Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1851 din 25 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

RADU MĂRCULESCU - PĂTIMIRI ŞI ILUMINĂRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICĂ (EDITURA HUMANITAS)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.”  
(IISUS HRISTOS-MÂNTUITORUL OMENIRII)  
 
Radu Mărculescu, descendent dintr-o ilustră şi veche familie boierească, nepotul moşierului Tudorache Mărculescu(1828-1908) şi al Zamfirei Pârâianu (1845-1897), tatăl său fiind renumitul avocat liberal Aurel Mărculescu, moşier, erou şi martir al primului război mondial (1878-1916, ucis în munţii Perşanilor, la 23 Septembrie 1916, în bătălia pentru dezrobirea Ardealului), căsătorit cu Jeana Mihăescu (1887-1953), licenţiată în Litere la Universitatea Bucureşti şi studii postuniversitare la Sorbona, s-a născut în scutecele de nea împodobite cu voioşia serafică a Colindelor Naşterii Domnului, la 29/ 30 Decembrie 1914.  
 
Deşi s-a născut şi a copilărit în Bucureşti, icoana tinereţii lui Radu, rămâne conacul de la Perişani-Dâmboviţa, care răspândea până departe admiraţia şi renumele tatălui său, conac încărcat de vremuri, rămas în picioare până în 1949, când a fost devastat şi făcut una cu pământul de sacra mânie proletară.  
 
Urmează liceul la Spiru Haret, în timpul căruia debutează şi publică articole în Vlăstarul, revista liceului, pe care-l absolvă pe primul loc. Devine pentru câteva minute partenerul celebrei cântăreţe şi dansatoare, Josephine Baker, într-un focos charleston pe scena grădinii palatului Ministerului de Externe, apoi în toamna anului 1932, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. După licenţă ajunge profesor de limba română la Colegiile Gheorghe Lazăr şi Aurel Vlaicu.  
 
În celebrele reviste Dacia Rediviva şi Preocupări literare publică traduceri din poezia franceză, studii filosofice şi literare. A doua conflagraţie mondială îl concentrează ca ofiţer de rezervă în Regimentul 28 al Diviziei a V-a, unde se remarcă deosebit în bătăliile de pe Orhei, Nistru, Transnistria, Odessa, primind meritul Coroana României cu spade şi panglică de Virtute militară, în grad de Cavaler.  
 
Într-un mic răgaz se întoarce în ţară şi se căsătoreşte cu Nicole Constantinescu, apoi la 25 August 1942, este din nou concentrat pe front. Participă cu mult zel la bătălia de la Cotul Donului, dar în Noiembrie 1942, după marea trădare, cade prizonier.  
 
Tânărul şi bravul ofiţer Radu Mărculescu îndură urgiile înzăpăzite de la Cotul Donului, Cercul Polar, Urali, Siberia, împletite cu ororile gulagului din lagărelor de muncă forţată: Tambov, Oranki, Schit, Suzdal, Monastîrka, Uscioara <>, Morşansk, Mihailovo, Odessa, Sighet, Bragadiru, Periprava, Capul Midia, prin refuzul de a se înrola în Diviziile roşii, ale mişeliei, ruşinii şi trădării naţionale, timp de aproape un deceniu (1942-1951).  
 
După cei 9 ani de prizonierat sovietic, Radu Mărculescu mai face un „curs de pregătire” în ţară la Bragadiru, de supraveghere politică. Pe arpegiile eliberării din 17 Iulie 1951, cad fulgerele relei vestiri: soţia sa divorţase şi se recăsătorise. Trauma sufletească îl însoţeşte pe Radu timp de 8 ani pe un şantier de construcţii, până când o cunoaşte Ligia Mociulschi (Manolescu) cu care se va căsători. Timpul bucuriei este scurt, fiindcă în Octombrie 1959, este din nou arestat cu un lot de ofiţeri foşti prizonieri în URSS.  
 
Procesul fiind bine pregătit şi înscenat, marele Erou mai primeşte o condamnare fără sentinţă şi trimis la renumitul lagăr, Periprava. După eliberare şi pensionare la vârsta de 60 de ani urmează cursurile superioare de pictură bisericească de pe lângă Patriarhia Română, care îi aduc timp de 25 de ani, mari satisfacţii, bucurii, faimă şi cununa celor 16 biserici pictate singur, plus 9 pictate alături de fiul soţiei sale Ligia, Mihai Bogdan Mociulschi, unul dintre cei mai valoroşi pictori bisericeşti de la noi, din ţara Grădinii Maicii Domnului.  
 
Pictura religioasă l-a înnobilat spiritual pe Radu Mărculescu, purtându-l pe o aripă de înger sub streaşina cerului: „Am înţeles atunci că o icoană e ca o sfântă Liturghie, dar în linii şi culori, la care cel ce o oficiează nu are dreptul să pună nimic de la el.” Piesa de teatru Meşterul fără nume i-a adus Eroului Radu Mărculescu prin gala UNITER în 1992, locul 2 din cele 102 piese înscrise în competiţia de artă concurenţială a momentului respectiv.  
 
Pentru salvarea libertăţii spiritului, a entităţii ontologice, a conştiinţei creştine pe care e imprimat chipul lui Dumnezeu, pentru lupta crâncenă a camarazilor de război şi gulag contra terorii fizice şi morale, Radu Mărculescu trebuia să depună mărturie şi în faţa oamenilor, nu numai înaintea Bunului Dumnezeu, prin volumul lucrării monumentale, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Succesul cărţii s-a înfrăţit în 3 ediţii succesive: 2000, 2007, 2010.  
 
Lucrarea lui Radu Mărculescu a fost prezentată în cadrul celor două simpozioane de istorie ale asociaţiei Fantom e.V., la Berlin în 2006 şi 2008, an în care este tradusă în limba germană sub titlul Leid und Offenbarung in der sowjetisken Gefangenschaft, C/N Verlang, Berlin. Tot la Berlin Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” a prezentat la 12 mai 2009, lansarea cărţii, apreciată de preşedintele Asociaţiei Federale a Foştilor Luptători de la Stalingrad, Dr. Gerhard Luther, drept „testamentul unei generaţii pierdute”, iar Hans Bergel, reputatul scriitor a ţinut să afirme despre opera marelui român că este „una dintre cele mai complexe, mai aşezate şi mai suverane cărţi din punct de vedere spiritual, care nu completează doar literatura română pe acest subiect cu un titlu în plus, ci îmbogăţeşte scrierile europene de gen cu un nou ton.” (op. cit., p. 209)  
 
Lucrarea lui Radu Mărculescu este nominalizată pentru anul 2000, drept cea mai bună carte de istorie, prin Premiul acordat de Fundaţia Culturală, Magazin istoric. Cea de-a doua lucrare de referinţă a lui Radu Mărculescu, Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc, s-a bucurat expres de ediţiile, 2005, 2011, 2012. Radu Mărculescu, se aseamănă prinţului gruzin fără pereche în lumea aristocrată contemporană, născut în acelaşi an 1921, cu marele erou-martir român Aurel State, Ciabua Amiredjibi. Persecutat, prigonit, arestat, anchetat în lagărele de muncă, evadat, prins, rearestat, reevadat pe un traseu de teroare, fatidic, timp îndelungat, pe mii de kilometri, cu 16 ani de lagăre polare, cu 83 de condamnări politice, condamnat la moarte, care i-a învins totuşi pe cei mai răi ai lumii: Stalin, Beria, Ceka, NKVD-ul, Gulagul, întregul sistem marxist-leninist-stalinist-sionist, reabilitat, de două ori nominalizat la Premiul Nobel, deputat în Parlamentul Georgian, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Georgieni, căsătorit, cu 6 copii, iar din 2010, monah cu numele David, Mzechabuk Ciabua Amiredjibi - Iagor Kargareteli-Surâsul Destinului alias Gora Mborgali, de cel puţin două ori neastâmpărat: (Gora=Neastâmpăratul; Mborgali=cel care nu s-a învăţat minte ), coleg cu eroul nostru într-unul din lagărele de exterminare stalinisto-bolşevice.  
 
Curajul aristocratului ofiţer, al neatârnării, avântul tineresc în somtuoasa uniformă verde a sufletului său în care lăcrima filosoful, îl azvârle pe Radu Mărculescu pe culmile gloriei între cuceritorii inespugnabilei cetăţi a credinţei divine, sub flamura surâsului său înlăcrimat al destinului. Spirit mereu tânăr, vesel, primitor, boierul Radu Mărculescu radia de sinceritate, de echilibru, de omenie, de politeţe, de cultură, de armonie: „Spirit înalt şi luminos, cum l-a caracterizat prof. univ. dr. Radu Şerban Palade, iubitor de Dumnezeu şi de semeni, de neam şi de ţară, Radu Mărculescu a fost un etalon de umanitate şi moralitate. A suferit imens, dar a ieşit victorios. Dumnezeu l-a supus la mari şi aprige încercări, dar l-a şi ajutat să se bucure şi să ducă la bun sfârşit creaţia lui artistică, literară, plastică şi spirituală. A fost un om monumental: profesor, pictor, scriitor, poet, dramaturg, traducător, eseist, istoriograf, teolog, român, creştin... A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, al Asociaţiei Veteranilor de Război. Aşa cum spunea psalmistul:  
 
L-au lovit valurile şi nu l-au clintit!  
 
L-au bătut vânturile şi nu s-a plecat!” (op. cit. p. 210)  
 
Lucrarea mărturisitorului şi eroului nostru Radu Mărculescu cuprinde 13 capitole şi se evidenţiază prin darul minunat, viu ce păstrează în harul ei memoria unei înalte conştiinţe creştine în care se derulează suferinţa căderii în prizonierat ori în infernul robiei. Dacă pentru mulţi prizonieri această înfrângere s-a transformat în cădere, devenită apoi o catastrofală prăbuşire, pentru foarte mulţi camarazi, căderea s-a înălţat pe culmile de azur ale Biruinţei.  
 
În fiecare trăitor creştin, temelia, stâlpul, farul conştiinţei sale spirituale este Adevărul revelat, singurul pe care se poate clădi: viaţa, binele, dreptatea, frumosul, crezul, nădejdea, suferinţa, dăruirea, veşnicia sa şi a celorlalţi cu care îşi împleteşte destinul haric. Adevărul divin revelat, în credinţa creştin-ortodoxă, nu trebuie manifestat în credincios, în luptător, decât în conştiinţa sa mistică, harică, mesianică, hristică, prin trăire, ca menire, ca atitudine, ca responsabilitate, ca iubire, ca mărturisire, asumându-se demnităţii şi onoarei Neamului său, indiferent de încercări, de zguduiri, de drame ori tragedii, care se văd mult mai clar când suferi cu ele, prin ele: „Astfel, avea să spună eroul nostru Radu Mărculescu, pas cu pas, cu inima strânsă, am urmărit toată drama poporului nostru: ocupaţia sovietică, foametea, dezorganizarea organizată, arestările, condamnările, execuţiile, deportările, în genere toată răsturnarea lumiii noatre cu capul în jos şi cu fundul în sus. Dar şi începuturile unei << rezistenţe>> (eroică, disperată, dar fără noroc). Iar în final, abandonarea noastră de către Occident (din interese de joasă specie) la picioarele de lut ale uriaşului sovietic.” (op. cit. p. 447)  
 
În lagărul-schit al captivităţii, dincolo de constrângerile exterioare şi polare, în candela sufletului fiecărui prizonier mijea totuşi licărul unei ancore, a unei speranţe. Poate că harul schitului mai împrăştia sacralitatea acelor ostenitori, înmiresmată de duhul trăirii liturgice. Pronia cerească încălzeşte sub aripile Ei procesul de remodelare şi de renaştere interioară, a celor care nu abandonaseră lupta combativă şi dinamică a creştinismului, revenirea la credinţa călăuzitoare, care transcende destinul într-o tainică solidaritate ce pune piatră de temelie lăuntrică, ca stâlp al rezistenţei spirituale, al rezistenţei prin religie:  
 
„Eram cazaţi la etajul clădirii într-o mare încăpere ce slujise cândva de paraclis, cu ferestre mari care deschideau minunate vederi spre pădure. Mi-aduc şi acum aminte de un magnific mesteacăn din dreptul ferestrei mele. Sub lumina lunii, pe cerul limpede ca o băutură tare, se caligrafiau ramurile lui până la cele mai mici rămurele prin care copacul-în închipuirea mea-sugea din tăriile cerului o licoare dumnezeiască pe care, prin miile lui de rădăcini, o difuza pământului, transfigurându-l. Mesteacănul îmi sugera cam ce ar trebui să fie pe pământ menirea noastră: să absorbim măcar un strop din licoarea cerească şi să o difuzăm lumii, ca să o facem nu-Doamne fereşte-un <>, ci un tărâm de existenţă puţin mai suportabil. Aş putea spune că de această metaforă vie din faţa mea, mesteacănul răsturnat, cu rădăcinile în cer şi roadele harice sub pământ, se leagă pentru mine începutul unei vieţi de meditaţie şi de discretă rugăciune, ale cărei prime urmări au fost o stare de linişte şi de împăcare cu mine şi cu destinul... Până la captivitate citisem Biblia o dată în întregime şi Noul Testament de vreo trei, patru ori... Pe parcursul prizonieratului am mai reuşit să citesc o dată Vechiul Testament şi de câteva ori Noul Testament. Ei bine, lecturile acestea, de acum mi-au fost revelatorii. La tot pasul găseam asemănări şi aluzii la situaţiile pe care le trăiam noi în vremea de faţă. Totul din ce citeam mi se părea de o actualitate uluitoare, fantastică. Aş fi rămas la o înţelegere mediocră a Evangheliilor dacă experienţa captivităţii nu mi-ar fi revelat adevărata semnificaţie a mesajului lor, care nu e de renunţare şi resemnare (cum mi-ar fi putut apărea-şi nu numai mie-la o lectură în condiţiile unei vieţi banale şi confortabile), ci de luptă şi îndrăzneală, atunci când îl receptezi în condiţiile dramatice ale unei confruntări pe viaţă şi pe moarte cu cei ce umblă să-ţi prindă nu numai trupul, ci şi sufletul în plasa Satanei. <>iată replica evanghelică la toate tertipurile <> de-a ne prinde în capcanele ei.  
 
<<Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!>> a fost de asemenea, deviza <> noastre şi a contribuit prin forţa mesajului ei evanghelic la eliberarea noastră din frica şi angoasa sub care ne duceam un simulacru de viaţă, făcându-ne-desigur, într-un târziu şi la capătul multor sacrificii-să impunem <>respectul demnităţii noastre ca oameni.” (Capitolul 4, p. 172)  
 
Mănăstirea Oranki, ctitorie şi metoc ţarist, devenită lagăr sub auspiciile purpuriului bolşevic după 1918, a „cazat” din vara lui 1944, primele loturi de români, lângă nemţi, unguri, italieni şi spanioli. Alături de munca anevoioasă, hrana era destul de insuficientă şi proastă, dar compensată prin suplimentul propagandei susţinut îndârjit de comisariatul politic, de a se alcătui Diviziile roşii ale trădării şi ruşinii. Deşi, lupta era acerbă şi total neegală, majoritaea ostaşilor români au rămas dârzi în demnitatea lor, dincolo de scrâşnetul ruginit, ameninţător al tovarăşei Ana Pauker: „Vom trece peste cadavrele voastre şi nu ne vom lăsa până ce nu ne vom face stăpâni în România.” (Pr. Dimitrie Bejan, Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 23)  
 
Cum rezultatele erau din ce în ce mai mediocre, s-au hotărât măsuri de la vârf, printr-o reprezentare spectaculoasă jucată în mai multe lagăre, cu o distribuţie deloc neglijabilă: Ana Pauker, colonelul Cambrea, şeful Statului-Major al Diviziei a V-a, coloneii Captaru, Maltopol, Tedu, Codler, maiorul Haupt, căpitanul Bodiu ş.a., în centru căreia trona colonelul NKVD-ist Samoilov, orchestrând pe partitura de deschidere cu ruşinoasa propunere şi încheind-o cu ameninţările de rigoare. Soldatul Căprăroiu a deschis şedinţa de la masa roşie, încredinţându-i conducerea Anei Pauker: „Mare şi ciolănoasă, aceasta se propti în pumnii ei puternici pe masa roşie, aruncând peste mulţimea capetelor noastre o privire de ură şi provocare. Faţa osoasă şi dură era încadrată de laţe groase de păr cărunt, aidoma şerpilor ce întregeau faţa Gorgonei din mitologie, care împietrea pe oricine o privea. În esenţă, discursul ei recapitula sloganurile limbajului politic sovietic din care nu lipseau salvarea ţării noastre de ocupantul fascist, luptând alături de Armata roşie eliberatoare; în concluzie, ne cerea adeziunea la cererea ce urma să fie trimisă Generalissimului. Cuvântarea ei a fost punctată de frenetice aplauze, dar numai din partea celor de la masa roşie. Cele câteva rare şi zgomotoase aplauze ale câtorva activişti plasaţi strategic printre noi ca să ne antreneze în astfel de simulări de entuziasm sunau fals şi nu făceau decât să sublinieze dezacordul tăcerii noastre faţă de penibila farsă la care eram obligaţi să asistăm. Iritată de această pasivitate ostilă, Ana Pauker trecu în final la atacuri directe asupra noastră. Ştia ea bine care sunt sentimentele noastre atât faţă de URSS, cât şi faţă de mişcarea antifascistă. Dar ne atrăgea atenţia că divizia de voluntari oricum se va forma, fie cu noi, fie fără noi şi împotriva noastră...  
 
Atunci ceru cuvântul, din partea noastră, căpitanul Nicolae Popescu-Tudor. Ofiţer de stat-major, inteligent, citit, bine pregătit, dar mai ales om de caracter, el îşi asuma acum riscul, care friza sacrificiul, de a demasca în mod public trădarea care se dădea drept patriotism, cum şi eliberarea de ocupantul fascist, care, în realitate, nu era altceva decât eliberarea României de români şi înrobirea ţării noastre pe termen nelimitat sub sovietici. Cum s-a şi întâmplat, de altfel.  
 
Cu un glas ferm şi tăios, atacă mai întâi pe ofiţerii superiori din prezidiu, în cap cu Cambrea, fostul lui şef de stat-major de divizie, manifestându-şi uimirea de a-i întâlni la această masă roşie, pe ei, care instruiseră atâtea serii de ofiţeri în cultul onoarei, al respectului faţă de jurământul către Rege şi Neam şi al dispreţului pentru trădare. Apoi trecu la noua Gorgonă, sovietică, Ana Pauker, care, militând pentru o stăpânire străină asupra ţării noastre, îşi repudiase patria, cum şi aceasta o repudiase pe ea.  
 
„Cu ce drept vorbeşte dumneaei în numele naţiunii române împotriva căreia a luptat şi care, la rândul ei a repudiat-o şi ea?” întrebă căpitanul, arătând-o cu degetul. <> replică în sotovoce Ana, care ţinea să de-a filipicei căpitanului o conotaţie antisemită pe care aceasta în nici un caz nu o avea. „Cât priveşte mâna generoasă de care ne vorbeşte dânsa, aceasta e o mână de fier într-o mănuşă de catifea, care ni se întinde nu ca să ne elibereze, ci să ne subjuge, fiindcă ea aparţine unei puteri care în expansiunea ei spre apus şi sud se împiedică de noi, românii, ca de un obstacol. Această linie nu e de azi, de ieri. Ea este o constantă a politicii marelui nostru vecin de la răsărit, care funcţionează încontinuu, indiferent de ideologia sau forma sa de guvernământ, fie sub pajură bicefală ţaristă, fie sub steaua roşie comunistă. Această linie de politică externă a fost elaborată încă de la începutul secolului al XVIII-lea şi articulaţiile ei desprind cu o claritate care nu lasă loc nici unei iluzii-cum ar fi cea cu care se vrea azi să fim îmbătaţi-din acel faimos document care este Testamentul lui Petru cel Mare.”  
 
„Aici se produse catastrofa. Samailov, care se învineţea pe măsură ce expunerea căpitanului avansa, când auzi de Testamentul lui Petru cel Mare sări în sus ca un diavol stropit cu aghiazmă şi începu să urle: << Agiunge, agiunge băndit făscist! Ai vinit arma la mâna pacinic narod savietic, ucis şi jefuit la el şi acum faci aici complot...>>”(Capitolul 5, Înapoi la Oranki, p. 202-203)  
 
La Mihailovo era un fel de lagăr-filtru, unde se triau şi se expediau între solstiţii şi echinoxuri prizonierii sovieticilor. Dintre toate gările cu rănile de război încă necicatrizate prin care mişunau umbre şi stafii, încadrate între garnituri de soldaţi balşoi-ceasovoi, Voronejul se deosebea prin numărul excesiv de mutilaţi şi invalizi. Garniturile de bou-vagoane nu pridideau să adune mulţimea răniţilor. O astfel de garnitură a pus faţă în faţă într-una din zile două grupuri de prizonieri: ostaşi români şi o şatră de ţigani tot români care se priveau uimite:  
„Ce-i cu voi?” îi întrebarăm.  
„Suntem ţigani din România, răspunseră ei uimiţi că aud vorbă românească. Dar voi ce sunteţi?”  
„Suntem ofiţeri români prizonieri”...  
„Hauleo, hauleo, începu bulibaşa să-şi smulgă barba şi să plângă. Chivo, Safto, Marghioalo, Titilico! Veniţi să vedeţi pe ofiţerii noştri săracii în ce hal au ajuns”...  
„Hauleo, ofiţerii noştri, săracii, ce frumoşi erau!...Cum sclipeau toate pe ei!...Şi cum le curg zdrenţele acuma!”...  
„Dar voi cum aţi ajuns aici şi încotro vă duc acum? întrebarăm”  
„Noi, domnilor ofiţeri, am ajuns aici la Buh (Bug) dintr-o greşeală la <>. Fluierul Iclăr (Fuhrerul Hitler) a spus la <> lui Antonescu să-i trimită <>, şi Antonescu a înţeles <<ţiganii>>, şi de aici ni s-au tras toate belelele.” (Capitolul 10, p. 550). Pe drumul repatrierii statul român ateu a ieşit în întâmpinarea bravilor ostaşi şi a dârzilor eroi pe zdrenţele cărora mândria ostaşului mai triumfa alături de tresele regale decolorate, cu baionete şi câini poliţişti. Însoţitorul convoiului care se repatria era nedespărţit de voluminoasa geantă în care erau încarcerate umbrele lor, bandajate cu dosarele întocmite de NKVD, pentru a fi predate Secăturităţii noi Republici populare, ce trebuia să facă corectura de rigoare: încadrarea de la „prizonier de război” la cea de „criminal de război”.  
 
Radu Mărculescu în faţa urii şi a furiei satanic dezlănţuite asupra sa, asupra Neamului său, asupra Dumnezeului nostru a învins prin puterea de sacrificiu a ostaşului român, prin autoritatea jertfei sale hristice, prin tăria dreptei credinţe, prin imensa răbdare, prin profunda smerenie, prin infinita sa iubire. În faţa unui taifun ateu al sistemului antiuman, anticreştin şi represiv plămădit din aluatul fariseic al urii, minciunii, delaţiunii, profanării şi trădării, să se ancoreze cu nădejde de Crucea salvării şi a biruinţei ortodoxe, oferindu-ne Icoana oglindirii sale ca model de integritate, de curaj, de înaltă şi regală ţinută culturală, de o dimensiune eminamente spirituală în care se solidarizează eroul şi creştinul, ascetul şi pedagogul, îndrumătorul şi misticul, frumosul şi mărturisitorul:  
„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit,  
Avutul nostru, tot ce-am risipit.  
Nu pregeta să suferi şi să sângeri!  
Izbânda noastră creşte din înfrângeri!”  
(Din testamentul lăsat de erou camarazilor de suferinţă)  
 
Să-I mulţumim Bunului Dumnezeu pentru acest Neam!  
Să fim demni de astfel de Eroi, Martiri şi Mărturisitori!  
---------------------------------------------------------------------  
*Din ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.  
Cu Noi este Dumnezeu!  
 
Gheorghe Constantin NISTOROIU  
Brusturi-Neamţ  
10 ianuarie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
RADU MĂRCULESCU - PĂTIMIRI ŞI ILUMINĂRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICĂ (EDITURA HUMANITAS) / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1851, Anul VI, 25 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!