tăiem cocoşul? 
  
- L-om tăia de Sfintele Paşti, dacă zici că nu mai cântă, dar dacă-l aud cântând, să ştii că tăiem curcanul. 
  
Curcanul înţelese că peste o lună unul dintre ei avea să moară şi se hotărî să-i acorde o şansă cocoşului, să-l ajute cumva. Dar cum? Preferă să se sacrifice el. Şi tot gândindu-se, îi încolţi o idee. Se retrase în fundul grădinii şi se apucă să înveţe să cânte cocoşeşte, până reuşi. La fiecare miez de noapte, rostogolea un „cucurigu” de trezea cocoşul din somn, care mai cânta şi el de câteva ori, apoi îi mulţumea. Când cocoşul nu putea scoate niciun sunet din cauza răguşelii, atunci cânta în locul lui curcanul. 
  
În zorii ajunului de Paşte, când uşa poieţii se deschise, curcanul văzu mâna stăpânului cum îl înşfacă de aripi. Înţelese că-i sosise ceasul din urmă. În drum spre butucul în care stătea înfiptă securea, auziră în spate bătăi de aripi şi cârâit. Stăpânul se opri. Cocoşul se zbătea în ogradă de parcă avea picioarele rupte. 
  
- Sări, femeie, că ne moare cocoşul! 
  
Dădu drumul curcanului şi alergă, cu nevastă-sa, spre cocoş. Îl prinseră, apoi fugi cu el la trunchi şi smulse securea. 
  
În acea clipă, cocoşul întoarse capul spre curcan şi-i spuse, pe limba păsărilor: 
  
- Îţi mulţumesc, prietene, dar nu te puteam lăsa să mori în locul meu! ... 
  
În acea secundă, securea se abătu asupra gâtului său. Curcanul înţelese: cocoşul se prefăcuse că este bolnav, în ogradă. Simţea că i se face rău. Se retrase după poiată şi-şi plânse îndelung prietenul. 
  
MOTANUL ŞUŞUREL 
  
Soarele abia atinse cu razele sale călduţe cântecele păsărilor, când Şuşurel şi-a dezbrăcat ochii de pleoape, apoi şi i-a prins în dansul luminii. Era neliniştit, fiindcă umbra i se lipise de vârful cozii şi, vrând-nevrând, trebuia s-o care prin toată ograda. 
  
Orice şoricel ar fi tremurat de groază, privindu-i mustăţile zburlite spre cer. Numai câinele, culcat în iarbă, îl privea cu un strop de tandreţe, dar şi cu un strop de milă. 
  
În cojocu-i negru se îneca întunericul. Un ghem de întuneric în mijlocul zilei, asta era Şuşurel, un neisprăvit de motănel de opt săptămâni. Până şi vrăbiile săreau în jurul lui, cântărindu-l din ochi, curioase. Numai sticleţii se ţineau la distanţă: „Parcă poţi să ştii ce-i trece ăstuia prin cap?” se gândeau ei. Însă lui Şuşurel nu-i trecea niciun gând rău prin cap. Îşi arcui spinarea, pufni de câteva ori, se strecură sub o frunză de brusture şi se întinse în răcoarea ei, apoi adormi. 
  
Nasul său roz, ca o boabă de zmeură, atrase privirea curioasă a cocoşului. Se apropie. Ţinându-şi capul când pe o parte, când pe alta, îşi făcu curaj şi-l ciupi. Motănelul sări în sus miorlăind de durere, iar cocoşul într-o parte, cotcodăcind. „Ia te uită ce prostovan!” se gândi Şuşurel. „După ce că are capul cât o nucă, îi mai stă şi creierul lejer!” 
  
Făcu două salturi: unul pe gard, celălalt pe acoperişul şurii. Aici nu-l mai găsea să-l deranjeze muntele acela de cocoş cu creierul cât o unghie. Se întinse. Auzi fâlfâit de aripi. Întoarse capul. Un cioroi, pe culmea şurii, privea cu interes coada lui Şuşurel, care se mişca în stânga şi în dreapta. Motănelul înţelese. Îşi făcu vânt şi intră în pod. Apoi se ascunse în fânul uscat, „Of, of, of! nici nu te mai poţi odihni în ograda asta! De unde s-or fi adunat toţi tăntălăii ăştia?” 
  
Închise ochii şi îşi vârî capul între lăbuţe. Aproape să adoarmă, când, deodată, auzi chiţcăit de joacă în jurul său. „Nu, nu voi deschide ochii nici dacă se prăbuşeşte podul!” Se ghemui mai bine. „Nu, nu se poate!” Cineva i se urca pe cap. Ba, uite că unul îl trăgea de coadă! Altul îi rodea o unghie. „Aoleu!” Şuşurel sări ca ars. Văzu nişte vietăţi mici, negre, cu ochii ca mărgelele şi cozile ca nişte şnuruleţe. „Doamne, astea vor să mă mănânce!” Într-o clipă se aruncă pe gura podului, sări în ogradă, se năpusti pe uşa deschisă a casei, oprindu-se buimac după sobă, unde dormea mama sa. Pisica îşi ridică nemulţumită capul. Din ogradă se auzea cârâitul găinilor, speriate de goana lui Şuşurel. 
  
Îl privi tandru: 
  
- Ei, ce s-a întâmplat? 
  
- Mamă, în pod sunt nişte animale mici, negre, cu urechile care abia se văd, cu coada şnuruleţ, cu boturi ascuţite, cu ochii ca nişte puncte şi care strigă „chiţ-chiţ” şi care voiau să mă mănânce! 
  
- Măi, dar nătăfleţ mai eşti! Ăia sunt nişte prăpădiţi de şoricei. Neştiutori cum sunt, căutau joacă. Lasă, culcă-te! Când o să creşti mare, o să fii cel mai puternic din ogradă. 
  
Pisica îi linse căpşorul zburlit de frică, apoi începu să-i toarcă un cântec de leagăn. 
  
Şuşurel adormi. Se visă stând într-un tron sclipitor. De o parte şi de alta, şiruri de motani înarmaţi până-n dinţi îl păzeau, iar în faţa sa stăteau câinele şi cocoşul, în genunchi, cu ochii în pământ, îmbiindu-l fiecare cu o tavă plină de şoricei şi păsărele. Deschise leneş ochii. Deasupra sa, mustăţile mamei se întindeau ca un portativ pe care curgeau câteva note muzicale: „sfârrr! sfârrr!” 
  
Adormi iarăşi, cuibărindu-se la pieptul ei moale şi cald. 
  
BOABELE DE ROUĂ 
  
Ursuleţul se aşeză comod pe stânca din faţa peşterii, pe care îşi făcea de obicei temele. Începu să se gândească la tema pentru acasă pe care le-o dăduse învăţătoarea. Avea un titlu simplu: „Ce sunt boabele de rouă?” 
  
Dar când luă tocul, îşi dădu seama că nu-i în stare să scrie nimic. Se mai foi un timp, se scărpină în cap, dar nimic! Nu-i venea nici o idee. 
  
Luă o foaie de hârtie şi un cărbune şi ieşi în pădure să-şi încerce norocul. Primul pe care-l întâlni fu uliul. 
  
- Spune-mi, dragule, ce sunt boabele de rouă? 
  
- Păi, cred că boabele de rouă sunt ochii frunzelor răstigniţi spre cer. 
  
- Mulţumesc, spuse ursuleţul, luminându-se. 
  
După ce-şi notă pe hârtie părerea uliului, plecă mai departe şi, doar după câţiva paşi, o întâlni pe vulpe. 
  
- Spune-mi, drăguţă, ce sunt boabele de rouă? 
  
- Boabele de rouă sunt mărgelele cu care se împodobesc florile în aşteptarea sărbătoririi răsăritului de soare. 
  
- Ba eu cred, spuse o bufniţă aflată în apropiere, că boabele de rouă sunt lacrimile nopţii pe care le şterge ciocârlia cu batista cântecului ei de dimineaţă! 
  
Ursuleţul îşi notă repede răspunsurile, le mulţumi şi plecă ceva mai vesel spre pârâu. Aici dădu nas în nas cu cerbul, ciuta şi iedul lor. 
  
- Scumpilor, spuneţi-mi, vă rog, ce sunt boabele de rouă? 
  
- Boabele de rouă sunt începuturile lumii, spuse cerbul. 
  
- Eu cred că boabele de rouă sunt lacrimile Maicii Domnului, şopti ciuta. 
  
- Boabele de rouă sunt ouşoarele de cleştar ale nopţii, adăugă şi iedul. 
  
- Vă mulţumesc! strigă bucuros ursuleţul. 
  
Apoi sări sprinten pârâul şi începu să urce coasta muntelui. După nişte tufe se întâlni cu bunii săi prieteni, ariciul şi bursucul. 
  
- Măi băieţi, ia spuneţi-mi, ce sunt boabele de rouă? 
  
- Boabele de rouă sunt oglinzile în care se admiră soarele dimineaţa, zise pe nerăsuflate ariciul. 
  
- Boabele de rouă sunt transpiraţia naturii, îşi dădu cu părerea şi bursucul. 
  
- Boabele de rouă sunt vinul în care se îmbată fluturii în zori, se trezi vorbind şi ursuleţul. 
  
- Boabele de rouă sunt suspinele frigului şi apei în foşnetul luminii şi întunericului, îi bâzâi o libelulă la ureche. 
  
- Măi, măi, măi! exclamă ursuleţul spre cei doi. În pădurea noastră toţi sunt poeţi! 
  
Izbucniră în râs, apoi se despărţiră. 
  
Întors acasă, ursuleţul îşi copie în caietul de teme tot ce notase în scurta sa plimbare. A doua zi, învăţătoarea, Barza cea Înaltă, îi dădu pentru compunerea sa zece boabe de zmeură, că aşa se dădeau notele la şcoala din pădure. Asta însemna nota zece. 
  
- Nu le mănânci? îl întrebă învăţătoarea, văzând că le pune cu grijă în ghiozdănel. 
  
- Nu, doresc să le împart cu nişte prieteni, răspunse ursuleţul zâmbind! 
  
Referinţă Bibliografică:
Povestiri pentru copii / Gheorghe Vicol : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1914, Anul VI, 28 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gheorghe Vicol : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Vicol
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!