Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Gheorghe Vicol         Publicat în: Ediţia nr. 1425 din 25 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Inelul de aur
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
INELUL DE AUR  
 
S-a-ntâmplat cică odată,  
Nimeni nu-şi mai aminteşte,  
Cam pe când vulpea-n poiată  
Stă cu puii şi glumeşte,  
 
 
Pe când şoarecul cu mâţa  
Stau de vorbă ziua toată,  
Iară moşul cu băbuţa  
Nu se ciondănesc vreodată,  
 
Pe când cucul sta pe ouă,  
Iară lupul doarme-n stână  
Şi când iarna cade rouă  
Şi-apoi ninge cu smântână,  
 
Cică-a fost demult, odată,  
Cine minte să mai ţină?  
Într-o ţară-ndepărtată  
Un rege şi o regină.  
 
Nu aveau copii şi asta  
Îi durea peste măsură.  
„Un copil am vrea, şi basta,  
Atât, Doamne, te îndură!”  
 
Se-ntinsese supărarea  
Peste vasta-mpărăţie;  
Auzeai doar întrebarea:  
„Cine rege o să fie?”  
 
Căci, bolnavi de multă vreme,  
Regele şi-a lui soţie,  
Marii preoţi stau să cheme  
Din ceruri un semn să vie.  
 
„Laude Ţi-aducem Ţie,  
Doamne, mila Ta e mare!  
Dă-ne, Doamne-o bucurie,  
Dă-ne-un prinţ cu braţul tare!  
 
La tron să ne moştenească,  
Toţi în juru-i să se-adune,  
Glia noastră strămoşească  
Să rămână pe mâini bune.  
 
Iată că-ntr-un miez de iarnă,  
Pe când valuri de ninsoare  
Vântul peste văi răstoarnă,  
Se-ntâmplă minune mare:  
 
Regele şi-a sa regină  
Izbăviţi de lungă boală  
El voios şi ea senină,  
De pe pat în zori se scoală.  
 
Mult mai tineri, plini de viaţă,  
Ei chemară de îndată  
Chiar atunci, în dimineaţă,  
Un slujbaş cu fruntea lată.  
 
- Ia un toc şi o hârtie  
Şi dă ştire-o veste bună,  
În întreaga-mpărăţie  
Că regina-i grea de-o lună.  
 
Solul regelui, călare,  
S-a pus repede pe treabă  
Să dea vestea până-n zare,  
A pornit în mare grabă.  
 
Cum vremea nu şade-o clipă,  
Lunile au prins să zboare,  
De frunze făcând risipă,  
Toamna împleti covoare  
 
Pe a dealului colină,  
Uscând flori de rostopască,  
Anunţă buna regină  
C-a sosit vremea să nască.  
 
Vraci vestiţi peste hotare  
Au sosit în faetoane,  
Unii graşi, cu burta mare,  
Alţii gârbovi, în bastoane.  
 
Însă toţi deştepţi şi foarte  
Serioşi, cu gânduri bune,  
Oameni, domnule, cu carte,  
Înţelegi ce vreau a spune!  
 
În iatac s-au strâns cu toţii,  
Cu figurile de ceară,  
Au intrat tiptil, ca hoţii,  
Şi-au ieşit târziu, spre seară.  
 
Înclinaţi în plecăciune,  
Regelui să-i dea de veste  
S-au grăbit vesel a-i spune  
- Maiestate, fecior este!  
 
Lacrimi strânse de-o vecie  
Îi alunecă pe faţă,  
Regele, de bucurie,  
Plânge prima dată-n viaţă.  
 
Să-şi revină, stă oleacă  
Şi ia sceptrul într-o mână:  
- Toată lumea să petreacă  
Pân’ ce zorii se îngână!  
 
N-a avut ţara întreagă  
Sărbătoare mai măreaţă,  
Au jucat, fără de şagă,  
Din noapte în dimineaţă  
.  
Şi-au dat cepuri la butoaie,  
Şi-au înfulecat friptură,  
Au avut noroc, că ploaie  
N-a căzut, nici chiar o bură.  
 
Dar cum ştim că timpul trece,  
Se tot naşte şi tot moare,  
Prinţul a crescut cât zece,  
Şi frumos ca rupt din soare.  
 
Fetele săreau să-l vadă  
Când pleca la vânătoare;  
Faţa-i albă, de zăpadă,  
Ochii, ca întinsa mare.  
 
Pletele-i jucau pe spate,  
Negre cum e blânda noapte,  
Mândru-n şa, munţii străbate  
Pe un cal scăldat în lapte.  
 
Hainele-s din fir de aur  
Şi din pietre nestemate,  
Armele, de-un meşter faur  
Toate-s cu talent lucrate.  
 
Iată că-ntr-o zi de vară,  
Viţa noastră cea regească  
Întâlni o căprioară  
Şi-ncepu s-o urmărească.  
 
Cu privirea speriată,  
Ea se pierde printre ramuri,  
El, în goana lui turbată,  
Îşi struneşte calu-n hamuri.  
 
Şi pe urma ei se ţine,  
Când departe, când aproape,  
El, s-o obosească bine,  
Ea, sperând, sperând să scape.  
 
Cum suita sa regală  
A rămas în depărtare,  
Prinţu-ndeamnă din zăbală  
Şi aleargă tot mai tare.  
 
Singurel acum, ca vântul,  
Pe un cal voinic, în spume,  
El cutreieră pământul,  
Locuri neştiute-n lume.  
 
Munţi cu vârfuri ascuţite  
Cerul înţepând în zare,  
Văi cu pajişti însorite  
Şi păduri cu reci izvoare  
.  
Pe un pisc de munte, iată,  
Trage frâul şi se-opreşte,  
Cu ochii în juru-i cată  
Şi ce vede îl uimeşte  
.  
O întindere de apă  
Ca oglinda de curată,  
Iar pe mal, lacom se-adapă  
Căprioara însetată.  
 
E uşor s-o nimerească!  
O săgeată-n arc îşi pune,  
Dar când vrea să o ochească,  
Ea cu glas de fată-i spune:  
 
- Prinţe, viaţa tu mi-o lasă,  
Eu doar ţi-am ieşit în cale!  
Pentru zâna cea frumoasă  
Te-am momit aici, în vale.  
 
Stai şi-aşteaptă, tre’ s-apară,  
Multe are ea a-ţi spune!  
Şi viteaza căprioară  
Dispăru ca prin minune.  
 
Înlemnit prinţul rămâne,  
Cu privirea încurcată:  
Cel mai bine-i să amâne  
Vânătoarea pe-altă dată.  
 
Pe cer desenează-o stâncă  
Norii – caiere de lână,  
Şi-ntr-o linişte adâncă  
Apare frumoasa zână.  
 
Păr de aur îi coboară  
Valuri, valuri la picioare,  
Frumuseţea-i te-nfioară,  
O fecioară - înger pare.  
 
Subţirică şi fragilă,  
Roşă-i gura, verzi-s ochii,  
Ca o floare de zambilă,  
E gătită-n albe rochii.  
 
Şi cât farmec, ce fineţe!  
Prinţul, ce mai tura-vura,  
De atâta frumuseţe  
Nu poate deschide gura.  
 
Ea-l priveşte şi tresare  
Şi îi face-o plecăciune,  
Lângă el se-aşază-n soare,  
Apoi simplu-n şoaptă-i spune:  
 
- Prinţe, de o vreme-ncoace  
Am o mare supărare;  
Dacă nu m-ajuţi, ce-oi face?  
Ca o stea voi fi … ce moare.  
 
Mama mea mi-a dat drept daruri  
Un inel şi-o coroniţă,  
Peste ape, munţi şi dealuri  
Să fiu singura domniţă.  
 
Zână peste tot şi toate,  
Semnele puterii mele  
Din primejdii mă pot scoate  
Şi reperă lucruri rele.  
 
Chiar un dar de îmi lipseşte,  
Nu mai am puteri depline,  
Iar acel ce îl găseşte  
Viitoru-n braţe-mi ţine.  
 
Vreau să spun că-n iarba mare,  
Odihnindu-mă pe plaur,  
Am pierdut, ce întâmplare!  
Ineluşul meu de aur.  
 
Zmeul cel viclean, ce are  
Dincolo de lac castelul,  
A cătat cu disperare  
Şi-a luat din ierbi inelul.  
 
După-un an, de îl păstrează  
Pe deget şi-l răsuceşte,  
Când e soarele-n amiază,  
Mă supun ce-mi porunceşte.  
 
Vorbă, cu obrăznicie,  
Mi-a trimis acum o lună  
Că ar vrea să-i fiu soţie,  
Că de nu, crunt se răzbună.  
 
Tu, cel mai viteaz din lume,  
Numai tu poţi duce greul;  
Te-am adus aici anume  
Să te rog să lupţi cu zmeul.  
 
Prinţul stă şi cumpăneşte,  
O tot mângâie pe mână  
Şi pe dată se-nvoieşte:  
- Să m-aştepţi o săptămână!  
 
- Dragule, te du cu bine,  
Dumnezeu cu tine fie,  
De faci asta pentru mine,  
Inima ţi-o dărui ţie.  
 
Ca în vis el o cuprinde.  
Sare-n şa, se-ndepărtează.  
Ceru-n asfinţit se-aprinde,  
Iară ea pe mal veghează.  
 
Frunza codrului foşneşte,  
Fără veste se-nnoptează,  
Lacul are iz de peşte,  
Luna munţii luminează.  
 
Cerul ţine-un pumn de stele,  
O privighetoare cântă,  
Lacu-n valuri mărunţele  
Apele şi le frământă.  
 
Ceţuri albe şi pufoase  
Peste ape se adună,  
Din păduri întunecoase  
Se-aud lupi urlând la lună.  
 
Călăreţ şi cal, furtună,  
Toată noaptea bat cărarea,  
Al lor ropot lung răsună  
Pân’ se luminează zarea.  
 
Prinţul vede-n vârf de stâncă  
Un castel, iar jos, de pază,  
O prăpastie adâncă,  
Nepătrunsă de vreo rază.  
 
O lumină orbitoare  
Peste ei din cer se-abate,  
Calul simte în spinare  
Două aripi minunate  
.  
Le deschide şi-apoi zboară  
Printre norii ca o ceaţă,  
Prinţul vede prima oară  
Tot pământu-n dimineaţă.  
 
Boabe de mărgăritare  
Strălucesc în ierburi crude  
Şi, în răsărit de soare,  
Un ecou din văi aude.  
 
„Dragule, te du cu bine,  
Dumnezeu cu tine fie,  
De faci asta pentru mine,  
Inima ţi-o dărui ţie”.  
 
Calul zborul şi-l opreşte  
Lângă poarta ferecată,  
Iar prăpastia vuieşte  
Ca o fiară-nfuriată.  
 
Zmeul trage de zăvoare  
De deschide marea poartă  
Şi, cu vocea tunătoare,  
Îi vorbeşte pus pe ceartă:  
 
- Tu, o gâză amărâtă,  
Îndrăzneşti să vii la mine  
Şi, c-o bâtă prăpădită  
Vrei să mă omori, străine?  
 
Vii aşa, ca la plăcinte…  
Şi mă deranjezi la masă!  
Vreau să spun şi ia aminte:  
Nu prea eşti cu toate-acasă!  
 
- Zmeule, rău nu ţi-oi face,  
Dacă-mi dai inelu-acuma.  
Plec de-aici. Te las în pace.  
Altfel, zău, se-ngroaşă gluma!  
 
- Zânei vrei să-i duci inelul?  
Uite-l, că îl am pe mână!  
Încă-o zi, şi-n tot castelul  
Ea va fi pe veci stăpână.  
 
Însă tu, colea sub glie  
Vei dormi, că e răcoare…  
Dor de tine de-o să-i fie,  
Ţi-o aduce-n dar…o floare  
…  
Paloşe îşi scot din teacă  
Şi se bat cu-nverşunare,  
Apoi se-odihnesc oleacă  
Şi se bat din nou, mai tare.  
 
Însetaţi, cu guri uscate,  
Ca în iad două satane,  
Cum nici unul nu răzbate,  
Pun mâna pe buzdugane.  
 
Buzduganele se sfarmă,  
Ei se prind în luptă dreaptă,  
Iar acum, fără vreo armă,  
Se smucesc, apoi aşteaptă.  
 
Gâfâie şi se-ncovoaie,  
Şi icnesc în grea strânsoare,  
Curg pe ei subţiri şiroaie  
Aburinde, de sudoare.  
 
Prinţul zmeul saltă-n spate  
Şi-l aruncă jos, în iarbă,  
Capu-i de un zid se-abate  
Şi îşi pierde-un smoc din barbă.  
 
Clătinat de lovitură,  
Greu din buruieni se scoală,  
Dinţii-i clănţăne în gură  
Ca după o lungă boală.  
 
Ochii lui sunt morţi de frică,  
Prinţul iară îl înşfacă,  
Peste umeri îl ridică  
Şi-l aruncă parcă-n joacă.  
 
Zmeul cade-a doua oară  
Şi încearcă-a se retrage,  
Prinţul, iute, dintr-o gheară  
Ineluşul scump i-l trage.  
 
Doar atâta mai apucă,  
Apoi îi mai dă o brâncă,  
Doar aşa, cât să se ducă  
În prăpastia adâncă.  
 
Înspre cal încet se duce  
Gândurile să-şi adune,  
Mulţumit îşi face cruce,  
Murmurând o rugăciune.  
 
Calul, vesel, scurt nechează,  
Cu copita stânca bate,  
Fericit el lăcrimează  
Şi-i mândru cum nu se poate.  
 
Călăreţ şi cal, spre norul  
Care lin pe munţi se lasă,  
Se desprind de stâncă-n zborul  
Către zâna cea frumoasă.  
 
Trec peste pământ şi ape  
Şi, doar cât ai zice peşte,  
Ori cât ai clipi din pleoape,  
Drumul lor brusc se sfârşeşte.  
 
Zâna-n braţe-l înfăşoară  
Şi-l priveşte-n ochi tăcută,  
El, cu inima uşoară,  
O strânge şi o sărută.  
 
Prinţu-abia, abia mai poate,  
Bagă mâna sub tunică,  
Din chimir inelul scoate  
Şi i-l pune-n palma mică.  
 
Ea în juru-i se roteşte,  
Bucuroasă ca o pruncă,  
Sare-n sus, îi mulţumeşte,  
Şi la piept iar i se-aruncă.  
 
Peste munţi, peste cătune,  
Calu-i duce-n zbor spre casă,  
Prinţul la ureche-i spune:  
- Mâine o să-mi fii mireasă!  
 
Şi-au făcut o nuntă mare,  
Cum nu s-a văzut vreodată,  
A curs vinul în pahare…  
S-a mâncat şi …ciocolată!  
 
Şi găluşte mărunţele,  
Şi sarmale cu smântână,  
Şi fripturi cu gogonele,  
Şi-au jucat o săptămână!  
 
Au fost rege şi regină  
Prinţul şi a lui soţie,  
El măreţ şi ea divină,  
Şi-au avut lungă domnie.  
 
Şi-au avut copii, o ceată,  
Prinţişori vreo şase-şapte:  
Linişte-n palat vreodată  
N-a mai fost nici zi, nici noapte.  
 
… S-a-ntâmplat cică odată,  
Nimeni nu-şi mai aminteşte,  
Cam pe când vulpea-n poiată  
Stă cu puii şi glumeşte,  
 
Cică-a fost demult, odată,  
Cine minte să mai ţină?  
Într-o ţară-ndepărtată  
Un rege şi o regină.  
 
Şi târziu, la bătrâneţe,  
Au trăit o sărbătoare!  
S-au umplut de tinereţe,  
C-au avut un fiu, o floare!  
 
Iară fiul, ajuns mare,  
Într-o zi calul îşi mână  
Şi, pornit la vânătoare,  
Se-ntâlneşte cu o zână.  
 
Şi-a mai fost şi zmeul care  
A găsit pe-un verde plaur  
După-o lungă căutare  
Un inel drăguţ de aur.  
 
Dacă nu găsea inelul,  
Bietul, n-avea cum să ştie,  
Locuia şi azi castelul,  
Dar aşa a fost să fie.  
 
Dragi copii, în încheiere  
Vă mai zic: lupta-ntâmplată,  
Domnul de nu-mi da putere,  
N-aţi fi-aflat-o niciodată.  
 
Aţi avut noroc cu mine  
C-am trăit toate acestea…  
Şi le-am scris, mai rău, mai bine…  
Şi-aţi aflat cu toţi povestea.  
 
*****  
Referinţă Bibliografică:
Inelul de aur / Gheorghe Vicol : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1425, Anul IV, 25 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gheorghe Vicol : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Vicol
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!