Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Gheorghe Vicol         Publicat în: Ediţia nr. 1430 din 30 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

FLĂCĂUL CEL VITEAZ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FLĂCĂUL CEL VITEAZ  
 
O poveste veche spune  
Cum că ar fi fost odată –  
Cine anii să-i adune? –  
Doi bătrâni ce-aveau o fată.  
 
Satul lor, jos, în câmpie,  
Ca în scorburi putregaiul,  
Îşi ducea în sărăcie,  
De pe-o zi pe alta, traiul.  
 
În căsuţa bătrânească,  
Dar curată ca o floare,  
Fata noastră-avea să crească  
Tare mândră-ntre fecioare.  
 
Vezi pe ia ei cusute  
Negre şi albastre fire,  
Pletele-i ascund, tăcute,  
Mijlocelu-n brâu, subţire.  
 
Când duminica la horă  
Se-ndrepta unduitoare,  
Şi-o doreau cu toţii noră  
Fiii-ndată să-şi însoare.  
 
Fata ochii şi-e fereşte,  
Ura lor să nu atragă,  
Pe ascuns unul iubeşte  
Şi ea lui îi este dragă.  
 
La chindii, când stă să cadă  
Soarele pe după stână,  
El vine mereu s-o vadă  
La sfârşit de săptămână.  
 
Hăt din deal, de la mioare,  
Şi până la ea acasă  
Face-un ceas, cât să coboare  
Prin pădurea-ntunecoasă.  
 
Apoi peste câmp, de-a dreptul,  
Mână calul prin hârtoape,  
Inima îi sparge pieptul  
Când de casa ei e-aproape.  
 
Ea-l aşteaptă la fântână  
Cu un coş de mere coapte,  
Amândoi apoi, de mână,  
Se tot duc pe câmp în noapte.  
 
Rătăcesc aşa-n neştire  
Sub a cerului răcoare,  
Îşi spun vorbe de iubire,  
Pân’ ce luna-n dealuri moare.  
 
După vreme-ndelungată  
Se întorc, iar ea, sfioasă,  
Îl mai strânge-n braţe-o dată,  
Apoi se strecoară-n casă.  
 
El, în zori, pe deal goneşte,  
Fericit, pe cal, spre stână;  
Câte-o stea abia clipeşte,  
Iar luminile se-ngână.  
 
Ea, pe jumătate trează,  
Vrea un pui de somn s-apuce,  
Cu ochii deschişi visează  
Şi în gând spre el se duce.  
 
Şi-uite-aşa în nopţi de vară,  
Mână-n mână pe câmpie  
S-au vorbit ca el s-o ceară  
De Crăciun chiar, de soţie.  
 
Către toamna cea ploioasă  
Vara zilele-şi petrece,  
Fata parcă mai frumoasă  
Se făcea pe zi ce trece.  
 
Peste mări ce valuri saltă  
S-a dus vestea-n lumea toată  
Că-i frumoasă cum nu-i altă  
Fată ce-a trăit vreodată.  
 
Împăraţi şi regi o cheamă  
Să o ia cu cununie;  
Ea însă nu-i ia în seamă,  
De-al ei drag, atâta ştie.  
 
Dar curând aveau să vadă  
Viaţa nu merge pe roate,  
Pe-a lor cap avea să cadă  
Pacoste cum nu se poate.  
 
Dincolo de-apus de soare  
Un zmeu sta cu a sa mamă  
Ce voia să îl însoare  
Repede, de bună seamă.  
 
Zmeii, cum le este felul,  
Hotărâseră anume:  
Îşi zidiseră castelul  
Departe de orice lume.  
 
Zmeoaicei, tare bătrână,  
Urâtă, şi rea, şi proastă,  
Îi intrase-n căpăţână  
Să-i aducă o nevastă.  
 
Dar nu una oarecare,  
Fata cea mai mult râvnită  
Pe pământul ăsta mare  
De-mpăraţi şi regi dorită.  
 
Şi cum zvonurile zboară  
Iute-n zarea cea albastră  
Şi pământul înconjoară,  
Ea află de fata noastră.  
 
- I-auzi, mă, ce se vorbeşte,  
Că la Răsărit de Soare  
Cică într-un sat trăieşte  
O fată frumoasă tare!  
 
Nu te mai zgâi la mine,  
Du-te şi adu-o-ncoace!  
De nu i-o plăcea de tine  
O legăm, şi bună pace.  
 
Fără apă şi mâncare,  
Încuiată în odaie,  
Şi cu lanţuri la picioare  
Şi culcuş făcut din paie,  
 
Ai să vezi - fără de milă -  
Cum ea singură-o să-ţi ceară  
Târâindu-se umilă  
Să o iei de soţioară!  
 
Tace. Şi apoi se-apleacă  
Şi îi face vânt pe uşă:  
- Du-te, căpăţână seacă,  
Ia-o-n jos, pe cărăruşă  
 
Şi să nu te-ntorci acasă,  
Că îţi scot dinţii din gură,  
Fără mândra cea frumoasă!  
De nu vrea, ia şi o fură.  
 
Într-o zi, când ciocârlia  
Se înalţă-n cânt spre soare,  
Străbate zmeul câmpia  
Pe un cal voinic călare.  
 
Jos, sub poale de pădure,  
Se piteşte-n frunza deasă,  
Fata a venit să fure,  
De-altceva puţin îi pasă!  
 
O aşteaptă cu răbdare  
Zile-n şir, pân’ o zăreşte,  
Din ascunzătoare sare  
Şi-ntr-o clipă o răpeşte.  
 
Trec prin munţi cu creste roase,  
Peste râuri şi pâraie  
Şi o pune-n lanţuri groase  
În castel, într-o odaie.  
 
- Într-un an, după zăbrele,  
O să putrezeşti de vie!  
Ajungi oale şi ulcele  
De nu vrei să-mi fii soţie!  
 
Doar atât zmeul îi spune,  
Trage uşa sub zăvoare.  
Ea rămâne să adune  
Timpu-n lacrimile-amare.  
 
Toţi din sat, cuprinşi de jale,  
Au umblat să o găsească  
Deal cu deal, vale cu vale,  
Şi prin ploaia mocănească.  
 
Flăcăul s-a dus prin ţară,  
Şi în lung, şi-n lat călare,  
A bătut la porţi să ceară  
Un răspuns la o-ntrebare:  
 
- N-aţi văzut trecând, o fată  
Mai frumoasă decât luna?  
- Nu! Îi răspundeau de-ndată.  
Uite-aşa-ntreba întruna.  
 
Apoi s-a întors la stână,  
Pregătiri din nou să facă;  
Căutarea şi-o amână  
Lasă-ntâi iarna să treacă.  
 
„Nimeni nu i-a dat de urmă”  
Stă flăcăul şi gândeşte.  
Fluieră câinii la turmă,  
Iar în suflet o boceşte.  
 
Şi cum sta, în supărare,  
De ea alinându-şi dorul,  
Lângă el, jos, pe cărare,  
Un corb îşi opreşte zborul:  
 
- Îţi mai aminteşti de mine?  
Mi-ai salvat viaţa odată,  
Vreau şi eu să-ţi fac un bine,  
Ia-o asta drept răsplată!  
 
De vrei să-ţi urmezi ursita,  
Mergi înspre Apus de Soare,  
În castel îţi stă iubita,  
Şi-are lanţuri la picioare.  
 
Zmeul s-a gândit s-o ţină  
Prizonieră pe vecie;  
Iată singura ei vină:  
Nu vrea să-i fie soţie!  
 
Sare-n şa pe loc flăcăul,  
Ceru-n nori se înnegreşte  
Şi, grăbit să-ndrepte răul,  
Către zmeu calul zoreşte.  
 
Când sub soare, când sub lună,  
Trec prin ţări necunoscute,  
Şi prin ploi, şi prin furtună,  
Prin zăpezi proaspăt căzute.  
 
Ei tot merg, nimic nu poate  
Să le stăvilească drumul  
Până văd (inima-i bate)  
Din castel cum iese fumul.  
 
Ciori cu glasuri răguşite  
Din înalturi prind să cadă  
Pe troiene viscolite,  
Sclipitoare, de zăpadă.  
 
Totu-i pustiit şi rece,  
Negre ziduri, negre geamuri,  
Vântul şuieră şi trece,  
Fulgii aruncând pe ramuri.  
 
Şi în iarna grea, geroasă,  
Peste munţii de zăpadă  
O voce-ncepu, sfioasă,  
Cântec dulce de baladă.  
 
Ca un plâns bate ninsoarea,  
Iar castelu-ntreg răsună;  
Norii luminează zarea  
Şi se face vreme bună.  
 
E vocea iubitei sale!  
Flăcăul o recunoaşte,  
Ecoul pluteşte-n vale  
Şi-un nou dor în el se naşte.  
 
Deodată-un zgomot mare  
Tulbură pădurea toată:  
Zmeul vine din plimbare,  
Prin zăpadă parcă-noată.  
 
Ciorile îi fug din cale,  
Valvârtej vine acasă;  
Trupu-i îmbrăcat în zale,  
Iar privirea, veninoasă.  
 
Ochii roşii, nasul mare,  
Bot de broască-n loc de gură,  
Dinţii strâmbi, ca nişte gheare  
Şi-i înalt cam cât o şură.  
 
Lângă zid, flăcăul vede,  
Într-o clipă-i foc şi pară,  
Că-i adevărat, nu crede,  
Şi-i azvârle o ocară.  
 
Capul său, cam cât bostanul,  
Multă minte nu prea are.  
Iată, saltă buzduganul  
Şi-l aruncă, să-l omoare.  
 
El în lături se fereşte,  
Buzduganul ia de coadă  
Şi în cap zmeul izbeşte  
De-l scufundă în zăpadă.  
 
Scoate sabia şi taie  
Căpăţâna fioroasă.  
- Na, că tu ai vrut bătaie,  
Eu voiam fata frumoasă!  
 
Eii, dar când se uită-n spate,  
Vede prin omăt o lână;  
Măi să fie, nu se poate,  
Zmeoaica e, cea bătrână.  
 
Rochia-i din două pături,  
Ochii ca de cucuvele,  
Zdrenţele-i curg pe de lături,  
Dinţii, ca nişte surcele.  
 
De urechi i-atârnă grele  
Două cercuri de butoaie,  
Mâinile-i sunt subţirele,  
Degetele-s nişte paie.  
 
- Te mănânc de viu, băiete,  
Stai un pic, s-ajung la tine!  
Se tot scarpină în plete  
Şi ca o furtună vine.  
 
Vine-aşa cum vine-o cioară  
Croncănind lacom spre pradă;  
El, cu sabia îi zboară  
Capul vânăt în zăpadă.  
 
Abia lupta încheiată,  
În castel se năpusteşte,  
Sparge uşa încuiată  
Şi-n odaie drept păşeşte.  
 
Apoi fata o dezleagă:  
„Ea o fi, e-adevărată?”  
Cât de dor i-a fost, i-e dragă  
Mai tare ca niciodată!  
 
O ia-n braţe voiniceşte  
Şi cu ea aleargă-afară.  
Urcă-n şa. Calul porneşte  
Mândru de a sa povară.  
 
Şi tot merg, şi trec hotare,  
Trec prin sate-nzăpezite,  
Întâlnesc păduri şi fiare,  
Ţări cu nume încâlcite.  
 
Apoi iarna se-mblânzeşte,  
Munţii au rămas departe,  
Câte-un nor ce rătăceşte  
Cerul de pământ desparte  
.  
Când ajung, e sărbătoare  
În sătucul din câmpie;  
Oamenii, cu mic, cu mare,  
Îi primesc cu bucurie.  
 
Şi a fost o nuntă, frate,  
Cum nu s-a văzut vreodată,  
Şi ce vin, dar ce bucate,  
Muzica, vai, minunată!  
 
Şi sub soare, şi sub stele,  
Cu alămuri lucitoare,  
Aşezaţi pe scăunele,  
Au cântat vreo trei fanfare.  
 
Nunta a ţinut trei zile  
Şi-au jucat pe săturate  
Moşi cu babe, şi copile  
Cu feciorii laţi în spate.  
 
Şi copiii, o grămadă,  
Cu opinci noi în picioare,  
Au jucat sârba-n ogradă,  
Pe cuvântul meu de-onoare!  
 
Deşi tâmpla mi-e căruntă  
Şi-mi stătea mai bine-acasă,  
Spre sfârşit, m-am dus la nuntă  
Şi m-am aşezat la masă.  
 
Vin?... am prins o picătură!  
Carne? ...câteva ciolane!  
Şi un drob de răcitură,  
Ce-am găsit printre castroane.  
 
Şi, aici, fără vreo treabă,  
N-am stat mult, vreo oră-două,  
M-a ţinut de vorbă-o babă  
Ce mi-a spus, v-am spus şi vouă!  
 
Depănând povestea toată,  
Că era bună de gură,  
Să nu mă-ndoiesc vreodată,  
S-a jurat pe o prescură.  
 
De m-o fi minţit pe mine  
Şi n-o fi adevărată,  
Recunosc, fără ruşine,  
Am făcut-o gogonată.  
 
Voi, cei mici, cu dinţi „de lapte”,  
Iară nasul ...atâtica!  
Hai, culcaţi-vă, că-i noapte,  
Să se culce şi bunica!  
 
Uite, se ridică luna,  
Cu lumina ne apasă,  
A zis unul că minciuna  
Când o crezi, este frumoasă.  
 
Eu mă culc spre dimineaţă,  
Tocul meu mai vrea să scrie,  
Trag o foaie albă-n faţă ...  
Ce poveste-aţi vrea să fie?  
*****  
Referinţă Bibliografică:
FLĂCĂUL CEL VITEAZ / Gheorghe Vicol : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1430, Anul IV, 30 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gheorghe Vicol : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Vicol
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!