Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Omagiu > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1841 din 15 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

NISTOROIU C Gheorghe - PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (IV)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Eminescu ne-a învăţat un grai al minunii, limba Eminescu!”  
(+Antonie Plămădeală - Mitropolitul Ardealului)  
 
Acum ştiu de ce sunt cum sunt...  
Pentru că am fost îndrăgostită cândva de o stea.  
Şi-n fiecare zi mi-e dor de ea.  
Acum ştiu de ce sunt cum sunt... Nu, nu mai poţi fi  
niciodată a ta dacă într-o noapte, cândva,  
în odaia ta a coborât un luceafăr.  
Nu, nu mai poţi fi niciodată a altuia,  
când un luceafăr ţi-a şoptit să vii.  
Nu, nu mai poţi fi niciodată pe pământ,  
când un luceafăr te-a chemat cu el.  
Nu, nu mai uiţi niciodată de cer,  
chiar dacă atunci nu ai avut curajul să te duci  
după el. Acum ştiu de ce sunt cum sunt...  
Pentru că am iubit cândva un luceafăr.  
Şi în fiecare zi mi-e dor de el.”  
(Românca Alexandra Svet)  
 
„Eminescu e alfabetul literaturii române  
căreia cronicarii îi sunt ideogramele”  
(Mircea Platon)  
 
Pe măsură ce caleaşca anilor mei zboară tot mai departe, spre azurul serafic al Naţiei, devin tot mai recunoscător marilor noştri Înaintaşi, pe umerii cărora s-a aşezat destinul ortodox al Neamului nostru creştin, în inimile cărora a odrăslit mireasma cântării de Dumnezeu şi de Plai dacoromân, în sufletele cărora s-au înălţat atâtea imne şi poeme de dor, de dragoste şi de mulţumire pentru viaţa primită, întru taina şi jertfa ei, întru iubirea şi mărturisirea mai presus de sine.  
 
Poezia, cântarea, trăirea, asceza, suferinţa, bucuria sunt jertfe mistice ale cugetului spre împlinire duhovnicească peste care se revarsă harul lui Dumnezeu pentru a le întregi arhetipal, căpătând astfel, mireasmă, culoare, expresie, misiune, vocaţie, mărturisire, închinare, atribute spirituale unei culturi creştine autentice şi înălţătoare spre transcendent, spre unire deplină cu Inefabilul.  
 
Prin constituţia ei teandrică, divino-umană, Biserica lui Hristos trăieşte existenţa şi misiunea ei în bipolaritatea dimensiunii: cea revelată, dumnezeiescă, circumscrisă Sfintei Treimi, Cerului, dar şi cea umană, centrată pe spiritul Culturii, ca expresie naturală, harismatică a Omului inspirat, a Neamului, a pământului sacralizat.  
 
Aşadar, Omul ales, religios este o dimensiune preponderent-culturală, iar prin conlucrare cu harul divin tinde spre desăvârşire, spre geniu, spre cealaltă dimensiune dumnezeiască. Omul ales, slujitorul, profetul hărăzit de Dumnezeu îşi aşează temelia existenţială pe Adevărul revelat de Duhul Sfânt, iar stâlpul, coroana spirituală, pe Iubirea întru Atotcreator şi Neamul său.  
 
Cultura religioasă, cea ortodoxă devine pentru cel ales, poet, preot, pedagog, artist, profet, etc., o împreună lucrare, o lucrare harică a celui inspirat şi Creator, pentru desăvârşirea creştină a Neamului ortodox. Cel ales îşi pune în trăire, în jertfire cea mai profundă simţire mistică a raţiunii sufletului său, cea de zămislire a culturii, cea de continuator al Creaţiei divine.  
 
Acesta este geniul ori sacerdotul cerului de pe pământul Patriei sale.  
 
Toate însuşirile spiritului său sunt luminate, inspirate, îndrumate de harul dumnezeiesc, care-i dau totală strălucire aristocraţiei sale traco-dace. Cel ales, Geniul, aristocratul spiritului este aşadar, Sacerdotul mistic, slujitorul Cultului ortodox, ca viaţă şi misiune a Bisericii lui Hristos, care se cuminecă culturii noastre creştine, împărtăşindu-se apoi tuturor, aflaţi în pantheonul spiritual universal. Graţie Bisericii Ortodoxe naţionale se împleteşte o legătură indestructibilă, aproape consubstanţială între Revelaţia evanghelică şi cultura spirituală a poporului nostru geto-daco creştin.  
 
Evanghelia lui Hristos trăieşte în realităţile spirituale, sociale şi naturale prin cultura fiecărui veac, ca un prezent continuu. Creaţia Tatălui ceresc prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt şi Sensul Întrupării Fiului lui Dumnezeu-Mântuitorul lumii în Om, au fost şi sunt dovezile faptei de a sfinţi şi transfigura firea omului prin asceză, mistică, jertfă şi cultură spirituală spre îndumnezeire. Creaţia a fost înfăptuită prin Logosul-Fiul, prin Cuvânt, deci, iar Omul a primit drept chip al său, dumnezeirea Cuvântului strălucitor, în gând, cuvânt şi faptă.  
 
Evanghelia lui Iisus Hristos acelaşi rol divin îl are: de a transfigura cultura prin Biserică, desăvârşind-o apoi în Cultura Duhului. Biserica Ortodoxă este şi rămâne temelia şi Sânul Culturii duhovniceşti, izvorul continuării Creaţiei lui Dumnezeu, iar ce este în afară de Biserică este iluzie,vânare de vânt, amăgire, închipuire. Până la venirea Dumnezeului-Hristos pe pământ, omenirea, excepţie făcând Neamul pelasgo-traco-daco-get, curgea doar în vatra panteismului, fără esenţa trăirii în mistica libertăţii, adevărului, iubirii. Numai prin har, prin credinţă, prin dăruire Omul ales este capabil să devină cu adevărat făuritor de cultură sub autoritatea Duhului Sfânt.  
 
Biserica lui Hristos şi Cultura creştină ortodoxă nu se confundă şi nu se substituie una alteia, ci sunt împreună lucrare, împreună slujire. Prin urmare, genialitatea mistică spiritual-creştină, fie a ţăranului dreptmăritor creştin, a poetului, a dascălului, a eseistului, a filosofului, a artistului, a teologului, a preotului, a monahului rămâne veşnic-testamentară, a tezaurului naţional-universal. Cultura unui neam creştin trebuie să aibă totdeauna trăirea unui sens profund al trăirii sale mistic-ortodoxe, o neîncetată prezenţă a lui Dumnezeu în Creaţie astfel încât omul artist-creator să aibă emergenţa numai spre transcendentul divin al nemuririi. Cultura unei naţiuni care dezertează din Sânul Cultului, al Bisericii, ajunge, subcultură autonomă, grea de sine, plină de ifose.  
 
Niciodată un stat, care nu este naţional-creştin nu va sprijini Cultura şi implicit Biserica. Statul, care poate fi ateu, liber-cugetător, social-democrat, vasal intereselor străine, stăpân propriilor interese, nu va avea aplecare spre Cultură, graţie neputinţei sale spirituale. Şi tocmai de aceea el va percepe numai taxe, impozite, dobânzi, crize, imixtiuni, împrumuturi, contracte, ordonanţe, suspiciuni, tergiversări, legiferări, propagandă, compromisuri, trădări, laşităţi, liberalităţi, burghezii, inutilităţi, îngrădiri, interziceri, persecuţii, prigoane, mistificări, dezinformări, subversiuni, demagogii, falsităţi, înşelăciuni, ascultări, supravegheri, interogări, proscripţii, etc. Convinşi fiind, că adevărata cultură ortodoxă izvorăşte doar din şi prin credinţa creştină, putem afirma cu certitudine că Mihail Eminescu este geniul nostru religios, creştin prin excelenţă, adică Profetul Naţiunii Dacoromâne, profetice, pilduitoare.  
 
Toată preocuparea sa culturală a căpătat strădania unui sens religios al cunoaşterii, al viziunii cosmice care, sinergic fiind înfăptuită prin credinţă şi har trebuie să se reflecte în Elita spirituală a unui Neam spre a-i da sau reda, demnitatea aristocrat-naţionalistă, conştiinţa sensului divin, continuitatea mesianică, vocaţia şi dimensiunea sa mistică, înnoitoare, mântuitoare. Aşa cum credinţa zugrăveşte icoana sufletului creştin, la fel cultura spirituală a unui Neam, zugrăveşte sufletul unui geniu religios, ales, surprins în aura rugăciunii, în nimbul frumuseţii angelice, în candela adevărului revelat, în amvonul binelui dăruit al azurului serafic, declanşând sublimul divin, în încercarea de a idealiza şi de a investi sacru, FEMEIA, ca paradigmă a imperativului: cultul FECIOAREI MARIA-prototipul Frumosului dumnezeiesc.  
 
Nu există geniu religios universal recunoscut, transcendent (cei care n-au aură religioasă, primesc doar confirmarea imanentului) să nu fie sacerdot al rugăciunii, al Adevărului şi să nu cânte, să nu se închine, să nu se încline, să nu îngenuncheze, slujind cu dăruire sfântă, jertfelnică lui Dumnezeu, Fecioarei, Cerului, Neamului, Patriei, Femeii (Fecioara-Femeia-Mama), Naturii, Pământului...  
 
Mihail Eminescu, fiind un geniu religios aduce adorare Atotcreatorului-Tată, în viziunea sa cosmogonică: „... Pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns... Dar deodat un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl”..., Atotcreatorului-Fiu, ca sens al Întrupării: << La steaua care-a răsărit/ e-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>..., supravenerării Fecioarei Maria, ca Maică atotmilosârdă: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină!” , Neamului ori Patriei atât de dragi: „... Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tânără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” sau iubirii unei pământence: „... Cum ea pe coate-şi răzima/ Visând ale ei tâmple,/ De dorul lui şi inima/ şi sufletu-i se împle” , precum şi naturii în splendoarea răsfăţării sale miraculoase: „ Tresărind scânteie lacul/ Şi se leagănă sub soare;/ Eu privindu-l din pădure,/ Las aleanul să mă fure/ Şi ascult de la răcoare/ Pitpalacul. ... Cucul cântă, mierle, presuri-/ Cine ştie să le-asculte?/ Ale păsărilor neamuri/ ciripesc pitite-n ramuri/ Şi vorbesc cu-atât de multe/ Înţelesuri.” (Eminescu, Poezii. Ed. pentru Literatură, Buc. 1965)  
 
„Un om de geniu, spunea alt mare geniu, poet-filosof-teolog, Nichifor Crainic, îngenunchează în faţa Sfintei Fecioare. Smerenia, condiţie iniţială a rugăciunii, îl face să-şi vadă întreaga măreţie ca pe o adâncă nimicnicie. Oricine ai fi, în faţa cerului şi a veşniciei, simţi că nimica nu eşti cum a zis el altă dată. Această smerenie e şi mai intensificată de conştiinţa dureroasă a păcatului: adânc noian de vină. Sentimentul nimicniciei şi al păcatului pune o distanţă morală, cutremurătoare între el şi neprihana cerească a Sfintei Fecioare. Nevoia rugăciunii e deci cu atât mai fierbinte..., priveliştea sufletului său, absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. El o cutează, fiindcă ştie că deasupra veghează privirea ei plină de lacrimi îndurătoare.” (Gândirea, anul XVII, nr.1, Ianuarie, 1938)  
 
Prin toată creaţia sa genială, Mihail Eminescu devine ctitorul care defineşte sensul spiritual al Culturii ortodoxe naţional-universale. Profetul nostru a asimilat selectiv domeniile sufletului, poezia, gândirea, cugetarea, cosmologia, credinţa, libertatea, adevărul, numai în concordanţă cu mărturisirea Evangheliei Hristice. Geniul său religios-creştin ni s-a descoperit în toată amploarea şi splendoarea sufletului său, în intensitatea trăirii sale ca promotor al Culturii autohtone, spiritual-culte, întemeiată pe o sinteză originară a Tradiţiei precreştine şi creştine, liantul de suflet al etnogenezei nemuritoare a poporului dacoromân: „Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, mărturiseşte marele teolog genial şi duhovnic ales Părintele Galeriu, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentantivă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator.” (Studii Teologice..., Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, Ianuarie-Februarie, 1991)  
 
Seva excepţionalei noastre culturi populare şi harul hristic au odrăslit şi s-au concretizat în Profetul Neamului prin subtilitatea şi bogăţia spiritului, prin covârşitoarea forţă de creativitate, prin demnitatea aristocraţiei sale dace, prin rafinamentul gândirii,al erudiţiei sale creştin-ortodoxe enciclopedice. Mihail Eminescu rămâne pentru Neamul protodac, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu sfinţenie întreaga sa viaţă: trecutul, prezentul şi viitorul spiritualităţii dacoromâne, aşa cum inspirat afirma Patriarhul Teoctist Arăpaşu despre relaţia Biserică-Cultură: „ tot trecutul, prezentul şi viitorul neamului nostru se concentrează într-un singur cuvânt: DUMNEZEU.”  
 
Crezul său naţionalist, rugul aprins al poeziei, împlinirea şi strălucirea lirică, mistica sufletului său aristocrat, l-au încununat ca misiune şi vocaţie profetică a Neamului dacoromân creştin-ortodox. Elementul lui genial, specific eminescian, cel de autoritate profetică este certitudinea fenomenului de taină, atitudinea, sinteza de rămânere permanentă, definitivă şi nicidecum impresia de mister, de trecere prin timp: „...stiliceşte Eminescu avea sunetul lui specific, remarca filosoful genial al culturii Artur Gabriel Silvestri, ... compoziţia, publicistica eminesciană e memorabilă prin atitudini. Sintezele lui sunt ale unui polemist de forţă, cu gânduri învâlvorate, pornind uriaşe roţi sufleteşti din te miri ce sugestie exterioară, văzând mereu generalitatea în incidental, durabilul în clipă,... această publicistică masivă, care e de fapt filosofie, istorie şi eseu de cel mai înalt nivel, e atingătoare de alte domenii şi scapă de sub imperiul ruinător al momentului.” (Artur Silvestri, Critica Prozei, vol. I [1973-1989], Prozatori (A-G),Ed. Carpathia, 2015, p. 200-202)  
 
Conştient de harul primit de la Dumnezeu, de forţa sa creatoare şi împreună lucrare cu divinul ca autoritate genială: <>, profetul rămâne în simplitatea sa aristocrată, încântătoare, care-l însoţea permanent alături de cei mari sau de cei mici, situaţi pe scara socială, păstrându-şi aura sa regală. De această stare a sa, firească şi suprafirească, profită conservatorul Titu Maiorescu, când oferă premiul academic pretendentului la mâna Veronicăi, Iuliu Roşca, justificându-se ca o compensaţie prin portretul abstract pe care il construieşte, cel al geniului neînţeles.  
 
Desigur că geniul nu poate fi deloc uşor de înţeles nici de capetele pretins luminate, el trăindu-şi oprera prin conştiinţa religiozităţii sale creştin ortodoxe şi misiunea sa mistică purcesă din Adevărul revelat. De aceea antinomiile sale creştin-creatoare, par pentru foarte mulţi iniţiaţi doar paradoxuri, necunoaşteri, neînţelegeri, rele voinţe. Sunt chiar voci grele, creştine, ca nişte dangăte de clopot poate, care neagă creştinismul lui Mihail Eminescu. Dar creştinismul ortodox este o stare înaltă, spirituală, mistică, divină a sufletului religios, nu o abordare ştiinţificistă. Sunt oameni procupaţi de o cercetare religioasă profundă, pot fi chiar teologi remarcaţi, dar asta nu înseamnă că sunt şi credincioşi autentici, trăitori, jertfitori întru Neam şi Dumnezeu, întru Creaţie şi Atotcreator.  
 
Creştinismul autentic este sinonim cu Milostenia. Sunt oameni donatori care împart cu regularitate în anumite perioade, daruri de orice fel, dar asta nu înseamnă că sunt şi milostivi. Milostenia trăieşte permanent în viaţa celui darnic, în sufletul său plin de lumină. Aşa şi creştinismul ortodox, nu este o manifestare în diferite ocazii, de sărbători, în gătiri ale campaniilor electorale sau la alegeri de domni ori de ierarhi, ci o atitudine jertfelnică continuă, o comuniune permanentă întru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi aproapele, întru Cultură Duhului în Sânul sfânt al Ortodoxiei. A scrie profund, elevat, elitist despre creştinism, despre valorile Ortodoxiei, ale Tradiţiei, nu te defineşte ca şi creştin mistic, slujitor al esenţelor teologice: Adevărul, Libertatea, Mărturisirea, Crucea, Suferinţa, Jertfa, Iertarea, Învierea, Iubirea, Îndumnezeirea.  
 
Aşadar, să luăm aminte!  
 
„Eminescu şi creştinismul” Răzvanului Codrescu, este un astfel de text care neagă, categoric chiar, arată profesorul Nicolae Georgescu, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: „Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul-în resorturile intime ale personalităţii sale-acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă a modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul-aceasta stă în „căderea” şi-n „libertatea” lui noetică şi creatoare.” ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009)  
În inadvertenţa grăbită a intervenţiei sale mişcătoare..., Răzvan Codrescu se contrazice cu brio: „...acuitate metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare...”, chiar dacă s-a raportat: << pe bază de texte şi de surse autorizate>>(ibid, p. 8), ştiindu-se de altfel şi de fapt că textul nu are doar literă, ci şi har. Mai ales Har!  
 
Păi, dacă iubeşti Neamul tău aşa cum l-a iubit Profetul nostru dac, cu toată fiinţa sa, cu toată inima sa şi cu tot cugetul său, oare pe Dumnezeu: „Din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ ”(Sf. Ap. Pavel, Epist. către Efeseni 3,15), Care este Părintele ceresc şi al neamului nostru, oare nu L-a iubit mai presus de toate? Creştinul nu este cel care doar crede şi contabilizează păcatele celorlalţi faţă de ale sale, privind împrejurările istorice, ci acela care mărturiseşte credinţa prin jertfa faptelor sale permanente. Creştinismul trăit şi mărturisit ortodox, constituie în persoana credinciosului milostiv şi iubitor, modul şi sensul esenţei sale existenţiale, iar pentru geniul creator de supravalori naţional-universale, dincolo de acestea, pogoară peste crezul său intuiţia harică a plenitudinii sale serafice, nicidecum „intuiţia organicului” ca garnitură la „acuitatea metafizică”. Apoi, „reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare”, nu exprimă aşadar, relaţia-referinţă a Geniului cu Sfânta Tradiţie? Păi această „reverenţă”, nu arată deplin veneraţia Luceafărului faţă Tradiţia Creaţiei dumnezeieşti? Nu, defineşte atitudinea, existenţa sa creştină, dimensiunea spirituală absolută a alterităţii sale geniale ca vocaţie ortodoxă mărturisitoare?!?  
 
Geniul creştin nu este unul abstract, nu se mişcă doar în sine, ci prin lumina harului divin se răspândeşte înmulţind talanţii, se dăruieşte prin prisosul de iubire Neamului, lui Dumnezeu, întregii lumi. Mărturisirea iubirii sale de Neam, care devine implicit şi dragostea sa întru Dumnezeu este în egală măsură o dimensiune dumnezeiască atât ca misiune cât şi ca vocaţie, ca asumare în transcendentul divin. În Cultura noastră ortodoxă n-a prea existat răsfrângeri metafizice, fiindcă filosoful, gânditorul, poetul, artistul, pedagogul, teologul le-au inserat misticii creştine, ortodoxo-hristice.  
 
Profetului nostru Mihail Eminescu, nu trebuie să i se repartizeze doar <>, cum definea Goga, inegalabila Doină, ca simţire naţionalistă sau cum vor unii bine intenţionaţi să-l încoroneze numai ca referinţă eminesciană... Mihail Eminescu este un geniu creştin-ortodox care se însumă prin creaţia sa întru trăirea arhetipală Hristico-evanghelică. Fiind cel mai devotat şi mai însufleţit partizan al adevărului, Eminescu ştia că Hristos este Adevărul absolut prin excelenţă. Când urci spre Amvonul cunoaşterii lui Eminescu, trebuie să te înalţi cu sufletul doldora de iubire sau măcar să te situezi pe prima treaptă a urcuşului tău, altfel calci pe urma hulitorilor sau te agăţi de remorca detractorilor condusă de un Horia Roman Patapievici.  
 
E drept „că Eminescu era <> a tuturor, repet a tuturor politicienilor zilei”(de ieri şi de azi, aş zice, n.a.), afirmă genialul Virgil Maxim, dar tot el înalţă Imnul divin: „Rugăciune”, Preacuratei Maria, cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Eminescu, adaugă acelaşi mare poet şi mărturisitor Virgil Maxim. Pietatea creştină universală s-ar înnobila haric şi serafic dacă Psalmul (Rugăciune) închinat cu supraveneraţie Fecioarei Maria-Crăiasa Cerului şi a Pământului, al nemuritorului geniu, ar fi alăturat ceremonialului liturgic al Bisericii Soborniceşti a lui Hristos. Învierea, Rugăciunea unui Dac, Răsai asupra mea, La steaua, Luceafărul, Colinde, Împărat şi proletar, Scrisoarea I ş.a., ne descoperă fiorul său sacru contemplativ, care este caracteristica de taină a sufletului Marelui Emin.  
 
Reputatul sociolog creştin Ilie Bădescu l-a numit pe Eminescu al nostru şi al lumii: eroul eponim al culturii româneşti, arată eminescologul Theodor Codreanu, la care subscrie că: Eminescu are statura unui mit naţional. ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009, p. 18) „Că autorul Luceafărului, spune Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, cunoştea bine Biblia şi că citise numeroase cărţi bisericeşti, e fapt sigur. Că intelectul său era atras cu precădere de textele profunde, nu e nici o îndoială. Tot atât de învederată este şi aspiraţia spiritului său către zonele absolutului, prezentă în întreaga sa operă.”(ibid. p. 10) Într-o altă parte, Maica Benedicta, academician Buşulenga spune: „Mihai a dobândit primele învăţături de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchiile vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă. De aici i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul şi chiar înprumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru preţul şi savoarea cuvântului vechi, şi, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi admiraţia pentru instituţia Bisericii Naţionale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie şi dăinuirea neamului.”( Veghea, an II, nr. 1, 2009,p. 21)  
 
Privilegiului admiraţiei geniului-profet Mihail Eminescu se adaugă şi marele preot, profesor teolog şi duhovnic Părintele Ilie Moldovan, care mi-a făcut onoarea să-l am ca profesor de taină la Facultatea de Teologie-Sibiu şi să-l cinstesc ca pe un mare Dascăl al Ortodoxiei. Contemplând geografia noastră spirituală, transfigurată de Hristos, spunea: „...unul dintre fiii acestui neam s-a apropiat de acest paradis, i-a însuşit graiul şi i-a descoperit minunile frumuseţii lui divine. Iar acesta a fost marele nostru poet, Mihai Eminescu. Poezia lui are darul să ne integreze în noua rânduială divină a lumii, în ordinea care ne conferă accesul la o cunoaştere din interior a peisajului ţării noastre, o cunoaştere în adâncul şi esenţa existenţei pe pământ străbun. Căci paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice, unde au loc nunţile cele de taină şi de unde curg izvoarele vieţii neamului... Când poetul se apropie de sufletul său ancestral din care izvorăsc harurile poeziei pure cu intenţia de a ne descoperi frumuseţile paradisului etnic românesc, se depăşeşte pe sine, trece dincolo de arta poetică şi cântă cu îngerii pământul în care se oglindeşte cerul desfăcut în focşi aur.”(ibid. p.26)  
 
Părintele Constantin Voicescu, fost deţinut politic şi mărturisitor, mărturisea că Imnul „Rugăciune”, poeziile Eminului pentru cei din temniţele regalo-comuniste erau considerate <>, iar o altă demnitate a Neamului nostru dac, la rându-i deţinut plitic, eseist creştin de înaltă spiritualitate ortodoxă, Aspazia Oţel-Petrescu, indignată de mişelia laşilor denigratori întreabă: „... ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit să audă! (ibid. p. 36)  
 
Un alt mare artist român, creştin ortodox, Dan Puric, care-şi cerne Dorul de Poetul genial, subliniind imperativul poporului român de a rămâne în hotarul cu cetăţi al demnităţii sale, subliniază: „Pesemne, de aceea Eminescu spunea că poporul român trebuie să se întoarcă la un proces de dacizare. Simţea nevoia să ne reîntărim cu această neînfricare, cu această tărie sufletească incomparabilă şi unică pe care am avut-o. Tot timpul Mihai Eminescu mergea către aceste esenţe tari şi inalterabile din dorinţa lui de a reface condiţia superioară a poporului român. <<Înapoi la Muşatini>>, spunea, vrând să reînvie în noi dimensiunea voievodală, partea cea mai curată şi eroică cu care am înfruntat vitregiile sorţii.” (Suflet românesc. Bucureşti, 2013, p. 135)  
 
Un model de medic, de deţinut politic, de creştin şi de român, Doctorul Teofil Mija, evocândul pe Luceafărul Daciei spunea: „Eminescu este expresia supremă a neamului românesc”(ibid. p. 37) Miron Scorobete se înclină smerit şi fascinat Eminiului: „...Nici un alt scriitor român, nici înainte şi nici după el,nu a aparţinut într-o atât de mare măsură, prin sentiment şi prin operă tuturor românilor.” (Gândirea, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p. 35)  
 
Pesimismul ca stare sufletească are două naturi: una lumească, naturală, filosofică, alta harică, cerească, creştină. Cea creştină are genă religioasă, biblică, un pesimism-optimist sau un pesimism-eminescian, ce urcă întru: <> şi „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici. „Geniu după chipul lui Dumnezeu, mărturiseşte Nichifor Crainic, gânditor, poet, teolog, deţinut politic, mărturisitor, român, creştin-ortodox, academician de aur, admirându-l pe Eminescu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină al Luceafărului.” (Gândirea, anul IX, nr. 1-3/ 2000,p. 72)  
 
Mihail Eminescu este pentru noi dacoromânii de pretutindeni, Pâinea noastră literară cea de toate zilele. „Din creaţia aşa zisă <>a poporului român, noi i-am zice cărturărească, pentru că nici poporul nu e lipsit de o cultură, relevă cel mai mare teolog al Ortodoxiei secolului XX, academicianul-teolog Dumitru Stăniloae, numit de academicianul (şi nu numai...) Răzvan Teodorescu, socotim ca un element specific ortodox reflectat în ea, viziunea cosmosului transfigurat. Elementul acesta iese puternic în relief cu deosebire în scrisul lui Eminescu şi al lui Sadoveanu. Socotim semnificativ faptul că acest element apare atât de pregnant mai ales în creaţia a doi scriitori moldoveni crescuţi în ambianţa spiritului mânăstirilor în a căror gândire filocalică transfiguratoare cosmosului prin lumina învierii a început de pe acum, dar se va desăvârşi în viaţa viitoare. Un spicuitor prin sutele de manuscrise de Paterice din Biblioteca Academiei Române mi-a mărturisit că într-o filă a unuia dintre ele, a descoperit semnătura lui Eminescu.” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism. Ed. Elion, Bucureşti,2004, p. 279)  
 
Peste aura Luceafărului străluceşte şi dragostea Mitropolitului şi cărturarului ales al Ardealului, al spiritualităţii naţional-universale, basarabeanul Antonie Plămădeală: „Eminescu cel trimis din zonele inefabile de sălăşluire a Fiinţei, şi-a ales limba română ca să poată spune lumii ceva despre frumuseţea originară. Aştrii, aşezaţi în poziţie de onor, îl salută seară de seară când apare iară şi iară pecerul românesc.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia. Sibiu, 1997, p. 16)  
 
„Te-au slăvit în cărţi şi în poeme/ şi te-au înălţat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ şi fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger./ Şi-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole şi răzvrătiri de cer...// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ paşii tăi pe unde te-au fost dus/ şi-nsetat pe drumurile Ţării/ dibui urma ta de blând Iisus./ Caut picurii de sânge, neşterşi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ şi sărut lumina lor adâncă/ şi-i ating cu mâini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subţiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind înalt, din răstigniri.// Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămaşe de venin...// Nu, tu nu eşti meşterul, nici câneazul,/ nu eşti înstelatul împărat./ Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul,/ tu eşti marele însângerat!// Te-ncrustăm, zadarnic, în agată/ şi-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ţi pipăi steme şi nici laur.../ Numai rănile mă plec şi ţi-le strâng/ şi le fac medalii mari de aur,-/ în genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.” (Radu Gyr, Baladă pentru Eminescu, în Balade, Ed.Lucman, Bucureşti, 2006)  
 
Poem apărut în revista <>, numărul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihai Eminescu.  
------------------------------------  
Ne-eminescolog, dar iubitor de Luceafăr  
 
Gheorghe Constantin NISTOROIU  
Brusturi-Neamţ, +15 Ianuarie, 2016  
Referinţă Bibliografică:
NISTOROIU C Gheorghe - PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (IV) / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1841, Anul VI, 15 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!