Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   



 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Trebuie să încep acest modest portret – modest nu prin lipsa de anvergură a protagonistului, ci prin instrumentele portretistului – cu o mărturisire care nu mă onorează, dar care, recunoscută public fiind, e ca o autopenitenţă care uşurează conştiinţa vinovatului.  
 
Şi iată şi… piatra de pe inimă. Până prin preajma anului care a delimitat cele două milenii în interiorul cărora mi-am trăit clipa – şi, mulţumesc Domnului, încă îmi bate orologiul –, nu prea priveam Basarabia cu inima, ori cu acea entitate din structura fiinţei noastre răspunzătoare de conştiinţa omului în raport cu Cetatea. Întâlnirea cu profesorul Vasile Şoimaru a produs reconectarea celor două capete ale legăturii întrerupte în mine prin înaintaşii mei – încă de la 1812, cu o scurtă resuturare în perioada 1918 – 1940. Ultima reînnodare, neconsacrată la nivel geopolitic, cea pe care am trăit-o direct la ceva timp după destrămarea comunismului în Europa, sistemul care a ţinut Basarabia ostatică în angrenajul Rusiei bolşevice, am simţit-o ca pe o revelaţie, precum efectul sărutului deşteptător al prinţului asupra prinţesei din “pădurea adormită”. Am detaliat în câteva articole din “BiblioPolis” şi “Literatura şi arta” această revelaţie pesonală, intermediată de câţiva frumoşi basarabeni. Mi-a rămas însă o addenda la toate acele demersuri publicistice.  
 
În contextul colaborării mele la revista “BiblioPolis” din Chişinău şi al co-participării la o serie de evenimente culturale din capital R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală, am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori întru românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei originare, în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, se află şi domnul Valeriu Raţă.  
 
În cazul lui Valeriu Raţă, postura de bun român în care mi s-a arătat are o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui portret pe care i-l dedic, cu o declarată simpatie.  
 
Dl. Valeriu Raţă este, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.  
 
Nu ştiu cât de ucrainean este, prin mamă, domnul Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român este basarabeanul Valeriu Raţă.  
 
Convingerea mea asupra românismului celui pe care încerc să-l creionez aici, cu oarece sfială, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul este, prin studii, profesor de limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost sau încă este lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a patru volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.  
 
Trei dintre cele patru cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc la Biblioteca Municipală “B. P. Haşdeu”, cetate a cărţii unde dl. V. Raţă îşi exercită activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist).  
 
Demersul meu publicistic dedicat domnului Valeriu Raţă îşi are combustia şi în cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme “Frământul sufletului meu”, apărut la Chişinău în 2015 (Tipografia “Balacron”), volum care, ca a doua ispravă a dânsului pe tărâmul versului, îl consacră pe autor ca poet. Volumul este prefaţat de distinsul scriitor Iurie Colesnic, însemnând asta că, pe lângă osârdia cantitativă a autorului, poetul Valeriu Raţă este girat, prin autorizatul condei al prefaţatorului, şi în privinţa calităţii poemelor sale – spus altfel, înţeleg prin asta admiterea autorului ca fiind demn de branşa celor care “scapă din gura inimii secretul creierului” (cum îi metaforizează pe poeţi inegalabilul Grigore Vieru).  
 
Temele versurilor sale sunt delimitate ferm în volum prin titluri generice care contribuie la gruparea poemelor conţinute. Aceste sintagme sintetice vizează “universul casei părinteşti”, “focul care frânge inima” (iubirea), natura, omul de aproape, anume cel cunoscut de autor în contextul vieţii active în Cetatea Neamului. Câtorva poeme nu le-a găsit albia comună decât recurgând la un culoar cu maximă largheţe: “Caleidoscop (varia)”.  
 
Nu pot să nu “trădez”, în contextul acestei intenţii de portretizare, că, păstrând proporţia, şi cel care creionează aici schiţa unui suflet de poet e el însuşi un vânturător de “cenuşă rezultată din arderea vieţii” (Leonard Cohen, despre creatorul de poezie).  
 
Aşadar nu sunt chiar incompatibil cu poetul Valeriu Raţă, ca să nu-l pot descifra cât de cât. Pot prin urmare să afirm, cu acel adiţional procent de relativitate, că omul pe care îl întrevăd spre a-l reflecta pe fila-suport a exerciţiului meu cronicăresc nu e altfel decât cel pe care l-am intuit din scurtele fulguraţii de timp în care oamenii au privilegiul de a fi faţă în faţă, adică realităţi aflate într-o corespondenţă biunivocă. Şi, după ce i-am citit şi ultimul volum de poezii, tind spre a-mi contura convingerea că omul Valeriu Raţă este întocmai cu scrisul său, cu poetul. Şi de vă veţi fi întrebând ce vrea să însemne asta, vă voi releva că poetul Valeriu Raţă e el însuşi în poemele sale, că nu e deloc un travestit, un ipocrit, cum vor fi fiind alţii. Referitor la acei “alţii”, Nichita Stănescu exclama: “Vai poetului care nu seamănă cu versul său“.  
 
Valeriu Raţă, poetul, nu pozează într-un filozof încifrat în metaforă, în deţinător al cheii absolutului, nu pretinde (intuiesc eu) că melosul versului său e deplin consonant cu “simfonia spiritului universal”, sau că e acel Făt-Frumos purces să “elibereaze cuvintele din posesia fermă a definiţiei” lor (Eli Khamarov, despre poetul universal). El e alt gen de soldat al stihurilor, opus celui care hrăneşte iluzia că poartă în raniţă bastonul de mareşal. Nici n-ar avea timp pentru ispite măreţe, căci generaţia de poeţi căreia i-ar fi putut aparţine a luat startul de mult, în anii ’80 ai secolului trecut. Poetul Valeriu Raţă e excepţia, el este nonconformistul care, iată, nu şi-a conectat fluxul biografic la contingentul literar consacrat de istoria literară. El este în contratimp nu doar legat de perioada în care ar fi trebuit să-şi semnaleze debutulpoetic, dar şi legat de mersul stilurilor literare. Valeriu Raţă este un…”clasic în viaţă”, ca să reproduc, păstrând proporţia, o sintagmă deja cu istorie.  
 
Poeţilor din categoria neîncadrabililor la o generaţie literară (cerc în care ar putea să se circumscrie şi V. Raţă), Ion Pachia Tatomirescu, o somitate în domeniul criticii şi istoriei literare, nu le acordă şanse de afirmare, dar totuşi nu le anunţă un “naufragiu” sigur, căci am putea întrezări o încurajare în următoarea sa remarcă: “… această încadrare, apartenenţă generaţionistă nu poate garanta caratele unei opere, operă ce-i, în ultimă instanţă, doar emanaţie a sinelui, eului cosmic.” (din referinţe la vol. colectiv “Meridiane lirice – aripi de vis”, Ed. “Armonii Culturale”, Adjud, 2013).  
 
Poemele lui V. Raţă sunt canonice, respectă normele ce ţin de construcţia discursului epico-liric cu rimă şi ritm. Adică V. Raţă este un discipol al clasicilor, ceea ce arar se întâmplă cu poeţii prezentului. Face excepţie accidental, spre exemplu, doar atunci când ispita unei zile de iarnă îi dă ghes să treacă hotarul cutumei: “Ninge…/ Ne cuprinde/ feeria/ steluţelor zglobii/ care se zbenguie/ în jurul nostru/ făcându-ne o favoare/ uluitoare,/ fără nicio trucare./ Noi/ le aplaudăm/ în doi.” (“Ninge”); sau, pentru a formula un jurământ iubitei, etapizat cronologic: “La început – / o zi,/ o săptămână,/ o luna, apoi – / un an,/ acum – o veşnicie/ sunt gata,/ iubito,/ să te port/ ca în palme –/ din dragoste!”  
 
Valeriu Raţă, pe lângă faptul că se remarcă prin a fi scribul care îşi manifestă târziu eul poetic, comparativ cu epocile care i-au furnizat stilul, el e relativ în contratimp şi faţă de etapele vieţii care, de regulă, furnizează materia lirică. Substanţa versului său e memoria trăirilor anterioare, mixată cu ceea ce încă mocneşte în jarul timpului prezent, învăluit de cenuşa vremii. El interpretează în vesurile sale şi iubiri ale căror energii precoce s-au consumat deja dar şi trăirile manifeste ale vârstei în care se pârguieşte înţelepciunea, trăiri care vizează echlibrul dintre cele două elemente definitorii ale existenţei: subiectul şi obiectul acţiunii umane. Slova lui conţine ceea ce îi este dăruit omului comun, împlinirea pământească în elementele subiective ale sufletului mai mult sau mai puţin echilibrat, aflat în consonanţă cu buna măsură a puterii de absorbţie a darului vieţii. Versul său nu are praguri în curgere, nu conţine zbaterile ambiţiosului care se ia de piept cu demiurgul. Versul său e râu de câmpie, briza de primăvară care zbiceşte rănile lutului dinafara şi dinăuntrul omului.  
 
E absolut obligatoriu de adăugat, la caracteristicile versurilor lui V. Raţă, frumuseţea, naturaleţea şi bogăţia limbii care-i îmbracă autorului substanţa lirică. Poetul, sunt convins, nu a făcut efort în a găsi “cuvinte potrivite”, căci ele îi sunt deja tezaurizate în fiinţa sa de bun român. Şi asta, nota bene, în condiţiile în care autorul e cel puţin bilingv, iar una dintre limbile sale de expresie fiind, prin efectele impunerii ei, un factor perturbator pentru limba în care V. Raţă excelează întru românism.  
 
Dar să nu lungesc vorba asupra generalităţii deduse din particularul poemelor lui Valeriu Raţă. Prin urmare, voi insera câteva mostre chiar din caracterul particular al versurilor sale, “particularul” însemnând aici modul în care poetul se raportează la caracteristicile tehnicii poetice şi la corespondenţa dintre combustia sufletul autorului (ştiind că această entitate din sructura poetului surclasează mentalul) şi energia transferată cuvântului. Iată, ales în mod expres pentru a releva frumuseţea “muzicală” în notă dramatică a versului clasic, un fragment din “Le mulţumesc de mii de ori” (înaintaşilor săi direcţi, cărora le idealizează trăirea): “Mi-e dor de ei şi jalea îmi e mare…/ Ne-am despărţit când Cerul i-a luat/ Să-i ţină sus cu-ntreaga adunare/ De cei blajini şi fără de păcat.” Sau iată frumuseţea unui pastel, având în centrul său de interes iubita: “În ferestre – ploi de soare,/ Soare e pe-ntregul plai,/ Dat-au mugurii în floare/ Şi în toi e luna mai.// Tu călcând pe noi covoare,/ Mlădioasă te distrai/ Cu un braţ de lăcrămioare/ Pe guriţa cea de rai.” (“În toi e luna mai”).  
 
În câteva dintre poemele sale remarc efectul reuşit al unui artificiu cu rezonanţă în muzică şi poezie – repetiţia, în speţă poemul “Să cânt, dar şi să tac”, în care versul al patrulea se repetă în fiecare dintre cele opt catrene ale poemului: “Promisiuni şi jurăminte,/ Şi un parfum abroziac/ De tine îmi aduc aminte –/ Mă fac să cânt dar şi să tac…// […] Şi inima-ţi ce ritmic bate,/ Şi băsmăluţa de bumbac/ Ce ţi-am furat-o din păcate,/ Mă fac să cânt dar şi să tac// […]// Sărutul cel din fapt de seară,/ Îmbrăţişarea din iatac,/ În mare parte voluntară,/ Mă fac să cânt dar şi să tac…”. Iată şi efectul refrenului onomatopeic amplasat în al doilea şi al patrulea vers, în fiecare dintre cele patru catrene ale poeziei “Albinuţa”, un armonios text pentru un eventual (inspirat pe măsură) cântec destinat repertoriului muzical pentu copii: “Ziua-ntreagă, vrei nu vrei:/ Zum-zum-zum!/ Colo-ncoace prin ştiubei:/ Zum-zum-zum!/ Printre florile de tei:/ Zum-zum-zum!/ Zboară cât îi place ei:/ Zum-zum-zum!...”  
 
Valeriu Raţă are flexibilitate în experimentarea ritmurilor liricii, versurile sale măsurând de la trei silabe , la unsprezece. Iată efectul interesant asupra urechii în cazul versurilor reduse la trei silabe: “Noapte grea/ Nicio stea,/ Pe câmpii – / Vijelii /[…] Tot mai sus/ Spre apus,/ Pleacă-n drum/ Sfori de fum…” (“Haşuri de iarnă”). Şi iată şi balansul ritmic al unui maximal de silabe: “Dar mă-ntorc la ţine-n an de multe ori/ Să-ţi privesc avid livezile în flori// Să mă plimbu seara pe un mal de râu/ Să absorb mirozna lanului de grâu.” (“Satul Butuceni”).  
 
Întâlnim în exerciţiile lirice ale poetului şi poeme concepute în monorimă, ceea ce nu-i deloc simplu când trebuie să gestionezi douăsprezece versuri cu o asemenea particularitate, dacă nu recurgi şi la vreun… artificiu ingenios, spre exemplu, un vers refren pentru fiecare distih: “Dragi sunt puişorii – / Fiicele, feciorii.// Gingăşia florii –/ Fiicele, feciorii.// Potriviţi cu zorii –/ Fiicele, feciorii…” s.a.m.d. (“Fiicele, feciorii”)  
 
Generozitatea e trăsătura predominantă a poetului V. Raţă, ceea ce înseamnă că poemul care-i exprimă starea îi absoarbe autorului şi caracterul. De aceea versurile sale introduc cititorul – cel care are receptivitate majoră pentru stilul poetic al lui V. Raţă – în interiorul unei oaze de lumină şi echilibru. Exemplific prin câteva versuri din "La vatră": "Cât soarele urcă pe cer cu paradă/ Eu mătur şi fac ce mai fac prin ogradă,/ Apuc un hârleţ şi-n grădină mă-ndoi,/ Sau dau de mâncare la capre şi oi.// Când ziua se trece, un moş – Onofrei – / Mă cheamă la poartă şi-mi spune de-ai mei…/ Îl ştiu de demult, cum s-ar zice de-o viaţă/ Şi spusele lui totdeauna învaţă.” Generozitatea poetului emană şi din versurile portretistice, care alcătuiesc o temă predilectă a poemelor sale, portretele fiind dedicate unor apropiaţi sau unor pesonalităţi pe care le preţuieşte în mod expres. Condeiul său are o convingătoare abilitate descriptivă şi o pe măsură forţă empatică în a contura chipul civic al personajului preferat. Redau o secvenţă din încercarea de a-l pune în ramă pe ilustrul Paul Goma: “ În societatea noastră cam bolnavă/ Va veni să fie ca terapeut – / Va începe dezrobirea de iznoavă:/ Unul el va face cât un institut.” ("Lui Paul Goma").  
 
Dar spre a identifica şi exemplifica nuanţele caracteristice liricii lui V. Raţă poţi fi ispitit să uiţi de limite, în cazul de faţă, de limitele legate de cât poate fi dispus să reziste eventualul cititor al exerciţiului meu pe marginea unui aşa-zis portret de autor. Iar pe lângă riscul încălcării regulei legate de întinderea unui demers de această natură, am şi temerea că, lungindu-mă la vorbă fără a fi sigur că tuşele condeiului meu conturează corect portretul subiectului, aş prejudicia buna mea relaţie cu basarabeanul pe care îl calific, cu drag, drept “confratele meu întru românism”. Desigur, păstrând proporţia – care, fireşte, îl avantajează.  
 
Referinţă Bibliografică:
FRĂMÂNTUL SUFLETULUI POETULUI VALERIU RAŢĂ, CONFRATELE MEU ÎNTRU ROMÂNISM / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1858, Anul VI, 01 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!