Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1882 din 25 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Gheorghe Constantin NISTOROIU - ALEXANDRA SVET - FLOAREA DIN ASFALT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
"Refuz să mă las înfrântă.”  
(MARIA-Regina României Mari)  
 
Alexandra Svet-Svetlana este una dintre Mlădiţele creştine ale neamului nostru drag, ortodox, mustit de dascăli, poeţi, mame, artişti, eroi, genii, cuvioşi, profeţi, martiri, mărturisitori şi sfinţi. numele Alexandra vine din străvechiul termen protodac: Alexeandros, compus din cuvintele: alexein = a veghea, a apăra şi aner, andros = Integral, Alexeandros se tâlcuieşte prin expresia <>; şi Kassandros/ format din Kass= distins, ales şi aner, andros= bărbat, viteaz, erou, luptător. Aşadar, Kassandros semnifică expresiile: bărbat distins, erou ales, luptător viteaz. Alexandra coboară deci, din aura profetesei noastre trace, Sibila Cassandra, cea care a prezis Calul troian, „Darul grecilor”culminând cu căderea Troiei, din tulpina celui mai mare împărat trac, precreştin Alexandru Macedon, ca sevă a bărbăţiei <>, a luptătorului neînfricat, iar prin cununa hristică a Adevărului, Iubirii şi Libertăţii, descende din Muceniţa Împărăteasă Alexandra (+303).  
 
Cartea Alexandrei Svet-Floarea din Asfalt, cuprinde 7 capitole, cu un Cuvânt de deschidere, urmat de un Jurnal al bucuriei şi o scurtă epistolă către cititor, încheiată cu o gingaşă şi sensibilă postfaţă.  
 
Capitolul I: Manifest-Treziţi-vă! Asta nu e România Noastră  
29 Iunie, 2009, Bucureşti.  
 
Tot zbuciumul lăuntric al sufletului Alexandrei-Svetlana, mare cât o ţară, odrăslit în cununi de Doine şi Legende, de Dor şi Suferinţă, de Lacrimi şi Sânge, de Lanţuri şi Cătuşe, de Prigoniri şi Răstigniri, de Cruci şi Învieri ale Neamului nostru dacoromân sfânt, ţâşneşte spre înaltul cer prin strigătul acestei minunate Românce:  
 
„De azi refuz să mai plătesc impozite, refuz să mai am carte de muncă în acest stat guvernat de oameni incapabili, corupţi, needucaţi, care nu au în vedere decât propriul interes. Refuz să mai finanţez politicieni imbecili şi amante care sfidează o ţară întreagă. Nu aş avea nimic împotriva doamnelor apropiate preşedintelui ţării, dar când ele beneficiază de bugete de milioane de euro printre care sunt şi banii mei, banii părinţilor mei, banii angajaţilor mei, am o mare problemă. E un blowjob mult prea scump! Refuz să mai plătesc taxe la stat-de ani de zile plătesc sute de milioane de lei impozite pentru un stat care nu mă sprijină în nici un fel, plătesc zeci de milioane pentru Sănătate, deşi sunt conştientă că dacă voi ajunge vreodată într-un spital din România,voi fi tratată mizerabil.  
 
De ani de zile refuz să mă mai uit la televizor, mi-e greaţă de politicienii români, nu mă duc la vot pentru că nu am pe cine să votez, îmi vine să vomit când văd panourile publicitare din campanii electorale gen-<>, refuz chiar şi să mă plâng..., am deschis televizorul pentru prima oară în ani de zile... şi ce am văzut? EBA şi Becali mă reprezintă în Parlamentul European, Elena Udrea beneficiază de bugete de milioane de Euro de care dispune cum o taie capul, doamna Ridzi aruncă 86 milioane de Euro pe o telecabină când există oraşe în România care nu au nici măcar un spital de Doamne Ajută, domnul Patriciu vinde Petromidia pentru câteva miliarde din care sunt curioasă dacă plăteşte vreo taxă la stat... jocuri politice murdare, politicieni corupţi şi curve, haos total, o ţară vândută pe nimic de nişte agramaţi care nu şi-au văzut decât propriul interes-măcar dacă ar fi vândut-o scump!... România nu este doar o ţară de hoţi, de agramaţi, de curve, de parveniţi, de oameni fără balls şi fără coloană vertebrală...  
 
Sunt milioane de tineri deştepţi, mulţi dintre ei muncesc peste 12 ore pe zi pentru multinaţionale sau pentru businessul lor propriu, oameni educaţi, în România şi peste hotare, oameni care au gestionat milioane de euro, oameni cu viziune, talent, pro-activi, integri, care ştiu să comunice eficient şi ştiu ce înseamnă să livrezi, ştiu ce înseamnă un deadline, ştiu ce înseamnă responsabilitatea... sunt sute de mii de români de calitate, plecaţi din România pentru a produce şi a consuma în alte ţări, clădind economia altor state-s-ar întoarce mâine în România dacă nu ar fi circul care este acum aici.  
 
Trebuie să luăm atitudine, trebuie să facem o schimbare, este nevoie de o Mişcare a românilor cu balls şi cu coloană vertebrală!  
 
O Mişcare de Întoarcere Acasă, atât a românilor plecaţi slugi în alte ţări, cât şi a celor care, deşi am ales să rămânem aici, suntem absenţi, pasivi, indiferenţi şi suportăm ce ni se întâmplă doar visând la următoarea ieşire din ţară. E nevoie de o mişcare în care leaderii să fie testaţi şi para-testaţi, aşa cum se întâmplă când eşti angajat într-o companie multinaţională, fără să fie acceptaţi dacă nu li se dovedeşte integritatea şi eficienţa. O mişcare a oamenilor care nu au mai fost implicaţi în viaţa politică, neîntinaţi, ne-spălaţi pe creier, ne-jigodiţi. O mişcare fără traseişti politici sau scursuri de la alte partide. Este nevoie de o mişcare a oamenilor deştepţi, tineri, cu atitudine, experţi în domeniul lor...Pentu o Românie bogată, cu bătrâni îngrijiţi, cu tineri cărora să li se ofere perspective... Pentru un viitor mai bun pentru mine şi pentru copiii mei, în ţara mea, nu printre străini. Pentru o Românie de vulturi, nu de struţi... Ajunge!  
 
Haideţi să ne trezim!”  
 
Strigătul ei prelins din puhoiul de lacrimi al durerii Neamului, rupe zăgazul unui urlet dureros, ce s-a învolburat într-un ţipăt sfâşietor de zvâcnire spre salvare, spre luptă, spre onoare, spre adevăr, spre credinţă, spre demnitate, spre jertfă, spre biruinţă, spre iubire, spre încununare, spre înălţare a poporului frânt de abisul prăvălit de Statul-ateu peste minunata noastră Ţara creştină.  
 
Strigătul Alexandrei-Svetlana a ţâşnit ca un fulger pentru a aprinde în cei care au mai rămas români, Ecoul unui torent ori lava unui vulcan spre dărâmarea tenebrelor politiciste care şi-au întins tentacolele meschine, prigonitoare, persecutoare şi mişeleşti peste trupul sacru al Patriei noastre eroic-legendare, sfinte, martirice.  
 
Autoarea, românca Alexandra-Svetlana ne dă privilejul de a ne întoarce Acasă, de a ne reîntoarce în noi înşine ca Chip al lui Dumnezeu, de a ne reveni în simţirea de dacoromân legendar, de a ne regăsi în menirea noastră creştin-ortodoxă, prea primitoare, prea dăruitoare, zămislitoare de eroi, de martiri, de mărturisitori, de sfinţi.  
 
Apelul ei maturizat în cicatricele suferinţei ne întoarce cu faţa spre Răsăritul acestui Neam, cu chemarea şi azurul său asupra zbaterilor lui văzute şi nevăzute, asupra tainelor lui cele mari, ştiute şi neştiute.  
 
Fata României Mari alege anume momentul aproape ultim al trezirii, al tresvirii noastre spre Calea oferită de Mântuitorul Hristos spre salvarea noastră ca Naţiune, cândva ilustră prin setea de libertate, prin spiritul ei mistic de jertfă întru mântuirea noastră ca Neam ales.  
 
Refugiul  
De ce mi-e dor de Basarabia... (16 februarie 2012)  
 
Alexandra-Svetlana vine din răstimpul Străbunicului-erou, de confruntare istorică a celor mai măreţe revendicări întru făurirea idealului divin de unitate naţională. Mândria ei creştină de Româncă ne descoperă figura unui străbun falnic ca bradul, în faţa căruia se cade o pioasă recunoştinţă şi o smerită reverenţă: „E înalt, voinic, bine făcut. O prezenţă impunătoare, pe care n-o poţi trece cu vederea. Are trăsături dârze şi sclipiri de asprime în ochii de-un albastru oţelit, conturaţi de sprâncene stufoase, ce se întâlnesc în cute adânci, săpate în timp de încăpăţânare, îndârjire, de o hotărâre de neclintit şi de truda grea. Buzele-i sunt strânse, neînduplecate, cu colţurile uşor coborâte, trădând o determinare de fier. Un nas impunător şi el, cu nările uşor umflate, de parcă ar respira furtună. Un bărbat ca un brad falnic crescut în vârf de munte, trecut prin furtuni grele ce n-au făcut decât să îl facă şi mai puternic. Pare că nimic nu l-ar putea speria, că nimic nu l-ar putea da înapoi din drumul lui, bine chibzuit şi urmat cu stricteţe, independent de lumea din jur. Care poate să se dărâme, din partea lui, el va merge înainte. Are mâini mari, butucănoase, puternice, muncite, pe care doar văzându-le îţi imaginezi cât de tare te-ar durea de ţi-ar strânge mâna. Face paşi mari, apăsaţi, însă păşeşte lent, gânditor, covârşit de o povară pe care parcă ar purta-o în spate, deşi n-ai putea să o ghiceşti, căci spatele îi e atât de drept de parcă ar defila la o paradă militară, cu umeri încărcaţi de grade şi cu pieptul plin de decoraţii. Şi, totuşi, ceva din fiinţa lui atât de mândră trădează acum o îngrijorare adâncă de parcă greutăţile întregii lumi s-ar fi adunat toate acolo, în pieptul acela puternic. Şi, parcă cu cât se străduieşte mai tare să o ascundă, pe-atât urlă ea mai tare şi face semne disperate de undeva, din nevăzut... (Capitolul II, p. 29)  
 
Străbunicul cel falnic al Alexandrei-Svetlana, impunător ca un dac dârz, cu trăsături de haiduc, cu credinţa de cremene, neclintită, Eroul care şi-a salvat confraţii, pe cei aproape 1.000 de români aflaţi în trenul istoric ce trebuia să integreze cu prezenţa lor, unitatea de Neam a celor peste o sută de mii de români de la Alba Iulia în 1918, adunaţi pe platoul crăişorului Horea, când s-a legiferat pentru totdeauna, pe pământ şi în cer, prin sângele sutelor de mii de români-UNIREA CEA MARE A TUTUROR ROMÂNILOR: „Unirea Principatelor, scria marele boier Român, cărturarul de seamă şi bărbatul de stat-Mihail Kogolniceanu la 1859, a fost visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi ai României, al lui Iancu de Hunedoara, ca şi al lui Ştefan cel Mare, ca şi al lui Mihai Viteazul, al lui Vasile Vodă-Lupu, ca şi al lui Matei Basarab. Unirea Principatelor este singurul mod în stare a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a îndeplini misiunea lor pe pământ.” (ziarul <>, Ianuarie 1859)  
 
Trenul acela istoric, purtător de biruinţă, cu români frumoşi, inimoşi, curaţi, cucernici, hotărâţi, neînduplecaţi pe care ungurii voiau să-l arunce în aer, tentativă eşuată graţie acelui Străbunic luptător pentru Cruce şi Steag, aşezat de-a curmezişul în calea viiturilor duşmane, prezent oficial, cu bucurie serafică la Marea Sărbătoare, impresionând prin statura sa voievodală. Românul, care a primit salutul cald de „bun venit” şi binecuvântarea părintelui protopop Justinian Teculescu-ales Preşedinte al Consiliului Naţional, cel care s-a ocupat cu protocolul de pregătire şi de primire a tuturor participanţilor la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie: „Bine aţi venit în sfânta cetate de slavă şi durere a neamului românesc... Voinţa naţională, care cu atâta putere zvâcneşte astăzi în toate păturile societăţii româneşti, în cele de sus, ca şi în cele de jos, ba poate în cele de jos mai mult ca în cele de sus, e chemată să arate că ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, noi avem să înfăptuim pe o vecie. Când un neam întreg gândeşte un singur gând şi inimile a milioane de oameni palpită de o singură simţire-oare este putere omenească, care să-i poată sta împotrivă?” (Dacia Nemuritoare-Publicaţie Patriotică, nr. 29, Ianuarie 2016, p. 5)  
 
Străbunicul, dulcele basarabean, care a punctat Istoria noastră, care a rămas imortalizat pe vecie în fotografia realizată de Samoil Mârza, la marele Eveniment, Străbunicul acela frumos, cioplit de Dumnezeu, drept ctitor de Neam, susură azi în lacrimile de bucurie ale strănepoatei Alexandra-Svetlana: „... Cum să nu plâng în hohote, de emoţie, de mirare, de surpriză, de recunoştiinţă, de uimire...?! Când în fotografia care surprinde cel mai important moment din istoria acestui neam, în clipa cea mai importantă în care s-a împlinit visul de secole al tuturor românilor, cu preţul a sute de mii de jertfe de vieţi omeneşti...în clipa când episcopul Iuliu Hossu citea Proclamaţia, iar lângă el mai erau doar un soldat, patriarhul şi un grup câţiva oameni adunaţi în faţă... aşezat în stânga patriarhului, cu căciula lui ţărănească, îmbrăcat în haină lungă şi cu chip strălucind de emoţie şi de bucurie e surprins un bărbat... cu gura întredeschisă de fericire, sorbind fiecare cuvânt pe care îl aude, cu mâinile strânse ca într-o rugăciune de mulţumire şi cu atenţia toată îndreptată spre cel care citeşte... Un bărbat care radiază... Din tot chipul său inundat de lumină răzbătând fericirea de a fi martorul împlinirii acestui vis măreţ... Cum să nu plâng în hohote când acest bărbat e chiar străbunicul meu?!” (ibid.p. 50-51)  
 
Floarea din Asfalt-Alexandra Svet-Svetlana este sortită Aici, pe pământul nostru străbun să răsară viguros, cu rădăcini adânc înfipte în trunchiul martirilor, cu coloana dreaptă spre Infinit, cu corola plină de lumină în care se reflectă strălucitor razele Tricolorului, împrăştiindu-i mireasma mărturiei în Dorul prelins, ca într-o lacrimă de chihlimbar, Chipul frumos, măreţ şi duhovnicesc al Dacoromâniei Mari.  
 
Fiinţa ei plină de har, cu chipul minunat şi armonios adie într-o manifestare a genialităţii. Dalta unui iscusit artist, penelul sau cuvântul îmbracă straie sărăcăcioase în faţa naturii ei, răsfăţate cu un spirit profund rafinat ce răspândeşte o desăvârşită subtilitate.  
 
Tot cutremurul ei lăuntric se prelungeşte într-o rugă mistică a răstignirii, de Focul şi de Dorul Basarabiei martire: „O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ Să ne citească sufletul afund,/ Cel răstignit a nu ştiu câta oară/ Pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund.// Ar da de mari palate-mpestriţate/ Şi de bordeie-ascunse sub pământ,/ Dar niciodată, Doamne ferecate/ La-nfăţişarea Oaspetului Sfânt.// O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ Cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ Ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ Spre Răsăritul hojma de străini.// Şi zornăind cătuşele comune/ Ce-au ruginit în temniţele lor/ Ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ Cu care-abia ne-mbujorăm de dor.// Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ La ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ Mai grea, pe pieptul altei seminţii.// Ci noi bolnavi de-atâta neputinţă,/ Privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă/ Ne sunt de lipsă scuturile-acum.// Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ Cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut.// Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ Îţi mulţumim de codrii şi de grâu,/ Dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/Că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Andrei Ciurunga-Răstignire )  
 
În jurul parfumului ei se aşterne o lumină şi o linişte binecuvântată, de pare un chip angelic cu surâs serafic, dar şi o amazoană a sacrului pământ dac, care-şi cunoaşte şi depăşeşte menirea sa creştin-ortodoxă. Pătrunzându-i adânc în cuget, nu pare a fi nimic naiv, idilic, ci mai degrabă o bărbăţie de tunet cu viori de ecou ce face auzită iubirea de pământ şi de cer în adânca sa veneraţie pentru Dumnezeu şi Neam. Alteori, trupul i se leagănă delicat şi fragil, deşi stârneşte o tărie de cremene în faţa năvălirilor ce ne răvăşesc mereu Patria, săltând semeaţă într-o rezistenţă ce arde mistic cu pâlpâiri ascetice de azur. Prospeţimea minţii, flacăra rugii, glasul inimii suie în căţui de stihie spirituală, emanând o voinţă de argint, aurită într-o stăpânire de sine. Sufletul ei are pe chip un surâs oriental, fiind parcă o revelaţie vie a Străbunului măreţ de la Alba Iulia... Cu vocea delicată şi dulce, stârneşte cântarea unui farmec deosebit, vibrând deseori, atunci când trebuie cu tăria metalului, uimind şi mirând cutezanţele: Lumea e mirată de preocupările mele? Ar fi mai bine pentru toată lumea să îmi văd de viitorul meu şi să nu mai încerc să înţeleg? Dar cum aş putea? Când glasul meu nu e doar al meu. Când în mine nu sunt numai eu. Când îi port în mine pe toţi cei datorită cărora mă aflu aici, acum, în această lume. Când strigă din adâncul inimii mele toţi cei care s-au jertfit pentru ca eu să am astăzi şansa unui viitor. Când îi am în sufletul meu pe toţi cei ce odată au sperat că voi trăi măcar eu tot ce le-a fost furat. Când în sângele meu curge sângele tuturor celor care în ultimele lor clipe au sperat că măcar cineva să şi-i amintească, cu tot cu visele lor neîmplinite... Inima mea are rădăcini care merg mult mai adânc şi mult mai departe decât poţi sesiza privind în grabă. Sufletul meu nu e frunză liberă purtată de vânt, ci trunchi străjer care înalţă ramuri spre cer, pornind din rădăcini imemoriale. Asemenea unui stejar bătrân, sufletul meu se hrăneşte din rădăcini adânc înfipte Acolo... în pământul străbunilor mei. Îmi trag seva vieţii din ele! Şi ele îmi reamintesc mereu cine sunt...  
-Băiată, să iubeşti pământul.  
-Da, moşul meu drag, îl iubesc, ca pe sufletul meu. Îţi promit!”  
(ibid. p. 36-37, 65)  
 
În contrast cu neputinţele turmei înglobate silnic în procesul de deznaţionalizare românească avizat de potentaţii şi renegaţii acestui popor, prea obidit, prea democratic, deci, peste genericul funest al aşteptărilor zadarnice, strigă chemarea Eroinei noastre Alexandra-Svetlana, de a ne ridica în picioare, de a sta drepţi, dârji, demni, îndârjiţi, de a fi responsabili, de a lua atitudine testamentară privind moştenirea divină a Neamului nostru Dac. A trecut peste un sfert de veac de la orizontul aşteptărilor noastre, de când măririle micimilor ciocoieşti s-au proţăpit în poftele lor cele mari de putere şi înavuţire nedreaptă, de setea celor mai sordide tranzacţii, de rămânere permanentă la cârma politică, conform înţelegerilor oculte. Realitatea demo(no)cratică a stăvilit peste scâncetele stropite de sânge ale Revoluţiei, ispite de parvenire greu de învins, ca nişte buldozere îndârjite în furia satanică de dărâmare a lăcaşurilor sfinte.  
 
Alexandra-Svetlana, însă, nu se înspăimântă, nu se înconvoaie, nu cade, se cutremură înalţându-şi glasul din mugetul apelor dospite al pământului străbun, frământat de mii şi mii de martiri, chemând caracterele alese, chiar şi pe Fiii rătăcitori, spre a se întrupa în Icoana Izbăvirii României Mari-Fiica Neamului dac nemuritor. Îndârjirea ei se opune din răsputeri tuturor opresiunilor baronilor, escrocilor, samsarilor politici, satrapilor externi, care acţionează fatal şi ocult, care se evaluează, ne evaluează, vând, ne vând, se vând, donează, ne donează, clonează, cumpără, ne cumpără, se cumpără influenţe, teritorii, ţări, guverne, sisteme de alianţe în România lor...  
 
Eu, România. Astăzi, de ziua mea. Ce zi tristă, copilul meu...  
1 Decembrie 2010  
 
„Sunt îngenuncheată, rănită, cu lacrimi şiroind pe obrazi. Hainele -mi sunt zdrenţuite, rănile-mi sunt pline de puroi, faţa-mi cândva frumoasă e brăzdată de dureri, sufletul îmi plânge, carnea mi-e sfâşiată. Peste zdrenţe mi-au pus steaguri. Steaguri multe. Să înlocuiască hainele pe care s-au bătut să mi le vândă. Steaguri multe. Să îmi acopere goliciunea şi rănile. Steaguri multe. Fluturând pe corpul meu ciopârţit. Steaguri multe. Care mă dor. Altădată, copiii mei mureau pentru acest steag. Astăzi, îmi acoperă cu el ruşinea şi rănile, noroiul şi scârba. Muzica urlă. Cântece încearcă să îmi acopere plânsul. Altădată, ele îmi lăudau gloria şi îmi făceau sângele să fiarbă. Astăzi mă dor. E atât de mare discrepanţa! Tancuri trecând în zgomot de fanfară pe străzile goale. Altădată, oameni drepţi şi desculţi mureau pentru mine. Astăzi, se organizează defilări. Scumpe. Oricât ar fi de tare vacarmul lor, nu reuşesc să îmi acopere suspinele. Dar, oricum nu îi interesează. Se prefac că mă sărbătoresc, că mă iubesc şi că le pasă. Mâine mă vor scuipa din nou! Miros de mititei. Varză cu cârnaţi. Esenţa sufletului meu, rădăcinile-mi vechi de mii de ani, întreaga-mi fiinţă şi istorie sunt dezbătute în talk show-uri ieftine. O goană sălbatică după audienţe. Până şi ce e frumos şi sfânt sună a gol, fals şi strident în gurile lor. Adevăr, valoare, minciună, istorie, taină, credinţă, şantaj, eroi, tricolor, poezie, martiri, iubire, trecut, prezent, viitor... un amestec gol de cuvinte, noţiuni, sintagme fără conţinut. Repere? Pur şi simplu nu mai există. Analizează ore în şir de ce mă iubesc, de ce nu mă iubesc, de ce ar pleca, de ce ar mai sta... Circ! Câte un străin rătăcit vine să le spună cât sunt de frumoasă şi cum ar trebui să mă iubească şi să mă îngrijească. Copiii mei sunt orbi. Nu mă mai văd, nu mă mai ştiu, nu mă mai recunosc, nici nu mai ştiu cine sunt. Nu exist decât ca să mă lovească, să mă acuze, să mă judece, să ia de la mine tot ce mi-a mai rămas, să mă împingă şi să îşi întoarcă privirea de la mine, scârbiţi. Îşi mută în silă privirea-vederea zdrenţelor mele îi indispune, costumul lor scrobit şi scump se va murdări dacă îmi ating rănile pline de puroi. Îmi mai smulg ceva-tot mai găsesc ei ceva de luat-urlând totuşi că nu le dau suficient. Nu mai vor să îmi înţeleagă trecutul, nu dau doi bani pe prezentul meu, iar viitorul se reduce la interesul lor imediat. Spălarea pe creier le-a stins orice emoţie. Sunt îndobitociţi. Pentru ei nu mai contează decât ultima bârfă, cel mai recent scandal, capra vecinului, iarba mai verde din curtea de lângă, câinii cu covrigi în coadă de pe alte meleaguri... Nu mai văd decât aschia din ochiul vecinului. Sunt într-o permanentă aşteptare a omului providenţial. Sau a luminii de la capătul tunelului. În timp ce nu fac altceva decât să arunce cu pietre şi să împroaşte întuneric. Mi-au luat tot, m-au vândut, m-au călcat în picioare, m-au scuipat, m-au umilit, m-au renegat, iar acum... le e ruşine cu mine... sau nu mai însemn nimic pentru ei...  
 
Astăzi e ziua mea. Ce zi tristă, copilul meu... Copiii dragi îmi sunt plecaţi şi plâng de dorul meu departe, printre străini. Mor pe acolo şi nu are cine să îi îngroape. Bolnavii? Îmi zac uitaţi şi umiliţi în spitale. Bătrânii? Îmi mor amărâţi şi îngheţaţi, fără bani de pastile... sau striviţi pe trecerea de pietoni. Dascălii? Doctorii? Îmi fug... Exod! Tinerii? Se refugiază în miraje etnobotanice...sau supravieţuiesc doar la gândul evadării în altă ţară. Copiii? Nici nu mă mai cunosc! Nici nu mai ştiu cine sunt! Sunt o străină pentru ei. Nu mă iubesc! Nu fac decât să îmi reproşeze că nu le ofer nimic! Bebeluşii? Îmi ard de vii... şi nimeni nu e vinovat.  
 
Copiii mei... Sunt unii care parcă nu mai au niciun Dumnezeu... mă scuipă, mă îmbrâncesc, se plâng, se bat şi se ceartă între ei... Fură, mă fură, se fură. Au uitat, m-au uitat, s-au uitat.  
 
Ceilalţi, cei mulţi, muncesc cuminţi, tăcuţi, chinuiţi de acei puţini care nu mai au nimic sfânt. Apatici, blazaţi, adormiţi sunt mulţumiţi doar să fie lăsaţi în pace... Anesteziaţi. Paralizaţi. Roboţi. Trăiesc mecanic, pe pilot automat, fără conştiinţă, fără curaj, fără întrebări. De pe o zi pe alta. Supravieţuiesc. Izolaţi. Fără nădejde. Fără credinţă. Fără trecut. Cu prezent sumbru. Fără viitor. Au uitat, m-au uitat, s-au uitat. Vor doar să fie lăsaţi în pace. Atât!  
 
M-ai sunt câţiva... nebuni frumoşi, care mă iubesc cu atâta disperare! Mă îngrijesc. Îmi curăţă rănile. Îmi mângâie amarul cu sufletul lor curat. Îmi plâng morţii şi eroii... Ei ştiu că, în spatele zdrenţelor, mai am atâtea bogăţii. Că smerenia mea nu e prostie. Că mioriţa mea nu e resemnare tâmpă. Ei ştiu că nu stau în genunchi pentru că sunt învinsă, ci pentru că mă rog. Că nu tac pentru că nu mai am ce spune, ci pentru că încă vă iubesc. Că oricât de aplecat ar fi spatele meu, coloana vertebrală mi-e dreaptă şi infinită... cu fiecare sfânt, m-am mai înălţat puţin spre ceruri. Cu fiecare martir, m-am mai ridicat puţin de la Masa Tăcerii. Îţi par căzută? Ei ştiu că m-am ridicat. Copiii mei nu au murit degeaba. Nimic nu se întâmplă degeaba. Totul se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. Şi totul se recompensează mai devreme sau mai târziu. Moartea lor m-a înălţat şi a făcut totul mai uşor pentru tine. Tu nici măcar nu mai trebuie să faci nimic! Au făcut ei totul! Tu trebuie doar să te trezeşti! Şi să mă vezi!... Iubiţi-vă. Iubiţi-mă. Faceţi curat. Organizaţi-vă. Creaţi o viziune. Creaţi o structură... Fiţi uniţi. Nu vă mai trădaţi unul pe altul. Nu mai căutaţi probleme. Căutaţi soluţii. Nu mai vorbiţi. Acţionaţi. Nu dărâmaţi. Construiţi. Nu mai bârfiţi. Lăudaţi. Nu mai furaţi. Dăruiţi. Nu mai urâţi. Iubiţi. Nu mai minţiţi. Fiţi integri. Nu mai fiţi temători. Fiţi curajoşi. Nu renunţaţi uşor. Perseveraţi. Nu vă limitaţi. Autodepăşiţi-vă. Nu judecaţi. Iertaţi. Nu luptaţi Împotrivă. Luptaţi pentru. Nu supravieţuiţi. Faceţi istorie. Nu vă vindeţi sufletul pentru un mititel. Sau pentru un Hermes. Pentru nimic! Nu vă mai îndoiţi. Nădăjduiţi. Nu mai disperaţi. Credeţi! Nu mai faceţi lucruri de mântuială. Fiţi competenţi. Fiţi profesionişti. Nu mai cereţi. Daţi. Nu mai împiedicaţi. Ajutaţi. Nu vă plafonaţi. Învăţaţi. Nu mai plecaţi capul. Staţi drepţi. Îndrăzniţi!”  
 
(Capitolul V. Întoarcerea Fiicei Risipitoare, p. 219-223)  
 
Convingerea Alexandrei-Svetlana că Seva românismului nu va seca este motivată nu atât de cei care încă s-ar mai putea trezi, cât mai ales de purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu, ca misiune providenţială prin legiunile dacice de eroi, de mărturisitori, de martiri şi de sfinţi, Surâsuri înflorite în Primăvara cerului Său.  
 
Apelul înlăcrimat, ruga fierbinte ca o implorare chiar, a Alexandrei Svetlana, impune o chemare excepţională, sfântă, curat românească, privind ieşirea din încremenire, din nepăsare, din ură, din defăimare, din vânzare, din laşitate, din trădare, din fariseism, din meschinărie, din înşelare, din înşelăciune, din cămătărie, prin renunţarea la somnolenţă, la minciună, la ipocrizie, la atotsuficienţă, la cerşit, la indolenţă, la improvizări, la amăgiri, la prea desele ploconeli, la prea multele îngenuncheri obediente, la repetatele căderi, târâşuri, suind spre trezvirea, revenirea noastră întru misiunea şi vocaţia românului creştin, ca pe o legătură sufletească sensibilă, ca pe o stare de spirit, ca pe o aspiraţie fundamentală, mistică, ortodoxă, dumnezeiască.  
 
Pentru perpetuarea noii stări de spirit, a renaşterii românismului Alexandra Svetlana, depune ca mărturie însăşi jertfa caldă, sacră a eroilor, martirilor, mărturisitorilor şi a sfinţilor închisorilor: „Făt-Frumos al neamului, tot ce a dat neamul acesta mai bun în ultimele secole, e aici în faţa ochilor mei, strivit, călcat în picioare, scuipat, calomniat, bătut, înfometat, dispreţuit, umilit. Şi nu am cum să-l ajut. Nu am cum să urlu împotriva unei nedreptăţi atât de mari. Familia plânge după el. Camarazii îi sunt toţi în temniţă. Toţi cei care au crezut în visul lui şi au fost dispuşi să îl urmeze până la moarte şi dincolo de ea, floarea acestui neam, tot ce am avut noi mai bun, sunt, la rândul lor, călacaţi în picioare... familiile aşijderea. Atâta suferinţă! Cearcănele pe care le are nici nu sunt pentru suferinţa lui, ci pentru a lor. Sunt convinsă. El ştie şi poate să poarte povara unui vis atât de mare... dar ceilalţi?  
 
Dar ce mă doare şi mai tare este faptul că, iată, după atâţia ani, în fiecare zi, în fiecare clipă de uitare, indiferenţă, tăcere, îi mai răstignim o dată!!! Oamenii ăştia şi-au iubit neamul mai mult decât viaţa. S-au jertfit pentru el. Au fost prigoniţi, bătuţi, torturaţi, schingiuiţi, omorâţi, aruncaţi la câini, fără cruce, pentru apărarea neamului şi a demnităţii sale, pentru apărarea credinţei. Marea majoritate a populaţiei habar nu are de ei! Nu o să avem o scuză la Judecata de Apoi. Nici în faţa copiilor noştri. Că n-am ştiut.-De ce n-aţi ştiut? Trebuia să citiţi! Sunt, slavă Domnului, sute de cărţi scrise despre lupta lor... Nu spun că sunt perfecţi... Să plângem, să cerem iertare, să ne pocăim, să punem odată şi odată început bun! Dar dacă au făcut ceva bun, fraţilor, şi noi nu vedem, plânge cerul de lacrimile lor, urlă pământul de sângele lor vărsat şi uitat pe nedrept, mocnesc oasele lor neîmpăcate sub mall-urile noastre, se răsucesc în nemormintele lor, fără cruci... şi greu blestem se adună asupra noastră.” (Capitolul VI-Fetiţa în verde, p. 317)  
 
FLOAREA din ASFALT-ALEXANDRA-SVETLANA, surprinde prin deplina naturaleţe, prin unda simplităţii, prin flacăra spirituală a definirii de sine, din care i se aprinde puterea ei lăuntrică, de taină, ce-i luminează Calea propriului drum. Vădind de mică însuşiri de rafinament, frapa prin tendinţa unui spirit excepţional, universal, ce pulsează spre mirajul extremelor: întru ascultare şi nevoinţele duhovniceşti. Cunoscătoare şi admiratoare a vieţii, nu se mulţumeşte cu unduirea de suprafaţă, coboară în adânc spre profundul mistic-creştin. Nu tinde spre mit, spre un apărut firesc, ci îşi ancorează curiozitatea transcendentă aflată sub surâsul luminii, sub faldurile Adevărului lumii creaţiei a cărei valoare spirituală, rămâne autentică.  
 
DE LA INIMA MEA LA INIMA TA. SCRISOARE CĂTRE REGINA MARIA (18 iulie 2011, 73 de ani de la moartea Reginei)  
14 Iulie 2011  
 
<
 
Regina Maria. Împărăteasa tuturor românilor. Regina-Mamă. Mama Răniţilor. Mireasă de Dumnezeu Aleasă spre A Patriei Cinstire. Îngerul păzitor al Marelui Nostru Vis Naţional. Înfăptuirea Visului România Mare.  
 
Pe 18 Iulie se împlinesc 73 de ani de la moartea Ta. De la ultima Ta binecuvântare. Parcă aud ultimele Tale cuvinte:  
 
„Ţării mele şi Poporului meu... Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în Inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v’am priceput: n-am judecat, am iubit...”.  
 
Pe 18 Iulie se împlinesc 73 de ani de când ne-ai făcut un ultim dar-Inima Ta. Ai vrut să ne-o laşi, să fie mereu aici pentru noi, aşa cum a fost şi în timpul vieţii Tale, în loc de pace şi de farmec, să ne amintească Ea cât ne-ai iubit. Am venit să mă închin la Ea, Regina Mea, dar nu pot să o văd. Sunt aici, lângă Ea, dar nu pot ajunge să îi vorbesc. Îţi scriu de pe treptele Muzeului de Istorie al României şi aş vrea să îţi cer iertare că inima Ta zace uitată într-o cutie de pantofi, în pivniţa clădirii.  
 
O biată Inimă dezrădăcinată, sfâşiată, aruncată şi uitată de poporul căruia i Te-ai dăruit cu totul. De poporul care era motivul vieţii Tale-Bucuriile şi supărările lui erau ale Tale. Visul lui era visul Tău. Onoarea lui era onoarea Ta. Ambiţiile lui erau ambiţiile Tale.  
 
Uitată de poporul în a cărui măreţie ai crezut şi pe care ai împlinit-o. De poporul de care ai fost străină la început, dar pe care l-ai iubit mai mult ca mulţi români. De poporul pentru care şi cu care ai suferit. De poporul cu care Te-ai contopit dăruindu-i inima, sufletul, lacrimile Tale. De poporul pe care l-ai înţeles. De poporul căruia i-ai fost Mamă. De poporul al cărui puls bătea în Tine, al cărui sânge era sângele Tău. De poporul căruia i-ai trăit nădejdile, i-ai împărtăşit temerile, i-ai suferit rănile, i-ai plâns lacrimile şi i-ai sângerat rănile.  
 
Uitată de acelaşi popor a cărui flacără sfântă ai păstrat-o mereu vie. Îmi sângerează inima la gândul Inimii Tale părăsite şi uitate, de poporul Tău, de România Ta. Aş vrea să pot face ceva să îţi duc Inima înapoi Acasă. Dar ce înseamnă oare Acasă? Şi ce poate face o biată inimă, ce pot face o singură voinţă, un singur curaj?! Sunt doar un glas strigând în deşert.  
Răsună în mintea mea ecoul cuvintelor Tale profetice:  
<  
Cu curaj şi încredere mergi înainte.  
 
Dar pentru ca edificiul pe care îl ridici să fie indestructibil, NU UITA DE INIMI, de nenumăratele inimi pe care îi aşezi pietrele.>>  
 
Şi iată că AM UITAT tocmai de InimaTa, Regina Mea!”  
(Capitolul V. Întoarcerea Fiicei Risipitoare, p. 229-231)  
 
Din adâncurile mistice ale Neamului protodac, primordial, drept, cutezător, clarvăzător, aristocrat, primitor, luptător pentru libertatea Vetrei strămoşeşti, apărător al Focului sacru, profetico-monoteist, ţâşneşte forţa şi expresivitatea Svetlanei noastre dragi, reprezentând modul său de a defini esenţa lucrurilor, unele părând chiar antinomii, dar toate rămânând cu valoare de revelaţie.  
 
Deasupra admirabilului ei Dor, tors din Sânul Basarabiei martire, deasupra originalităţii gândirii ei, deasupra îmbrăţişării hristice a tainei Libertăţii, deasupra mirabilului ei fior, care ţese întotdeauna un cuvânt de spus în diversele probleme, deasupra excepţionalei înavuţiri culturale, stă esenţialul: centrul spiritual al românităţii ei, soarele de la care primeşte lumina-Ortodoxia dacoromână.  
 
Cel care-şi iubeşte Neamul şi Ţara la modul suprem al dragostei este veşnic îndrăgostit de Dumnezeu. Cel care-şi trăieşte viaţa în intensitatea trăirii ei dăruindu-se este cel care-şi poartă iubirea tuturor aleşilor de Dumnezeu, în pleroma sinelui său: „Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,/ Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,/ Te port în trup, în sânii albi şi grei,/ Cum poartă rodia sămânţa ei./ Te port în mine, ca pe-un imn sfinţit,/ Un cântec vechi, cu crai din Răsărit./ Şi port la gât, nepreţuit şirag,/ Strânsoarea cald-a braţului tău drag./ Te port în mine tainic, ca pe-un vis,/ În cer înalt de noapte te-am închis./ Te port lumină rumenă de zori,/ Cum poartă florile mireasma lor./ Te port pe buze, ca pe-un fagur plin./ O poamă aurită de smochin,/ Te port pe braţe, horbote subţiri,/ Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir. Cum poartă floarea rodul de cais,/ Adânc te port în trupul meu şi-n vis.” (Maica Teodosia Zorica Laţcu- Poezii. Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 52)  
--------------------------------------------------  
Gheorghe Constantin NISTOROIU  
Brusturi, Neamţ  
18 februarie 2016  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gheorghe Constantin NISTOROIU - ALEXANDRA SVET - FLOAREA DIN ASFALT / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1882, Anul VI, 25 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!