Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Omagiu > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 2058 din 19 august 2016        Toate Articolele Autorului

Gheorghe Constantin NISTOROIU - PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (V)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Cerurile noastre sunt cele ale lui Eminescu.  
Dacă ne este dat să trăim ca neam, o vom face prin el.”  
(Constantin Noica)  
  
„... personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă,  
cu nimic mai prejos decât poetul: un economist profund   
şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un   
geniu profetic şi cu un român autentic.”  
(Dr. Radu Mihai Crişan)  
  
Oricât de mult s-a scris şi se va mai scrie despre Eminescu, nu s-a scris destul, căci nu s-a spus totul. Nu s-a spus esenţialul. Cea mai mare parte a eminescologilor au creionat doar chipul geniului poeziei. Unii, căldicei, îl îndepărtează chiar de credinţa ortodoxă a neamului.   
Mitropolitul Corneanu îl re-aduce pe Poet în pridvorul teologiei spunând că:  
„În realitate, marele nostru poet a fost un creştin autentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens.” (Eminescu-Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton. Ed. Eikon, Cluj-Napoca-2003, p. 5)  
Un ucenic al lui Eminescu, Mihai Prepeliţă, ne conturează Icoana copilului şi a adolescentului în povestirea documentară, Tânguiosul Glas de Clopot :  
„Îndesat la trup, îmbrăcat în haine nemţeşti din stofă groasă, de culoare închisă, mezinul continuă să tot ţină într-o mână un teanc de cărţi, legate în cruce cu o sfoară de cânepă, bine răsucită, iar cu cealaltă s-a înhăţat strâns de braţul mamei...  
-Ba da, mamă... Eu te iubesc mai mult ca pe mine însumi... Da de ce mă daţi şi pe mine pren străini, la şcoala nemţească, ce nu-mi prieşte mie, să mă prăpădesc de dorul vostru pren Cernăuţii... Femeia îl sărută îndelung..., apoi îşi şterge cu un capăt de băsmăluţă o lacrimă neascultătoare...   
-Să-ţi afli şi tu un rost în viaţa asta, puiule, că poate lumina cărţilor te-a scoate din întuneric şi din moleşala de la Ipoteştii noştri spre un mal înflorit...” (Mihai Prepeliţă, Ucenic la Eminescu. Ed. <>, Bucureşti-1997, p. 15)  
  
Meditaţiile filosofice care i-au forat adâncimile sufletului marelui Poet şi Profet Mihail Eminescu au explorat în acelaşi timp şi splendidele înălţimi ale Celui Preaînalt, contemplând deopotrivă bucuria dreptei credinţe, adevărul, lupta, dăruirea, jertfa şi nădejdea învierii: „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17)  
  
Toată gândirea sa lucidă, profundă, plină de adâncă înţelegere filosofică l-a condus spre taina cunoaşterii teologico-ortodoxe, temei aprofundat şi de academicianul Virgil Cândea în Cultura Bisericii- sursa princeps a poeziei eminesciene. Cotidianul Ziua, an. VI, nr. 1702, 22-23 Ianuarie 2000)   
  
Meditaţiile sale ca un tezaur de pietre preţioase, cu străluciri rubinico-serafice licăresc în conştiinţele marilor Români ortodoxo-naţionalişti, mângâindu-le inimile cu mărgăritarele fiorului şi a lacrimilor de bucurie înaltă, ce susură într-un curcubeu sublim al împlinirilor-esenţialul: „Natura, viaţa, lumea, istoria nu au nici explicaţie şi nici finalitate fără Dumnezeu.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 441)  
  
Sufletul ortodox al poporului nostru creştin odrăslit din harul Hristic, din sângele şi trupul jertfelnic al Naţiunii Dacoromâne, s-a exprimat permanent prin Aleşii lui Dumnezeu, prin credinţa lor pentru îndrumarea, călăuzirea şi izbăvirea Neamului întru demnitate şi mântuire: „...fiecărui neam,... Divinitatea îi dăruieşte un mare luminător de conştiinţă, întrupat din carnea şi sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-şi devoteze viaţa. Plămada lui înmănuncheză, în chip organic, cele mai de seamă calităţi şi însuşiri ale etniei pe care o reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său şi să-şi poată îndeplini misiunea divină.” (Radu Mihai Crişan, Istoria Interzisă. Ed. Tibo,Bucureşti-2008, p. 96)   
  
Aleşii-Fiii lui Dumnezeu, Dascălii, Eroii, Geniile, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii sunt limbile de foc pogorâte de Mântuitorul Hristos asupra Naţiunii DACE, binecuvântate, spre a o renaşte, spre a o înnoi, spre a o îndumnezei, spre a o înălţa între celelalte naţiuni:   
„Lupta trebuie să o ducem înainte cu perseverenţa apostolului şi cu vitejia sufletelor alese, care ştiu că nu este nimic mai nobil decât a te uita pe tine şi a te jertfi pentru aproapele năpăstuit. Aşa a făcut şi Christos.” (I. I. Moţa, Ziarul Dacia Nouă/ 23 Dec. 1922)   
  
Aleşii-Luminătorii în Duh sunt Stâlpul şi Temelia Neamului, respectiv a Bisericii lui Hristos, reprezentând pecetea divină a Culturii spirituale a marilor generaţii istorico-milenare.  
  
Sub revărsarea apelor nemărginite ale cerului s-a luminat Filosoful, iar în marele gânditor a odrăslit Poetul: „Omul poet este un idealist, un creator de valori noi pe care în realitate nu le-a aflat încă. Pentru ca noi să putem progresa, să putem merge către un mai bine, trebuie să anticipăm acest viitor într-o viziune superioară de viaţă. Numai trăind această viziune intens, o putem traduce în faptă; o realitate, dacă nu este, poate să fie. În acest fel, poetul este adevăratul creator şi deschizător de drumuri.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 99)   
  
Mihail Eminescu a fost şi rămâne promotorul inspirat modern al renaşterii noastre tradiţional-ortodoxe, privind naţionalismul creştin ca îndreptare, ştiind că în ADEVĂRUL-HRISTOS sălăşluieşte Dreptatea lui Dumnezeu: „Căci prin El le-a făcut Dumnezeu pe toate. Lumea a fost făcută dreaptă, înseamnă lumea este marcată de Logos, adică de sens. Făpturile create sunt <>, spune Evgarie. Limbajul drept este limbajul adevărat. Vorbirea adevărată are puterea îndreptării. Întrucât este Adevărul, Hristos are puterea vorbirii îndreptătoare în sens absolut: <>; <>; <>; <>.” (Mircea Platon/ Gheorghe Fedorovici, Măsura Vremii: Îndemn la normalitate. Ed. Predania, Bucureşti-2009, p. 231)  
  
Prin flacăra Rugului său aprins de trăire românească a Culturii Duhului în lumina Adevărului revelat, Mihail Eminescu nu numai că se aliniază autorităţii Marilor Duhovnici, Marilor Vlădici, Marilor Voievozi-Ctitori de Neam, ci rămâne unul dintre cei mai mari Dascăli ai Neamului Dacoromân, descendent şi continuator spiritual al ramurei ierarhice scito-dacoromâne: Betranion, Gherontie, Teotim I, Ioan Casian, Gherman, Ioan, Alexandru, Dionisie-Exiguul, Teotim II, Ioan Maxenţiu, Paternus şi Valentinian ai Tomisului, continuată de Grigorie Decapolitul, Iachint de Vicina, Nicodim de la Tismana, Iosif Muşat, Teoctist I, Daniil Sihastrul, Nifon, Gheorghe I, Teoctist II, Ghelasie, Teofan I, Macarie, Grigorie Roşca, Isaia de Rădăuţi, Teofan II, Ioan de Râşca; adăugându-se şirului monahilor-Dascăli: Filotei, Dosoftei, Gherontie, Grigorie, Isaac, precum şi altor mari ierarhi şi luminători ca: A. Crimca, Varlaam, Sava-Mărturisitorul, Dosoftei, A. Ivireanul, Rafail Caligraful, Iacob Putneanul, P. Velicicovschi, Iacob Stamati, Calinic de la Cernica, V. Costachi, Chesarie al Buzăului, A. Şaguna, Mel. Ştefănescu, Iosif Naniescu, G. Grosu, Chesarie Păunescu, Cunună asumată în ramura sofianico-filocalică: Paulescu, Boca, Stăniloae, Boghiu, Nae Ionescu, Vulcănescu, Ţuţea, Oprişan, Noica, Crainic, Băncilă, Bernea, Brăileanu, Petrovici, Ianolide, D. Tudor, N. Măndiţă, B. Ghiuş, I. Imbrescu, I. Felea, I. Popovici, I. Pârvu, Galeriu, Papacioc, Ierom. R. Noica, I. Mihălcescu, N. Bălan, B. Stănescu, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, Ioanichie Bălan, Paisie Aghioritul, S. Rose, K. Ware, Evdokimov, I. Maximovici, Ig. Briancianinov, N. Velimirovici, Ioan de Kronştadt, P. Florenski, S. Kraiopoulos, Vladimir Guette, V. Papadakis, Arhim. Tihon, Arhim. V. Papadakis, Serg. Nilus, Gh. Kapsanis, ş. a.  
  
Pentru Mihail Eminescu inspiraţia sa fundamentală s-a circumscris Tradiţiei multimilenare protodaco-creştine: cu etosul bucuriei primare, cu apoteoza marilor eroi, cu înţelepciunea creaţiei populare, cu surâsul împlinirilor sofianice al marilor ctitori de Ţară, cu lacrima filocalică a martiriului românesc, repere esenţiale pentru Profetul nostru rămânând de-a pururi Neamul protodac al MARIEI FECIOARA şi Biserica tradiţională a Fiului ei, HRISTOS.  
  
Pentru Mihail Eminescu creştinismul ortodox nu este un sistem propoziţional sau conceptual scolastic, ci mistica religiei Hristice-reînnoitoarea harică a firii create.  
Căile cunoaşterii Profetului Mihail Eminescu intersectează cândva, undeva miturile, dar se înalţă apoi dogmatic spre Adevărul revelat-singura şi adevărata filosofie a Adevărului absolut-ipostasiată în DUMNEZEU-OMUL-IISUS HRISTOS.  
Abordarea Căilor divinităţii a constituit pentru Geniul nostru o preaînsetată căutare a valorilor absolute în sânul cărora sălăşluieşte Adevărul veşnic, mărturii directe oferite de confratele Slavici: „Eu-spunea acest intim tovarăş al său de studii din perioada vieneză-crescusem în Biserică; iar el cunoştea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru, şi Buddha; şi punea religiozitatea, oricare ar fi ea, mai presus de toate.” (Gh. Bogdan-Duică, Despre Luceafărul lui Eminescu. Braşov-1925, p. 14)  
.   
Unul din Suişurile sale de aspiraţie, de cunoaştere Supremă a fost cel filosofico-metafizic, dar rămâne tare mâhnit de devierea spre stânga, spre psycho-physiologia pe care au dat-o slujbaşii filosofiei apusene, astfel încât alege Piscul metafizicii situat la poalele Ortodoxiei creştine, care-i încununează mistic, urcuşul spiritual, determinând-o pe ilustra profesoară în românistică şi eminescologie, Rosa Del Conte să mărturisească: „Această exigenţă a divinului, care este o căutare de adevăruri şi valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra operei sale şi de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios. Fireşte, sentimentul sacrului este un apriori la a cărui esenţă participă numai acela care a experimentat-o în sine: nu degeaba declara Platon în Timeu că, dacă-i greu să-L găsim pe Dumnezeu, şi mai greu este să le comunicăm celorlalţi descoperirea noastră.” (Rosa Del Conte, EMINESCU sau despre Absolut. Trad. Marian Papahagi. Ed. Dacia Cluj-1990, p. 269)  
  
Acrivia sa pentru limba sacră, descifrarea textelor vechi religioase şi istorice, creaţia populară, lectura cultă, din: Noul Testament, Cazania Mitropolitului Varlaam, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, Operele Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, ale altor Sfinţi Părinţi ca Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Paisie Velicicovschi, Nicodim Aghiorâtul, Manualul de limbă paleoslavă sau veche slavă bisericească al lui Augustin Leskien, Teologia dogmatică a Bisericii ortodoxe catolice de răsărit a protosinghelului Melchisedec (Iaşi-1855), Învăţătura ortodoxă din religiunea creştinească a unei sânte, catolice şi apostolice Biserici, pentru clasele liceale a lui Silvestru Morariu Andrievici (Viena-1862), etc., l-au îndrăgostit veşnic de Neam şi de Dumnezeu: „Poetul, spune Emanuela Istrati-Macovei, a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, citise multe din lucrările fundamentale ale patristicii şi avea o colecţie impresionantă de cărţi religioase şi manuscrise vechi. Alexandru Elian publică o listă cu lucrările pe care Eminescu le propusese pentru cumpărare Bibliotecii Universitare din Iaşi, la 6 Decembrie 1875, pe vremea când acesta era bibliotecar.” (Dr. Emanuela Istrati-Macovei, Sâmburul Luminii Motive biblice în poezia lui Eminescu. Ed. Pars Pro Toto, Iaşi-2008, p. 55).  
În afara listei pentru Bibliotecă, acelaşi Alexandru Elian ne arată că: „în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul, ş.a.” (Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Eminescu, poetul naţional, vol. I, Ed. Eminescu, Bucureşti-1993, p. 229-240)  
  
Fascinaţia Profetului Mihail Eminescu pentru Bucuria lecturii, pentru Cuvântul frumos tors în Caierul de brocart al Limbii dacoromâne, dragostea sa pentru Cartea aleasă, fiorul pentru Cartea cultă au fost Daruri Dăruite de Sus; iar pentru Cărţile primite i se aşterne parcă bucuria unei serafice îmbrăţişări: „Nu ştiu dacă există vreun om în lumea aceasta care să nu se bucure atunci când primeşte o carte... A dărui o carte, şi mai ales o carte bună însoţită de o dedicaţie, este, cred, darul cel mai valoros şi de folos. Este un fel de lucrare întreită: cel care dăruieşte, cel care primeşte şi cel care este dăruit! Adică aici are loc un colocviu tainic în trei! O comunicare şi o comuniune de iubire!” (Calinic Episcopul, Veşnicia De Zi Cu Zi. Curtea Veche, Bucureşti-2006, p. 85-86).   
  
Cărţile-Daruri sau Darurile-Cărţi sunt Solii-cereşti care, te înveşmântează într-o porfiră a bucuriei ţesută în sublimul camaraderiei, aşa cum bunul meu prieten-bucureştean, bibliofilul Dumitru Ionescu mi-a dăruit zeci, sute, mii de cărţi, mărgăritare alese şi neîntrecut de culte, înfrumuseţându-mi şi înmiresmându-mi spiritul naţionalist creştin-ortodox.  
  
Râvna şi dragostea Luceafărului nostru pentru spiritualitatea creştin-ortodoxă a moştenit-o din sânul Neamului dacoromân, din sânul Familiei sale, din sânul pământului sacru al Bucovinei: „Ţinutul Botoşanilor a rodit din cele mai vechi timpuri mulţimi de sfinţi, roade ale Duhului Sfânt, prin care Biserica lui Hristos s-a îmbogăţit neîncetat cu ierarhi, preoţi, monahi şi monahii, născuţi în aceste locuri binecuvântate.” (Ieromonah Siluan Antoci, Flori duhovniceşti în pustiul comunist. Mărturisitori botoşeneni. Vol. 1. Ed. Doxologia-2015).   
  
Între Florile duhovniceşti care au înmiresmat chipul frumos, valah al Daciei Moldave, adăugându-se Cununii de lumină şi har au fost şi mătuşile Poetului, surorile Ralucăi-mama Luceafărului: Olimpiada-stareţa Mănăstirii Agafton, schimonahia Fevronia de la mănăstirea Slatina-Suceava, schimonahia Sofia Iuraşcu şi Xenia Velisarie de la mănăstirea Agafton: Această mănăstire a fost cea mai crunt lovită de furtuna nemiloasă, dezlănţuită peste cinul monahal de regimul comunist-ateu.” (ibid. p. 112), precum şi fraţii mamei, monahii Calinic şi arhimandritul Iachift Iuraşcu, care i-au prelins poetului-nepereche mirul setei de cunoaştere a Ortodoxiei, a Frumosului şi a Adevărului în Creaţia lui Dumnezeu, înflăcărându-l astfel să urce spre culmile maturităţii ca expresie teologică a mărturisirii: „Exemplaritatea demersului spiritual fundamental al acestor figuri patristice, expresie ce pare a-i fi adresată posterior şi lui Eminescu de către Sfântul Iustin Popovici, reîntemeietoare în Ortodoxia secolului al XX-lea stă deci, înainte de toate, în registrul opţiunilor metodologice care orientează şi susţin monumentalitatea impresionantă a operelor lor restauratoare.” ((Sf. Iustin Popovici, Omul Şi Dumnezeul-Om Abisurile şi culmile filozofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I.Ică jr. Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Ed. Sofia, Bucureşti-2010, p. 33)   
  
Percepând Dogmatica Ortodoxă ca pe Filosofia Sfântului Duh, Mihail Eminescu se pronunţă pentru promovarea unei Culturi a Duhului, pe o înţelegere autentică, duhovnicească, arhetipală ca expresie şi experienţă spirituală a poporului dac nemuritor.  
În lumina sufletului său cu reflexele Logosului dumnezeiesc, cuvântul trăit, vorbit ori enunţat, există în înţelegerea hristologiei ca eclesiologie însumată şi a eclesiologiei ca hristologie permanent vie, omniprezentă.  
Mesajul trăirii şi operei Luceafărului nostru contrapus asupritorilor de neam: ateismului, marxismului, liberalismului, individualismului, relativiamului, nihilismului, anarhismului, sectarismului secolului al XIX-lea nu este altul decât cel al unui mare Profet ortodox.  
Stâlp, Temelie şi Conştiinţă tainică a Neamului, Mărturisitor al dreptei credinţe creştine, Apărător consecvent al Sfintei Tradiţii, Mihail Eminescu subscrie Culturii Duhului care, a recuperat eminent şi creator continuitatea de esenţă şi de inspiraţie harică cu arhetipul evanghelico-apostolic al teologiei ortodoxe răsăritene primare, prevenind-o şi ferind-o de ispitele gnostice, scolastice şi secularizante ale creştinismului apusean infiltrate în Ortodoxie graţie presiunii factorilor istorico-religioşi ai vremurilor.  
Exemplaritatea apostolatului său a orientat şi susţinut monumental autoritatea Adevărului, riscând permanent în faţa celor mari (ierarhi ori conducători politici) să spună lucrurilor pe nume, dar în mod expres militând pentru o reînnoire creştină în Ortodoxie, reaccentuând chemarea întoarcerii creştinilor la izvoarele şi valoarea Tradiţiei. Recursul la Tradiţie!   
„În teologia ortodoxă pentru ca cineva să fie cu adevărat <> şi înnoitor trebuie mai întâi să se facă <>, întorcându-se la Părinţii Bisericii din vechime, la modul lor de teologhisire sau, altfel spus, că în viaţa duhovnicească cine vrea să <> (să „progreseze”) trebuie să se <<întoarcă înapoi>> la Tradiţie. Pentru că înţeleasă în adâncimile ei spirituale, ca predanie duhovnicească, Tradiţia, sau mai exact spus Sfânta Tradiţie, nu e un depozit muzeal, un conservator al unor religve arheologice de interes strict documentar sau pur istoric, ci ascunde în ea <> eshatologică radicală pe care o reprezintă în experienţa istorică a oricăror generaţii şi a tuturor epocilor istorice, existenţa divino-umană în spaţiul eclezial.” (Sf. Iustin Popovici, Omul Şi Dumnezeul-Om Abisurile şi culmile filozofiei. Op.cit. p. 33)  
  
Cu siguranţă că marele nostru Mihail Eminescu anticipa panerezia secolului XX, a mişcării ecumenice, unde epigoni şi pigmei ecumenici îi vor substitui pe venerabilii seniori <> apărătorii fideli ai Tradiţiei sfinte, prin asumarea existenţială în Tainele Sfântului Duh, aceleaşi mereu şi mereu înnoite prin lumina Revelaţiei divino-umane dăruită de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale şi nicidecum ai unui tradiţionalism obtuz şi fanatic.  
Un Recurs asemănător ni-l propune astăzi şi istoricul Mircea Platon, privind: „întruparea istorică a Bisericii analogă celei a lui Iisus. Cred că Biserica nu are voie să se retragă în catacomba speculativă, ci trebuie să acţionaze în istorie, ca instituţie divino-umană al cărei cap e Dumnezeu întrupat şi ale cărei membre suntem toţi cei botezaţi, clerici sau mireni. Dacă Bisericii i se rezervă de către noua stăpânire europeană şi de cicisbeii ei dâmboviţeni rolul de gymnosofist sau derviş supt în fuior mistic, atunci să nu i se mai ceară să se implice social. Dacă i se cere să se implice social, atunci să fie lăsată să se adreseze omului ca întreg (trup şi suflet) şi societăţii ca organism, nu segmentelor de râmă socială secţionate cu lama ideologică.” (Mircea Platon, Ortodoxia Pe Litere Îndreptar de fundamentalism literar. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 326)   
  
„Eminescu are meritul, spunea Socratele nostru Petre Ţuţea, de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român!” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 103)  
  
Erudiţia sa, adânca ştiinţă şi profunda cunoaştere a Culturii spirituale l-au înrourat şi înflăcărat prefăcându-i contemplaţiile, viziunile şi experienţele în urcuşuri mistice. A vorbit şi cântat limba Neamului întru Liturghia sa cosmico-literară întronând-o de-apururi nemuririi.   
Ilustrând forţa gândirii, remarcabila sa originalitate, viaţa, opera şi jertfa îl circumscriu pe Marele Emin: sofianic, filosofic şi teologic, dând un mare răspuns sensului existenţial al identităţii ortodoxe pe axa naţionalismului ca rotire creştină.  
Raţiunea de „a fi” a Românului este Ortodoxia în care stă şi constă nemurirea Dacului. Dacul drag, erou, martir şi frumos care, nu se îmbracă decât în aură şi legendă.  
Mihail Eminescu a căutat frenetic cu patimă, cu patos, cu foc, cu ardere, temerar şi sincer sensul şi lumina vieţii ortodoxe, a poporului său pentru a întrezări nu numai bucuria spirituală, dar şi entuziasmul celebrilor daci-deschizători de suferinţe în duh şi de biruinţe în har.  
Problema Bisericii Ortodoxe naţionale a fost însufleţirea cugetului şi prioritatea luptei sale spirituale, ferm convins fiind că unitatea Neamului dacoromân poate coexista doar prin autoritatea şi comuniunea cu Biserica Mântuitorului Hristos. Cele două entităţi spirituale, Naţiunea şi Biserica Ortodoxă, ce ţin de majestatea protodaco-apostolică sunt consubstanţiale: în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.  
În Neamul dacoromân naţionalitatea este religia precreştină şi creştin ortodoxă. Tocmai de aceea trăsătura de unitate a dacilor a fost şi rămâne trinitară: limba-naţionalitatea-religia monoteistă.  
Zbuciumul său tulburător s-a înteţit în miza pentru aşezarea unei axiologii spirituale ultime în filosofia Culturii Duhului: cea a teologiei creştin-ortodoxe, cea a mărturisirii existenţiale şi totale a Adevărului absolut în care sălăşluieşte dumnezeirea-umană a Mântuitorului Hristos.  
Gândirea, responsabilitatea şi atitudinea sa militantă a spiritului său expres tradiţionalist, profund, zelos şi cult s-a asumat ca merit vital şi esenţial în acel secol al „abisurilor” şi „culmilor” filosofice din aria Occidentului în care plana o epocă cu aggiornări de tot felul, cu sincretisme ţepoase şi înceţoşate, cu confuzii spirituale în plină derivă bezmetică, sesizând astfel exigenţele concrete ale Ortodoxiei creştine-imperativul mistic, dogmatic, înţelept, liber şi constructiv de-a lungul secolelor, în orice naţie, în orice epocă, dar mai ales în cultura şi spiritualitatea dacoromână.  
Nu valorizarea „umanismului” în sens pozitiv îl preocupa, ca pe iluminaţii apuseni, pe Marele Eminescu, ci exclusivitatea idealului-real, creştin în Ortodoxie, fapt ce explică convingerea sa de principiu, dogma, cât şi stringenţele haric-creatoare ale geniului său.   
O grijă permanentă, un devotament de o rarisimă fidelitate şi o dragoste vie îl leagă pe Mihail Eminescu, atât de sensul naţionalist-unitatea triadică a tuturor românilor: religioase, sociale şi politice, de conservatorismul politic al laturei creştine, de problema dogmatică a Sfintei Tradiţii-Vatra Bisericii Stămoşeşti a Neamului său dacoromân, de problema cultului daco-bizantin, dar mai ales de relaţiile dintre Statul român şi Naţiunea creştină a Biseriici Ortodoxe a lui Hristos, precum şi de relaţiile dintre Biserica naţională şi celelalte confesiuni.  
Toate aceste nelinişti metafizice, toate aceste urcuşuri mistice, toate aceste adăugiri revelatoare şi creatoare, toate aceste preocupări de profunzime a Existenţei, toate aceste ţâşniri spre Esenţă, îl încoronează pe Mihail Eminescu din geniu religios, în Geniul eminamente creştin-ortodox.  
Geniul care sălăşluieşte în sânul Ortodoxiei se întrupează creştinismului ei autentic, creştinismului haric-creativ, creştinismului militant ca atitudine şi mărturisire, înălţare serafică în aspiraţia lui spre Absolut, spre Dumnezeirea şi Mântuirea Neamului său, prelundu-i întregul Patrimoniu mistic-spiritual: cu doine şi legende, cu înfrângeri şi izbăviri, cu suferinţe şi bucurii, cu zguduiri şi înălţări, cu psalmi şi armonii, cu prigoniri şi biruinţe, cu persecuţii şi iertări, cu căutări şi iluminări, cu răstigniri şi învieri.  
Blazonul Geniului creştin-ortodox, înnoitor şi izbăvitor de Neam, nu este descendenţa dintr-o castă nobiliară, cununa academică cu lauri ori vreun semn heraldic cât mai vechi, ci CRUCEA biruinţei întru HRISTOS.  
Bunăoară, Geniul creştin-ortodox veghează permanent şi luptă cu râvnă, cu dăruire supremă pentru a exista o deplină concordie între Stat şi Biserică, armonie care instituie comuniunea hristică a Neamului prin poporul drept măritor creştin (comunitatea prezentă).   
Într-o Naţiune multimilenară precreştină şi autentic creştină nu pot exista decât o singură LIMBĂ, o singură BISERICĂ, o singură, CRUCE, o singură ÎNCHINARE-cea dreaptă, o singură ÎNVIERE, o singură ÎNĂLŢARE, o singură FILOSOFIE a DUHULUI, un STAT NAŢIONALIST, o ECUMENICITATE SOCIALĂ şi un ECUMENISM SPIRITUAL-CULTURAL. ATÂT!!!   
ACESTA ESTE CHIPUL HRISTIC AL DACOROMÂNIEI MARI!!!  
Comunitatea prezentă (poporul creştin ortodox) nu poate fi în acelaşi timp slujitoare fidelă Bisericii lui Hristos şi slugă terfelită şi batjocorită a unui stat ateu-internaţionalist, instaurat culmea nu în regim de forţă invadatoare, ci demo(no)cratic cu devotamentul creştinilor slujitori ai lui Hristos sau a turmei îmbulzite de alegători ori îngrozită de sărăcie.  
Orice erezie, orice schismă, orice imixtiune talmudică, orice cod-chazar-rabinic, gen: Kol Nidre (toate legămintele), etc., orice secularizare frăţească, orice bulă-papală, orice cosmetizare umanistă, orice retuşare protestantă, orice înfrumuseţare renascentistă, orice altoire gnostică, orice încrucişare democratică, orice ideologie-nihilistă, orice raţiune-anarhistă, orice sofism-iluminat, orice îmbrăţişare ocultă, orice împrumut binevoitor, orice donaţie, orice clonare adusă, programată, impusă CHIPULUI HRISTIC AL DACIEI, atrage avalanşa şi cataclismul distrugerii structurii creştinismului evanghelic şi implicit sfărâmarea temeliei ortodoxe a Naţiunii propriu-zise.  
Tocmai de aceea Profetul Mihail Eminescu trage semnalul de alarmă privind înfiinţarea Mitropoliei catolice în Bucureşti: „Înfiinţarea unei metropolii romano-catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal. Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Heraclidul, care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdeauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovei. Tot astfel episcopia catolică din Târgovişte. De asemenea guvernul imperial austriac, lund măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, românii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet-încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări (Nicolae Ceauşescu a propus-impus Vaticanului, primul ierarh român pe Scaunul biserici romano-catolice, din Bucureşti n.a.), al cărei cap atârnă de o putere străină şi nu are datoria de a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor.  
Înfiinţând metropolia de la Bucureşti Scaunul papal i-a silit pe românii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit latin în România-şi atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor-şi atunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin ...  
Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi...   
În toate timpurile Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice.  
Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii...  
Astăzi însă, după o sută cinzeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci.” (Mihai Eminescu, „Timpul”, VIII, nr. 112, 20 mai 1883, p. 1-2. Editorial: Bucureşti, 19 mai 1883)  
  
CÂT DE MARE ESTE ADEVĂRUL spus de Profetul nostru, ADEVĂR, ce se continuă şi astăzi, cu şi mai multe pretenţii, cu şi mai multe Ordonanţe, cu şi mai multe obedienţe, cu şi mai multe remanieri, cu şi mai multe secte-confesiuni, cu şi mai multe trădări politicianiste, cu şi mai multă nepăsare, ca să nu spun nesimţire din partea Ierarhiei majoritare a B.O.R., care, este BISERICĂ NAŢIONALĂ, prin poporul drept măritor creştin-cel asumat permanent credinţei şi Jertfei întru Hristos şi Neam, nu prin Faraonii eclesiastici-alias Dinastia Borgia, Bokassa, întrupaţi în aur, în averi şi moşii, care să le satisfacă permanent setea nesăţioasă a îmbuibării şi delirul exploatării poporului, turnat apoi în temelia Catedralelor şi în mesele Sfintelor Altare.  
  
Nu ştiu dacă a mai luat cineva atitudine atât de făţişă, de luptă pe baricada scrisului privind apărarea Bisericii Strămoşeşti, care este însăşi Naţiunea dacoromână, aşa cum s-a înrolat Profetul Nemului Mihail Eminescu, de-a lungul scurtei sale vieţi creştin-ortodoxe, dar şi peste veacuri prin Opera sa pilduitoare.  
  
Nu cred că a fost vreo opinie separată a vreunui ierarh ortodox, sau vreo enciclică sinodală în acest sens, de apărare a Neamului şi a Bisericii Străbune.  
  
Cuvântul-manifest scris de profetul Mihail Eminescu şi adus la cunoştiinţa miilor, zecilor de mii de români, poate chiar milioane este o Mărtusirire de Credinţă. Este o Epistolă aidoma celor Apostolice. Este un fior şi un cutremur ortodox din Evanghelia Neamului, care face mai mult decât câteva tomuri teologice scrise cu nerv pasiv, fie chiar cu ton de elocinţă.  
Şi atunci, cum se mai poate întreba cineva sau pronunţa contra, despre mărturisirea credinţei creştin-ortodoxe a Profetului Neamului-Mihail Eminescu, vreme de decenii, ba secole: cu prostie, cu ură, cu laşitate, cu interes, cu dezbinare, cu profanare, cu mojicie: din laicatul turmentat, din mustul mirenilor zăpăciţi, din fierbinţeală clericală, din nevroza academică, din struţo-cămila greco-catolică, din turpitudinea serenisimei oculte, din megalomania politichistă, din alte sminteli ori nebunii luciferice.  
Gândirea metafizică a Filosofului Mihail Eminescu este „dezlegată” hristic prin expresia evanghelică: <>, iar autoritatea aceluiaşi filosof, dar ca Geniu creştin-ortodox rămâne pilduitoare prin fapte, nu prin credinţă: <>.   
În ce constă Destinul asumat al unui Geniu creştin-ortodox, al unui mare Profet, dacă nu-şi pune chezăşie: VIAŢA, CHEMAREA, VOCAŢIA, MISIUNEA, ALEGEREA, DĂRUIREA, MESIANISMUL, asumarea CRUCII întru Dumnezeu şi Naţiune ???  
Să aruncăm apoi şi o privire asupra legăturii sale înflăcărate, intrinsece, adânc responsabile, profund naţionaliste, a relaţiei dintre Naţiune (comunitatea prezentă) şi Stat, aprofundând rolul etnicului, al cetăţeanului, al pseudo patriotului, al Neamului, sensul unor toponime, pravile, drepturi vechi, străvechi, legi ale pământului, nescrise, ci moştenite din străbuni, etc.  
Destinul poetului, filosofului, profetului Mihail Eminescu poartă pecetea Duhului Sfânt, astfel că aura înţelepciunii Geniului rămâne pururi prezentă şi evidentă oricărei epoci istorice:  
„ ... Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu este cea românească, ci sînt străini romanizaţi de ieri-alaltăieri.  
Oricine înţelege ce înseamnă rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, Pherichydis sunt, politiceşte vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfîntul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsîndu-se deoparte din Maramureş, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII-[lea] şi al XIV-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi pînă la 1700. N-am avea decît să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei, de la Breaza ori de la Cîmpulung pentru ca orice om cu minte să rîză ţinîndu-se cu mîinile de inimă de colosala deosebire de rasă. Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri deci şi mai multă minte decît mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e între noi vorbind, o speţă de caricatură.  
Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sînt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit şi i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine şi nu despre el e vorba.  
Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Ştim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor, liberali, dar el trebuie spus odată, ca [să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului şi românismului.  
Există multe indicii, atît în numirile localităţilor şi rîurilor, precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe cînd găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pîrîu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistriţa, rîu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Cîmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Cîmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii desub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Şi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atît de viu în conştiinţa poporului, atît de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice. În fine unitatea actuală a limbii vorbite, deşi e în mare parte un merit special al epocii lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sîmbure de popor modern erau tracice sau latine şi ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneşte. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învăţaţii... E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi au avut epoce de bogăţie şi glorie, au fost, un popor tânăr, sănătos şi bine întemeiat... Iată de ce întîmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la aceşti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul şi înclinaţiunile adevăratului popor românesc şi al căror patriotism se măsoară cu leţuri, cu mul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România şi nu sîntem noi singuri cărora să le fie ruşine în adîncul sufletului cînd se află că pînă şi Constituţia, legea fundamentală şi de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada şi C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.” (Mihai Eminescu, Publicistică Referiri istorice şi istoriografice. Cartea moldovenească. Chişinău-1990, p. 326-329)  
  
În rotirea aspiraţiei spre transcendent Geniul creştin, care e deasupra timpului şi spaţiului, devine o Taină, ce trage după sine universul Neamului său şi al lumii spre înnoire. Nu constituie un privilegiu existenţa şi dimensiunea sa creativă, ci un imperativ mistic-ortodox:   
„Vitalitatea unui individ şi a unui neam, spune Monahul Atanasie de la Petru Vodă, este puterea lui de creaţie. Prin asta trăieşte şi individul şi neamul, şi tot prin asta supravieţuieşte.” (Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente De Epistole. Ed. Scara, Bucureşti-2016, p. 171).  
  
Toate responsabilităţile se întrupează în el spre izbăvire. Conştiinţa sa îl îndrumă astfel spre Dumnezeu, purtând în sine şi conştiinţa naţiei, a lumii pentru a le reda unei Bunevestiri. Tocmai în aceasta constă dealtfel nemurirea lui, punându-şi jertfă viaţa sa ca hotar veşniciei Neamului.  
Menirea vieţii lui-Destinul, chemarea, alegerea, vocaţia, misiunea hristică aprinsă de Lumina Logosului rodeşte în comuniunea harică cu Dumnezeu, cu semenii, descoperindu-şi sieşi adevăratul său sens şi raţiunea de a fi Român, de a fi Creştin, de a fi Geniu, de a fi Profet-singura raţionalitate şi unica logositate întru desăvârşire.  
Profetul nostru Mihail Eminescu, de atunci, nu mai are nevoie de evaluare, de re-evaluare, de re-cunoaştere, de către critici, de către epigoni, de către detractori ori duşmani. Nu!   
Ceea ce este însă imperios necesar, ceea ce este demn de Naţiunea noastră dacoromână este cunoaşterea integrală a Geniului său profetic, respectiv a întregii sale Opere.  
El are nevoie de o Cinstire aleasă, care este de fapt suprema recunoaştere.  
Românul care s-a <>, care a pledat admirabil pentru AURA LUCEAFĂRULUI şi pentru MIRACOLUL EMINESCIAN a fost filosoful creştin-ortodox Constantin Noica:   
„De peste o jumătate de veac, s-a pus problema unei statui Eminescu pe gustul tuturor. Nu s-a putut face.  
S-a pus problema, la Universitate, a unei catedre Eminescu. Nu s-a putut face.  
S-a pus problema unui anuar Eminescu sau a unei reviste, care să publice ineditele poetului şi comentarii asupră-i. Nu s-a putut face.  
S-a pus, în sfârşit, problema unei ediţii Eminescu complete. S-a început una, dar nu s-a putut încă face până la capăt.  
Este în schimb ceva care se poate face, care trebuie făcut şi care interesează mai mult decât o statuie, o catedră, un anuar, ceva care echivalează cu operele complete: este editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Eminescu... Ele ne privesc pe toţi! Ele pot vorbi tuturor, într-un fel, şi mai ales oamenilor tineri...  
În clipa de faţă Eminescu nu e decât cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 manuscrise de la Biblioteca Academiei Române... În întregul lor, însă, cele peste 7 000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu ştiu cîte alte naţiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii; filozofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi economia; limbile clasice şi cele moderne, cuvîntul străin şi cuvântul românesc...   
Dar nu de genialitate e vorba în aceste caiete, ci de subsolul ei, mai instructiv decât geniul, care te încremeneşte şi paralizează. Caietele arată oricui care e răspunderea şi umilinţa omului de cultură, fie că este ori nu geniu. Dincolo de învrednicirea lui Eminescu, e vorba în caiete de vrednicia lui Eminescu, neştiută încă de intelectualul român, care-l admiră atât de mult. Şi, dincolo de pesimismul lui Eminescu, apare aici sănătatea lui fără seamăn, splendida replică, în anii mai târzii...  
Rătăcitor disciplinat prin toate lumile culturii, Eminescu devine o Universitate. Tinereţea sa învăţată, exemplar deschisă către tot ce e adevăr, lumină şi meşteşug cărturăresc, trebuie pusă în faţa tineretului de astăzi şi mîine...  
Dar prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, ci o conştiinţă de cultură completă, de la deschiderea spre matematicii, pînă la aceea către istorie, pentru care avea un organ deosebit...   
Nu vă povestesc ce s-a întîmplat între ’68 şi ’78, timp de zece ani, cu încercările mele... După aceşti zece ani care au început cu solicitarea către Zaharia Stancu să facă această facsimilare-şi îndrăznesc să vă spun mai mult-, cu asigurarea lui Zaharia Stancu după o lună sau două că e primit în audienţă de Preşedintele ţării, a spus: - <>. Şi Preşedintele ţării i-a spus: - „Daţi-le drumul, dacă n-au nimic supărător”.  
(Constantin Noica, Introducere La Miracolul Eminescian. Editura Humanitas, Bucureşti-1992, p. 11, 14, 16, 33, 73)  
  
Există năvăliri-urgisitoare care s-au abătut de-a lungul timpului asupra sfintei noastre Vetre creştine dacoromâneşti: o sămânţă vătămătoare-mătrăguna, o buruiană rea-cucuta, o plantă-carnivoră, o ciupercă otrăvitoare-pălăria şarpelui, o grupare-ocultă, mai multe, o seminţie-duşmănoasă, mai multe, care pentru sânul care le-au alăptat, pentru conul de lumină care le-au crescut, pentru pieptul care le-au îmbrăţişat şi alintat, pentru izvorul care le-au potolit setea, pentru via şi grâul care le-au îmbelşugat masa şi traiul, s-au întors împotrivă-le şi le-au smuls, le-au strivit, le-au călcat în picioare, le-au ars spulberându-le cenuşa, lăsând în plinul iubirii victimelor, golul urii şi prădăciunii lor ucigătoare.  
  
-De ce trebuie să se plătească Binele, Frumosul, Adevărul, Dreptatea, Jertfa, Dragostea, cu ură, răzbunare, calomnie şi crimă?  
  
Două sunt răspunsurile cele mai adecvate:   
-cei răi dau tot ce au mai <>;  
-pentru ca Dăruirea celor buni să devină Dar dumnezeiesc.  
  
Eminescu a fost un geniu religios al căutării, dar prin creaţie sa a rămas un geniu creştin-ortodox al Suferinţei: La Junimea era înconjurat de masoni. Familia (căsătoria) i-a fost interzisă de Maiorescu. Nebunia i-a fost inventată. Detractorii l-au diagnosticat cu boli venerice. Sentinţa i-a fost decorată regal. Oculta cu iudele şi Irozii îl răstignesc continuu.  
  
Neoepigonii se sinchisesc de Profetul Eminescu ca Bismark-cancelarul, de naţia noastră: „Mă sinchisesc de români ca de paharul meu când este gol. Independenţa românească nu are importanţă decât pentru evreii germani, pe care sunt obligat să-i răsfăţ şi să-i câştig, care îmi pot fi de folos în Germania şi pe care îi plătesc cu bani româneşti.”   
(Catherine Durandin, Istoria românilor. Institutul european, Iaşi-1998, p. 132)  
  
Observaţia jurnalistului Mihail Eminescu este dar, îndreptăţită şi promtă: <<... se spune că puterile judecă foarte drept când e vorba de evreii lor şi că numai noi suntem chemaţi a fi jertfa unei mistificaţiuni.>> (E. A., X, p. 293)  
„Relaţiile lui Bismark în rândul bancherilor evrei, intermediate de G. Bleichroder, ca şi favorizarea constantă a consorţiului prusian Stroussberg- Bleichroder-Hansemann de către cancelar, îi erau bine cunoscute lui Eminescu, întrucât T. Maiorescu şi Th. Rosetti, apropiaţi ai săi, erau implicaţi direct în negocierile purtate la Berlin şi Bucureşti cu importantul bancher. Ulterior, cei doi au fost desemnaţi ca avocaţi ai Societăţii pe acţiuni a căilor ferate române din Berlin, la propunerea părţii germane.” (T. Maiorescu, I, 1936, p. 320-321, citat de George Ene în Eminescu Securitatea şi Siguranţa Naţională a României. Ed. Eikon, Cluj-Napoca-2014, p. 271)   
Vârf de Lance la oficiosul ziar al partidului conservator, EMINESCU preface <> în VREMEA PLINIRII Unităţii naţionale: „Eminescu îşi asumă, ca o profesiune de credinţă, lupta pentru libertatea şi demnitatea Ţării şi a Neamului, intrând în contradicţie (şi chiar în duşmănii ireductibile), atât cu liberalii cât şi cu proprii săi şefi din Partidul Conservator, pentru politica lor de cedare a intereselor naţionale în faţa puterilor străine, a capitalului internaţional şi a francmasoneriei conduse de evrei.” (Ioan Ciama, Eroi şi Martiri Români: Horea, Iancu, Eminescu, Codreanu, Moţa. Ed. Eurostampa, Timişoara-2015, p. 55)   
  
Liderilor masoni ai politicii de subordonare a intereselor naţiunii dacoromâne faţă de privilegiile alogenilor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, P. Carp, etc., care cereau jertfirea unor drepturi naţionalist-suverane, pentru a ne îndrăgi Europa, Mihail Eminescu le ripostează: „... este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei), teritoriul României devine sacrosant şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba?” (ibid. p. 56)   
  
Definirea Românului, rostul şi sensul său sunt credinţa şi jertfa-coordonate ale mântuirii Neamului: „Ca neam ori ca individ trebuie să te pui în discuţie, să te înnoieşti şi să tinzi către necurmata ta definire.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns Dat Tinerilor.Ed. Crater, p. 530)  
  
Toţi marii luminători au avut pentru Neamul dacoromân o viaţă jertfelnică, dăruită lui Dumnezeu: „În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian. Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)  
  
Între naţionalismul creştin şi evlavia ortodoxă sălăşluieşte viitorul Dacoromânilor: „Este o ţară de viitor divin... Va avea neamul românesc, o mare misiune... Nu pentru că a avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul, pe care îl susţin cu tot sufletul, în Ţara Românească şi un Vlad Ţepeş... Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor.” (Între timp şi veşnicie-Viaţa părintelui Arsenie Papacioc. Ed. Accent Print, Suceava-2014, p. 218).  
  
Menirea geniului poetic a lui Mihail Eminescu-Râul harului, susură din albia Cerului şi Sânul neamului Dac, curgând limpede şi nesecat din nimbul dăruirii ortodoxe al bucuriei şi profeţiei sale creştine.  
  
<
  
Aşadar, Aura Poetului-Profet Mihail Eminescu odrăsleşte veşnic în noi cu chipul său viu, integru, ager, cu necurmată energie, cu grija şi atitudinea plenară, cu nestinsă frumuseţe, cu zel aprins de luptă şi sacrificiu, cu o neţărmurită putere de a se dărui Naţiei şi Dumnezeului ei.   
  
„ Nu se mai poate da o imagine a lui Eminescu, la fel cum nu i se poate face o statuie, sau o judecată îngust critică, deşi numai aici, la noi, în înţelesurile şi subînţelesurile noastre, el este cu adevărat.” (Constantin Noica, op. cit., p. 115)   
  
„Noi suntem undeva, în iarba moale,   
În spicul copt, în ţarina fierbinte,   
În munţii cu mândrele poieni la poale,   
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!  
  
Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,   
Sus, sus la ale veşniciei porţi,  
S-aducem iarăşi jertfă neîntinată,  
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!  
(Maica Teodosia-Zorica Laţcu, Noi nu suntem morţi!)  
  
Tuturor Românilor mei dragi: Primiţi-l pe EMIN, îmbrăţişaţi-l şi iubiţi-l permanent!   
------------------------------------  
Gheorghe Constantin NISTOROIU  
Brusturi-Neamţ, +15 Iunie, 2016 
Referinţă Bibliografică:
Gheorghe Constantin NISTOROIU - PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (V) / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2058, Anul VI, 19 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!