Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Actualitate > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1819 din 24 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Gheorghe Constantin NISTOROIU - LACRIMI, LANŢURI, CĂTUŞE ŞI COLINDE ÎN CUNUNĂ DE SÂNGE, SUFERINŢĂ ŞI BUCURII SFINTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Ce grai adânc au pentru noi/ însemnele lăsate/ de-ai  
noştri sfinţi, martiri, eroi/ în urma lor,/ prin toate!” (Traian Dorz)  
 
„Întrebat-am luminata ciocârlie,/ candela ce leagănă-n tărie/  
undelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sunt cei care nu mai sunt?/  
Zis-a ciocârlia: -S-au ascuns/ în lumina Celui Nepătruns!” (Nichifor Crainic)  
 
Lacrimile Suferinţelor unui Neam creştin sunt ca Magii ce urcă în lumină de gând, în mireasmă de cuvânt, în lucrare de har, la ieslea Cuvântului s-aducă cântare, să-L îmbrace-n lumină ca într-o haină, cu chipul Lui Dumnezeiesc de Taină:  
 
„Toţi trei se-ntâlniră sub <>/ pe „calea bătută de turma lăptoasă”.../ Aud recitarea din vocea lor joasă/ în inimi, în gânduri, doar Alfa- Omega.../ şi Craii suiră spre <>...// Brăţara luminii le joacă pe glezne/ cu sprintene-ntreceri de mult întrecut-au.../ Pofti-i-aş s-adaste căci lung drum bătut-au.../ La ţărmul doririi să-i poarte mai lesne,.../ Cometa se face când Cruce când iesle!...” (Virgil Maxim, Nuntaşul Cerului.Ed. Sălajul S.R.L. Zalău, 1992)  
 
Lacrimile Suferinţelor sunt izvorul haric ce brodează pe veşmântul sufletului creştin taina suferinţei şi a bucuriei Neamului în urcuşul credinţei sale spre cer, spre demnitate, spre moarte, spre înviere:  
 
„Iisuse, plâng ogoarele sărace/ Şi toate visurile Ţării plâng,/ De când în lanţuri Neamul nostru zace./ Şi-a ridicat urgia braţul stâng/ Şi-şi strânge pumnul lângă scăfârlie/ Rânjind când închisorile ne frâng...”[Aiud, 6 Martie 1949](Pr. Ilie Imbrescu, Căinţă pentru neamul meu- Poezii din Închisoare.Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2000)  
 
Lacrimile Suferinţelor au înflorit în poeme, în colinde, sub biciul cumplit al groazei, pe pânza sufletului, smulsă de cnutul urii viscerale, înmuiată în urzeala îndurării, resemnării, doririi, dăruirii, mărturisirii:  
 
„Prin colind le spunem tuturor/ Stelelor oprite în sobor/ că un ler şi înc-un an apus,/ că-i cernit şi straiul gerului/ Lerui, Doamne, lerui ler, lerui.// Anilor ce ni s-au frânt aici./ Lerui, ler, sub aştri licurici,/ astăzi pentru toţi ce nu mai sunt/ Lerui, Doamne, lor, în legământ!// Iar celor ce încă n-au plecat./ Lerui, ler... colind descătuşat!” [Aiud 1962](Vasile Blănaru-Flamură, Colind încătuşat-Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, 2000)  
 
Lacrimile Suferinţelor sunt veacuri şi milenii de suferinţe sfinte, Luminile luminilor adunate în rugăciuni aprinse ca o plămadă divină în Sânul neamului şi dăruite prin jertfe curate Bunului Dumnezeu, sub chipul Eroilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor:  
 
„ ...Lumină lină lin lumini/ înstrăinându-i pe străini/ Lumină lină, nuntă, leac/ Tămăduind veac după veac,/ Cel întristat şi sărăcit, Cel plâns şi cel nedreptăţit/ Şi pelerinul însetat/ În vatra ta au înnoptat.// Lumină lină leac divin/ Încununându-l pe străin/ Deasupra stinsului pământ/ Lumină lină Logos sfânt.” (Ioan Alexandru, Lumină lină-Imne 1964-1973, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1975)  
 
Lacrimile Prigoanelor sunt Cununi de veacuri hărăzite fiecărei generaţii de sacrificiu, Chemate şi Alese, împletite ca o soartă a dramei permanente în destinul istoric al Adevărului divin, al dreptăţii, al suferinţei şi al jertfei Neamului dacoromân:  
 
„Iarăşi după gratii/ Sufletu-mi se zbate/ Noaptea veşniciei/ Peste mine cade./ Nu mai privesc seara/ Cerul înstelat,/ Razele luminii/ Aici nu răzbat.// Zăvorăsc în mine/ Vâlvătăi din munţi,/ Umbra grea a morţii/ Îşi întinde punţi.”[arestul M.A.I.] (Petru C. Baciu, Inimi Zăvorâte.Ed. Buna Vestire, Bucureşti, 1999)  
 
Lacrimile suferinţelor-Colinde ale bucuriei s-au adunat în albia marilor fluvii ca dăinuire sacră, milenară; s-au primenit în susurul râurilor repezi şi cristaline, ca cereştile imne liturgice; s-au adâncit în iureşul afluenţilor, ca mistice Colinde ale dorului de izbăvire:  
 
„Icoana mea, aşa se tâlcuieşte:/ Cocon scăldat în ape de lumină,/ Culcat în ieslea boilor zâmbeşte/ Şi Maica lui cu lacrimi I se-nchină.// În noaptea rece-a peşterii boltite,/ Coconul mic e <>./ Sub văl de raze tainic împletite/ Îşi mişcă-ncet mânuţele de floare.” (Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, Coconul-Ţie, Doamne, îţi voi cânta. Doxologia, Iaşi, 2013)  
 
Toate Lacrimile au ţesut Giulgiul răstignirilor de veacuri, dar tot ele au înflorit şi în cununa Învierii Neamului biruitor:  
 
„Spălăm cu lacrimi răni şi spade,/ sfinţim cu lacrimi un sărut,/ din lacrimi ridicăm arcade/ pe unde viaţa ne-a durut.// ... Din lacrimi punem pod genunii,/ din lacrimi înviem mereu,/ şi împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de Dumnezeu.” (Radu Demetrescu Gyr, Lacrimi-Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova, 1995)  
 
Peste zestrea multimilenară şi spirituală a permanenţei noastre istorice s-au dezlănţuit tot felul de năvăliri duşmane, care mai de care mai flămânde şi mai însetate de sânge, tot felul de prigoane barbare şi creştine, tot felul de persecuţii politice şi religioase, tot felul de silnicii, abuzuri şi violenţe, dar gama inimaginabilă de monstruozităţi şi atrocităţi perverse a ateo-comunismului, care se mai năpusteşte azi şi liberal încă, n-a fost de nimeni egalată.  
 
Asupririle şi chinurile abătute asupra Neamului nostru au fost deopotrivă şi din partea seminţiilor vrăşmaşe cât şi din partea conducătorilor nedemni şi nelegiuiţi, de ieri, de azi, de mâine, dar plăgile lăsate de bolşevismul sovieto-român au atins cea mai covârşitoare cotă de distrugere: o prigoană totală contra lui Dumnezeu, a Sfinţilor Săi, dar în egală ură şi asupra poporului dacoromân drept măritor creştin.  
 
Lanţurile sunt verigile trădării, zalele laşităţii şi ale mişeliei, prinse într-un belciug al urii de iudele vânzării, pentru umilinţa celor mai bravi Fii ai Naţiuni noastre creştine:  
 
„Priviţi la cer cum spânzură-n zăbrele,/ abia se-ndură să se facă zi,/ abia cutează umedele stele/ cu sfânta lor betală pân-aci.// Lumina însă-i din adânc a noastră/ şi-i românesc acest văzduh puţin./ Mai blânde par zăbrelele-n fereastră/ ca zarea fără-ntoarceri la străin.// Cu veşnicia n-am făcut tocmeală,/ tăiate nu ni-s frunţile-n granit./ Curând vom da cu trupul socoteală/ de fiecare dor neîmplinit.// Deschide-ţi dar, ţărâna mea străbună,/ maternul sân spre care toate vin./ Va fi mai caldă groapa ta comună/ decât cerşitul stânjen la străin...” [Gherla 1963] (Andrei Ciurunga, Noi n-am uitat-Poeme cu Umbre de Gratii. Ed. Sagittarius, Bucureşti, 1996)  
 
Purtate de creştinii prigoniţi, lanţurile devin măsură a credinţei lor de neclintit şi trepte ale înălţării jertfei lor hristice:  
 
„Ne-am ridicat să punem rânduială/ În ţară, în gândire şi-n cuvânt./ Cum n-am avut hârtie şi cerneală,/ Am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ.// La căpătâiul vecului ce moare,/ Ne scuturăm de temniţi şi noroi,/ Cu lanţuri la mâini şi la picioare/ purtăm şi azi istoria după noi.”[Ocnele Mari, celula 12 izolare, Aprilie 1951] (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi... Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999)]  
 
Zăngănitul lanţurilor răsună în celule ca nişte psalmi pioşi, prelinşi în mătăniile chiliei, ce se înalţă ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu:  
 
„Salvarea, deci, e lanţul; şi nu-ncerca să ieşi,/ Abisul nefiinţei se cască-n faţa ta,/ Ci dus de geniul liber pe drumul fără greş, Pe poarta fericirii în lanţuri vei intra.// Miraculos e lanţul, principiul meu suprem,/ Îl aflu în gândirea şi inima oricui;/ E lege, raţiune, metodă şi sistem,/ E însăşi cheia lumii, iar eu sunt geniul lui.” (Constantin Oprişan, Mlaştină lirică-Cărţile Spiritului şi alte poezii.Ed. Christiana, Bucureşti, 2009)  
 
Picăturile de viaţă ce cad de pe gleznele şi zalele reci ale Robilor, suie în potirul de jertfă ca un dor mistic adus Mântuitorului Iisus.  
 
Dârele de sânge pe care le lasă acele lanţuri pe unde sunt târâte se aprind în muguri de jertfă, ca beteala unui Colind dumnezeiesc, în Bradul Crăciunului, ca dor de rod a cuminecării întru Hristos:  
 
„Orbecăiau în beznă/ Se târau pe brânci,/ În întuneric şi minciună./ Un stol de corbi,/ Le croncănea lozinci...// O furtună,/ Lovise dinspre răsărit.../ Aşa s-a nimicit/ Tot ce era frumos şi bun./ Un nebun, mai mulţi nebuni...// Nefârtaţi domneau peste pământ/ om şi fire zăceau sub cnut./ Întreaga viaţă a pornit de s-a rugat/ Cu inima spre cer!// Într-un târziu, trecuseră atâţia ani.../ Atâţia morţi au îngropat,/ Au ars, au aruncat în gropi comune!/ Le-au rămas doar bocete şi lacrimi/ Celor ce-au rămas...// Dar, într-o bună zi,/ Copiii s-au ridicat!/ În amintirea celui de la Bethleem,/ Cu pieptul gol, cu pasul rar,/ Cu crucea-n gând/ Vroiau să scape ţara de beslem...// Blestemul s-a fărâmiţat,/ Topit în sânge de copil/ Neînfricat!/ Pe margini stau părinţii şi plângeau!/ Nu lor le era dat/ Să cucerească-un Canaan.../ Sfântă zi!/ Cincizeci de ani au aşteptat/ Un semn din cer!/ <
 
Cătuşele sunt odraslele feroce ale lanţurilor, unite-n cugetul meschin de a ştrangula pulsul şi mâinile celor ce au binecuvântat fapte plăcute lui Dumnezeu, Creaţiei Sale, Neamului şi Omenirii.  
 
Cătuşele purtate de creştinii „vinovaţi” de Dragostea întru Dumnezeu şi Neam sunt cele mai odioase stigmate, ce profanează în făptura zămislită de Atotcreatorul, verticalitatea spirituală, cugetul arzând nemistuit şi flamura mistică a Crucii credinciosului ortodox.  
 
Cătuşele sunt prinse de mâinile tremurânde ale creştinilor torturaţi, deveniţi umbrele suferinţelor, cu scopul mişelesc de a le sugruma cântarea închinărilor sfinte în suişul lor către Domnul.  
 
Zalele cătuşelor sunt împletite de neputincioşii putinţei, care se târăsc în laşitatea lor spre trădare, nituind Drumul Robilor spre frângere prin calomniile acuzării, arginţii vânzării şi veninul sufletelor lor zbuciumate de rea credinţă, dar nivelând totodată cu ferocitatea lor chiar Calea Robilor spre Cer.  
 
Colindele îmbrăţişează în toată Iubirea, divina cântare a Naşterii Sfântului Prunc cu dorurile părinteşti urzite-n naşterile noastre suave:  
 
„Într-o sanie uşoară,/ tras de-o ciută de mărgean,/ Moş-Crăciun din cer coboară,/ ca în fiecare an.// El o traistă poartă’n spate/ şi’n ea, darnicul Unchiaş,/ duce daruri minunate/ pentru dragii-i copilaşi.// ...Şi, pe când din traista-i plină/ Moşu’mparte ce-a adus,/ dintr-o iesle de lumină/ le surâde chiar Iisus...” (Radu Gyr, Moş Crăciun-Stele pentru leagăn. Fundaţia Iustin Pârvu)  
 
Colindele sunt fâlfâiri de doruri serafice, cernute-n hore de vise şi împliniri peste neaua copilăriei zglobii, înfăşate în lacrimile de bucurie ale Măicuţii Domnului, ale Mamelor şi Bunicilor noastre:  
 
„...Se bucur’ copiii/ Copiii şi fetele,/ De dragul Mariei/ îşi piaptănă pletele,/ De dragul Mariei/ Şi-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului.”[1881] (Mihai Eminescu, Colinde, colinde!/ Irina şi Sergiu Nicolaescu-Rugăciunile Poeţilor. Antologie de poezie religioasă românească. Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002)  
 
Colindele vin din ceruri de dor, pe aripi de îngeri, cu surâsuri divine hăulind bucurii peste Vetre străbune, cu alaiuri de tineri, de bătrâni şi copii, cu alaiuri de cete dragi şi frumoase la Nunta-Sărbătoare:  
 
„...Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii/ Aşa cum a găsit-o cu flori şi jucării./ Departe, într-un staul e-n faşe-acum Iisus,/ Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus:/ Dar El e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc,/ Tu vino şi te-nchină, zi: <> (George Coşbuc, Pomul Crăciunului, în „Poezii”.Ed. Carte Românească, 1982)  
 
Colindele sunt ninsorile de veacuri, care-mbracă dalb o ţară, cu munţi înalţi păduri şi lacuri din împărăţii stelare, când se scutură din ceruri, daruri pentru fiecare:  
 
„Fiecare pom îmbracă/ haină albă de hermină/ Iată nucii deveniră/ Catedrale de lumină.// Peste tot şi peste toate/ peste albe îndepărtări/ Ochii Domnului Iisus/ trimit binecuvântări.” (Ilie Tudor, Iarna noastră-Întru Slava Celui Ce Este.Ed. PrintXpert, Craiova, 2007)  
 
Colindul, ca un mugure de gând celest se cerne peste apăsările îngândurate ale vieţilor celor întemniţaţi, dărâmând zidurile izolării sau ca zborurile de lumină a sufletelor celor ce au plecat în Imne, aşa cum altădată copilăria la bunici sălta într-o lume de basm a cântării:  
 
„Zăpada cădea liniştit peste case, peste copaci, peste stâlpii porţii din faţa mea, cădea în îngeri diafani cu dans de fluture în jurul lor, cădea pentru sufletele acelora în care dorul unei lumi frumoase şi pure nu a murit încă. O clipă fugară m-a purtat un moment în lumea copilăriei, când Dumnezeu putea umbla încă printre oameni.” (Ernest Bernea, Colind-Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi, 2000)  
 
Călăii temniceri, cu zăngănelele lor brute şi-au sumeţit teroarea pe crenelele zidurilor în gheretele încremenite de ură, au prăvălit bezna sufletelor lor şi ale Stăpânilor-Irozi peste lagăre şi închisori, au pus lacăte pe uşi şi ger pe zăbrele, au înfăşat geamurile celulelor în scutece de lemn sau de tablă, să nu se vadă Îngerii de sus şi hlamida de nea aşezată în Calea Venirii Domnului şi să nu se audă colindele dumnezeieşti cântate de Tatăl-Cer peste Fiul-pământ.  
 
Toate pregătirile, toate biciuirile, toate precauţiile, toate sudălmile, toate înfometările, toate ameninţările, toate izolările, toate frângerile, toate torturile diabolice au fost însă în zadar, căci Lumina Naşterii a venit, peste zdrenţele trupurilor lor şi peste mireasma sufletelor lor:  
 
„... La geam, grilajul des/ Rânjeşte guri de fier/ În semn că pot să ies/ Cu sufletul spre cer.// C-am fost făcut să n-am/ Pe-acest pământ nimic,/ Ca pasărea pe ram/ Cobor şi mă ridic.”[Aiud, 7 Mai, 19949] (Nichifor Crainic, Cântec de după Gratii-Şoim Peste Prăpastie Versuri Inedite Create în Temniţele Aiudului. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990)  
 
Sufletele miilor, zecilor şi sutelor de mii de creştini cu aripile lor de credinţă, cu neaua cugetelor împodobite-n Imnele Naşterii Domnului, cu harul binecuvântării preoţilor, cu mireasma sublimă a poeţilor, cu împărtăşirea Duhului Sfânt, în Dor şi Suferinţă, au frânt gratii, au rupt zăvoare, au despicat bezna, au topit gerul, au încremenit spaima temnicerilor, au aprins în lumânări zăbrelele şi au luminat văzduhul cu flacăra Colindelor şi dragostea Iubirii lor de Hristos, de Măicuţa şi de Neamul nostru prea ales şi prea des prigonit:  
 
„Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi,/ Că cerul nu ne-a vrut! Trufaş şi rece,/ N-a vrut nici o centime să-şi aplece/ Nici creştetul, nici poalele spre noi.// Pornisem dârji să dăm năvală-n el/ Şi toată lumea s-o cărăm în stele,/ Dar vitregii, căderi şi toate cele/ Pe suflet ni s-au pus ca un cârcel.// Dezamăgiţi în primul nostru dor,/ Am vrut să poposim atunci în stele,/ Dar stelele nu ne-au voit nici ele,/ Geloase să nu fim asemeni lor.// C-un pas mai jos, am vrut să fim azur,/ Dar nici azurul nu ne-a vrut tovarăşi,/ Şi-a început rostogolirea iarăşi,/ În hohotul stihiilor din jur.// Şi tot alunecând spre povârniş,/ Am vrut să ne săpăm mormântu-n zare,/ Să ne păstreze ea şi să ne care/ În cerul plin de taine, pe furiş.// Dar limpezirea zării de cristal,/ Sub greutatea-nfrângerilor noastre,/ Şi-a destrămat minunile albastre/ Şi s-a surpat cu noi precum un mal.// Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi/ Şi sapă-ne cât mai adânc mormântul!/ De cerul nu ne-a vrut, ne-o vrea pământul,/ Că toţi suntem ai lui-şi tu, şi noi.” (Demonstene Andronescu, Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi! Peisaj lăuntric Versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2014)  
 
Sângele temniţelor devine pentru călăi roşii, stâlpul infamiei, stigmatele fierului înroşit, pentru Martirii dalbi, Cununi de-azur, iar pentru Mărturisitori mistici, Nimburi de dor ale sufletelor pure.  
 
„Doar cântecul adus între zăvoare/ scâşneşte-n piscul tragicei vieţi/ şi-nsângerat îmi cade la picioare/ de când se tot izbeşte de pereţi.” (Andrei Ciurunga-Rezistenţă, op.cit.)  
 
Sângele temniţelor a ţâşnit din sufletele fierbinţi, dar nefrânte şi din coastele neprihănite şi rupte ale închinătorilor lui Hristos, a îndulcit oţetul din buretele sâmbriaşilor iudeilor cu lacrimile celor de acasă, a rupt zăgazurile şi piroanele urii ateilor, a frânt trestia-toiag a profanatorilor şi suliţa vrăşmaşilor, a smuls spinii, porţile şi zidurile închisorilor, apoi s-a revărsat în cascade peste pământul străbun, sfinţindu-l, şi-a lăsat osemintele-temelie lăcaşurilor sacre, s-a urzit în cuvinte de dor şi creaţie, s-a odrăslit în cruci biruitoare, s-a înflăcărat în imne celeste, s-a cuminecat în potire serafice de jertfă, înviind hristic şi înălţându-se s-a întrupat în aure de Eroi, de Cuvioşi, de Martiri, de Mucenici, de Mărturisitori şi de Sfinţi.  
 
Suferinţa Jertfelnică asumată deplin de creştinul ori Neamul ortodox în vremuri de prigoniri şi persecuţii este coparticipare martirică, cofiinţialitate mistică la Patimile Domnului, la Răstignire, la Moarte, la Învierea şi la Înălţarea Sa la Cerurile Tatălui nostru.  
 
Suferinţa este o comuniune deplină a îndurării şi a biruinţei în care îi ai alături pe Dumnezeu, Sfinţii, Îngerii Săi şi Neamul tău:  
 
„Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ În care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ Să ne transporte undeva-n alt iad.// Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,/ Păşim în gând cu semnul sfintei cruci./ Ne-mproşcă cu ocara şi sudalma,/ Cordoanele de cerberi politruci.// Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite duba ca un căpcăun./ Şi tot oraşu-i linişte pustie,/ În noaptea asta tristă de Crăciun.../ Strivim tăcuţi o lacrimă pe gene./ Ni-i sufletul pustiu şi răvăşit/ Asemeni unui cuib cu fulgi şi pene/ Din care rândunelele-au fugit.// În ţară azi dezmăţul şi urgia/ Domnesc în numele lui Anti-Crist./ Nu se desghioacă-n nimeni bucuria/ Şi neamul tot e-nsângerat şi trist!” (Ionel Zeană, Noapte de Crăciun-Golgota Românească. Poeme. Societatea Culturală Lamura, Bucureşti, 1995)  
 
Suferinţa trăită ca taină, devine izvor al tuturor virtuţiilor care urcă spre biruinţă, spre reînnoire, spre mântuire, spre îndumnezeire.  
 
Suferinţa, purifică, renaşte, sfinţeşte şi îndumnezeieşte creştinul.  
 
Prin Suferinţă rosteşti Adevărul, dăruieşti Iubire, eliberându-te.  
 
Suferinţa împlinită în jertfă atinge plenitudinea Crucii: Adevăr + Iubire + Libertate + Înviere + Înălţare + Îndumnezeire.  
 
Taina închisorii, întrupată în emoţie, suferinţă, sentiment, curaj, credinţă, dăruire şi dragoste a odrăslit un torent mistic al Poeziei creştine. Din celulele încremenite a picurat sensul cel mai profund al trăirii lirice, care s-a împletit cu destinul creştin sub forma lui cea mai ortodoxă. În universul concentraţionar, Suferinţa creştină a strâns la sânul ei toate valenţele comuniunii dumnezeieşti, prin darurile divine, care s-au răsfrânt în binecuvântări: răbdarea ca rugăciune, foamea ca asceză, dureri ca încercări, îndurarea ca ispăşire pentru neam, împăcări profunde, arderi spirituale, dăruiri frumoase, chemări celeste, înălţări mistice, incantaţii serafice, toate îmbrăţişate în, Poemele sublime ale nimbului durerii tuturor prigoniţilor.  
 
Toate sigiliile marilor tragedii istorice naţionale prin întemniţări, persecuţii şi prigoane, dincolo de toate pustiirile rele, au înmugurit prin harul lui Dumnezeu, conferit prigoniţilor, în versul creştin cu o demnitate liturgică, sacerdotală, nemaiîntâlnită pe pământ.  
 
Prin configuraţia ei sufletească, Poezia Suferinţei transcende un spirit de continuitate adorabil şi memorabil privind Atitudinea jertfei în Epoca de Aur a Generaţiei mistic-mărturisitoare .  
 
Poezia mistică românească, creştin-ortodoxă, plămădită în anchete dinainte pregătite, în procese înscenate, în sentinţe programate, în temniţe sinistre, în lagăre de exterminare, în deportări samavolnice, în supravegheri securisto-permanente de decenii, s-a înfăţişat ca o confesiune cosmică, trăită ceremonial în orizonturile Tradiţiei ortodoxe, şi-a configurat cugetul ei divin printr-un rafinament spiritual fără egal în lume, înfrumuseţând estetica lirismului cu broderia Tainei soteriologice-imperativul unei viziuni inefabile, revelând mintea cu veghea ei eminesciană, fervoarea şi extazul unei simfonii monaho-angelice, arsenico-bocaciene, frământările firii suprafireşti, frumuseţea sufletului, armonia rugăciunii, splendoarea cuvântului, cântarea inimii, miracolul sensibilităţii, mesajul mărturisirii, lumina credinţei, mugurele nădejdii, ecoul iubirii, suferinţa filocalică, jertfa sofianică, daruri harice, pentru o lume creştină a trăirii evanghelico-hristice, toarse în caerul de basm al unui Neam ales, dacoromân, nemuritor şi legendar.  
 
„Poezia e chemată, scrie Artur Gabriel Silvestri, în virtutea experienţei istorice, să vehiculeze <>, prin urmare exemplul moral: ea este un factor soteriologic, opus uitării, o întăritură etică.” [Critica Prozei vol. I, 1973-1989. Prozatori (A-G), Ed- Carpathia, 2015, p. 22)  
 
Amintirea unui trecut eroic nu doare, ci tămăduieşte răul veacului prezent, care a mutilat trupul Naţiei, peste care s-au prăvălit prăpăstii prea adânci din care ţâşnesc gemetele înăbuşite şi plângerile continue, purificând astfel viitorul Naţiei dacoromâne.  
 
În România Temniţelor regalo-proletare, ateo-comuniste, <> (noţiune împrumutată de la Sora cea mare, roşie) devenise însăşi Ţara, aşa cum corect scria despre patria sa Robert Rojdestvenskii în poeziile sale:  
 
<<...Pe câmpurile cu zăpada topită/ respira voinţa liberă.../ Jumătate de ţară e purtată din închisoare în închisoare,/ Jumătate de ţară e însoţită de gardieni...// Locotenentul priveşte pe geam,/ Bea fără să se oprească./ Jumătate de ţară deja e în puşcării./ Jumătate de ţară se pregăteşte.>> (Sergiu Crăciun-De unde începe Patria. Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2014, p. 87)  
 
Spiritul divin al Suferinţei şi al Jertfei a biruit însă, materia barbaro-proletară: s-au alarmat psihologiile roşilor, s-au provocat biografii spre desăvârşire, s-au modelat caractere, s-au înălţat conştiinţe, s-au întărit credinţe, s-au cicatrizat înfrângeri, s-au ctitorit suflete aristocrate, s-a născut Neamul mistic de pedagogi, eroi, poeţi, scriitori, filosofi, teologi, mărturisitori, monahi, artişti, oameni de cult şi de cultură, iar Operele trăirilor lor orotdoxe, profund-spirituale sunt de mult capodopere universale, care aduc onoare şi demnitate tuturor lucrărilor geniale ale omenirii.  
 
Nu poţi răsturna Sensul creaţiei în tot ansamblul diversităţii ei creştine, în tot ce e frumos, bine, adevăr, armonie, splendoare, sublim, divin, prin ispită demonică ori prin toană mefistofelică.  
 
Nu poţi re-aresta această Gândire ortodoxă naţional-universală de excepţie, printr-o maladie cronică, politică, aşa cum bântuia în Rusia anilor ’30, zicătoarea populară: „Oameni să fie, că un articol (penal)se găseşte”, zicătoare ce devine 8 ani mai târziu, sentinţă capitală în baza deciziei Troicii Deosebite, a Direcţiei UNKVD din ţinutul Krasnodar din 26 Septembrie 1938, privind distrugerea fizică a <>: „Oamenii erau adesea împuşcaţi nu pentru o vină, nu pentru ceea ce făcuseră, ci pentru că ei, aşa cum se presupunea, ci pentru ce ar putea să facă, aşa cum se presupunea, dacă nu i-ar fi împuşcat imediat.” (Sergiu Crăciun, op. cit. p. 85, 92)  
 
Interdicţia de a spune ceva despre cineva, nu are şi obligaţia de a spune adevărul despre acel cineva?!?  
 
În tot ceea ce îl priveşte integral pe Om, ca de pildă unicitatea lui, i se conferă şi condiţiile absolute ale unicităţii sale: existenţa, libertatea, religiozitatea, adevărul, dreptatea, dăruirea, dorul, comuniunea, comunicarea, cântarea, jertfa, iubirea, desăvârşirea, învierea, înălţarea.  
 
Iată imperativul absolut al iubirii Atotcreatorului!  
 
Nu puteţi ordona tovarăşilor, cu veneraţia terfelită de terciul politic, re-reprimarea gândirii culte ortodoxe, aşa cum nu puteţi aresta, amintirile, memoria, spiritul, lumina, adevărul, cerul, divinul, înlocuindu-le cu caricatura, plagierea, turpitudinea, nimicul, nihilismul, rapacitatea feroce, ambiţia nulităţii, suficienţa fanatică şi infantilismul turmei politruce corupte, însumată ca o hoardă de Hoţi: Deţinuţi de Drept Comun la „zi” (D.D.C.z.), cu stupefacţia impertinenţei lansată în instantanee ridicole şi cu maimuţăreala unei cacofonii cu ifose de scriitori, poeţi, cercetători, peste noapte...  
 
Oportunitatea imediatităţii, răsfrângerea dramei lor în răgazul inconsecvenţei, îi coboară în subteranele clipei bezmetice, promovând un stil grandilocvent şi sforăitor, cu nuanţe de perplexitate grobiană, recomandându-i şi rezervându-i fără echivoc la categoria celor de nicăieri, care se întreţin iluziilor consolatoare de debut, în: Groparii propiilor „creaţii”.  
 
„Lucrările” D.D.C.z-ului, cu adâncimi superficiale programatice de-o palmă, cu ocolişuri şi cotituri băneşti ori fiziologice, scorniri banale, pentru Academie sau Uniunea Scriitorilor, nu pot avea decât girul de Cămătari ai corupţiei politice sau Ordonatori de credite ordinare, care pot genera Culturii, imense plăgi, religve istorice distrugătoare ale unor clipe confuze. Doar atât!... şi compasiune.  
 
NOI NU TĂCEM  
 
„Cu dinţii strânşi de aspră suferinţă/ urcăm pe brânci Golgotele, cădem,/ ne ridicăm scrâşnind de neputinţă/ şi iar ne prăvălim-dar nu tăcem.// Pe-a ţării noastre darnică moşie/ târâm de-un car de ani acelaşi jug./ Cum oare să tăcem, când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?// De-a lungul zării noastre de cărbune/ paharul plin ne-am învăţat să-l bem/ dar gura ştie bine-o rugăciune/ şi-o geme printre dinţi-căci nu tăcem.// Cum să tăcem când fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut odată/ cu gura caldă plină de pământ.// De s-ar surpa în ceasul nefiinţei/ pe toate-aceste guri câte-un Negoi,/ l-am sfărâma necruţători cu dinţii/ şi-ar da năvală răcnetul din noi.// Urcăm Golgote aspre de credinţă,/ venim spre piscuri tari, îngenunchem/ şi iar ne scuturăm de neputinţă/ cu pumnii strânşi în trup-dar nu tăcem.” (Andrei Ciurunga-Poeme Cu Umbre De Gratii.Editura Sagittarius, Bucureşti, 1996)  
 
Tuturor prietenilor mei, scriitori şi cititori de pretutindeni:  
 
Cele mai alese gânduri care împletesc corola Colindelor în  
 
mănunchiul Sărbătorilor creştine, să vă picure neîncetat în  
 
candela sufletului mirul şi mireasma bucuriilor sfinte!  
 
----------------------------------------------------------  
 
Cu aleasă preţuire,  
 
Gheorghe Constantin NISTOROIU şi familia.  
Brusturi, Neamţ  
Sfânta Seară de Crăciun  
24 Decembrie 2015  
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gheorghe Constantin NISTOROIU - LACRIMI, LANŢURI, CĂTUŞE ŞI COLINDE ÎN CUNUNĂ DE SÂNGE, SUFERINŢĂ ŞI BUCURII SFINTE / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1819, Anul V, 24 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!