Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   


Autor: Getta Berghoff         Publicat în: Ediţia nr. 1909 din 23 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Getta BERGHOFF - SECRETUL LUI RODIN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mulţi ani au trecut de când n-am mai vizitat „Casa Lorzilor” de la Maale Hahamisha, clădirea aceea veche de piatră ierusalmiteană, cu amprenta intemperiilor, şi cu terasa spre colinele ierusalmitene. Acolo, de-a lungul anilor, îmi aduceam copiii în vacanţă, să mă odihnesc şi eu, acolo de atâtea ori mi-am dorit să mor. Lăsam gândurile să reconstituie monologul şi intrigă, iar eu cu imaginea pendulei ce oscila între alegerea vieţii sau morţii, atunci, în nopţile de vară priveam colinele Ierusalimului şi în imaginaţia mea surescitată se profila forma unei păsări răpuse cu aripile desfăcute, încă tremurătoare, gata să atingă rănile din mine. 
  
Urcăm de astă dată spre Maale Hahamisha într-o ploioasă şi rece zi de noembrie, pe o ceaţă deasă care ne-a prins la Abu Gosh, în bătrânii şi tociţii munţi Iehuda. O asemenea ceaţă ne-a prins cu ani în urmă, într-o dimineaţă de vară prea matinală, când îndrăznisem să urcăm spre piscul Franz Ioseph. Acum, la distanţa anilor, merita să înfruntăm ceaţa şi vremea ploioasă pentru că perechea sărbătorită era altceva decât lumea cu care ne-am obişnuit : nu erau nici excentrici, nici somităţi, nici eroii unor confruntări guvernamentale, nici laureaţi ai unor premii mult râvnite.Viaţa lor coincidea cu propria noastră existenţă zbuciumată şi controversată astăzi mai mult ca oricând... La o aniversare a căsniciei lor venisem. 
  
Nu-mi plac festivităţile de familie, celebrate dincolo de limitele intimităţii - motivul că ai împlinit un număr de ani îmi pare insuficient. Viaţa rămâne cel mai frumos privilegiu, dăruit o singură dată fiecăruia dintre noi, contează însă şi felul cum l-ai folosit. O viaţă are urcuşuri şi coborâşuri, uneori rătăciri, îţi trebuie puterea de a te întoarce, răbdare şi multă îngăduinţă şi mai ales să îţi păstrezi speranţa într-o dăinuire. Să aduni un bagaj de viaţă, să ai ce povesti ca să stârneşti interesul ascultătorilor. Să cauţi partitură şi nota potrivită, acel LA vibrant, să acordezi întreaga orchestră a vieţii lăsată în urmă, să aduci vibraţia propriei tale vieţi la urechile ascultătorilor să o audă, să o simtă, ca în suita lui Musorgski în „Tablouri dintr-o expoziţie”.Tablourile expuse de tine să reînvie în viziunea celora prezenţi, imaginea să-i satisfacă ca muzica lui Musorgski. 
  
În cele ce urmează să povestesc, nu evenimentul interesează, ci persoanele care l-au generat. Nu am nici o implicare în acest emoţionant eveniment la care am fost prezentă şi nici nu înţeleg motivul emoţiei mele. Privesc din scaunul meu lumea aşezată la mese şi regăsesc mulţi cunoscuţi, fără să uit pe cei dispăruţi din existenţa noastră temporală. Observ, o altă lume care, prezentă fiind, o fi având legătură cu evenimentul şi protagoniştii lui. Nu ştiu de unde să las firul să se depene, pentru că în faţa noastră, pe ecranul improvizat, e proiectată o fotografie, o mireasă şi un mire în haine militare şi beretă într-un decor de nisipuri, un far-west israelian din urmă cu 50 de ani. 
  
Aparatul de proiecţie începe să deruleze imagini. Se evocă un moment, anul 1936, când din Anglia spre Palestina, pe calea mării, un vapor transportă „tineretul emigrant”. 
  
Receptez momentul spunându-mi că scânteia iudaică, împrăştiată pretutindeni, a izbucnit ca un crater de magmă incandescentă când şi unde terenul a permis. Din România beligerantă a anului l943, emigraţiile erau clandestine. Pe calea ferată „tineretul emigrant” pleaca în Bulgaria, traversează Turcia, Siria, Liban şi ajunge la Roş Hanikra în Palestina de atunci. 
  
Emoţionată – cum v-am spus - fără să realizez motivul, ascult atentă evocarea evenimentului. Îmi amintesc de cele spuse de împăratul Napoleon în faţa unor bătrâni care plângeau sub nişte dărăpănături: 
  
- De ce plâng aceşti bătrâni ? 
  
- Plâng pentru ţara pierdută în urmă cu 2000 de ani. 
  
- Un popor care nu şi-a uitat ţara pierdută, va găsi şi mijloacele să se reîntoarcă la ea. 
  
Familia, trei generaţii s-au adunat în jurul mesei rotunde. Sărbătoriţii, puţin obosiţi, păstrează surâsul pe buze. Numai copilăria îţi permite să zâmbeşti când îţi vine, un om de lume ştie să aleagă clipa unui zâmbet. În forfota de moment prind chipul bunicii. Părea că-şi pierduse răbdarea, puterea să ignore ceea ce o roade. Îşi priveşte nepoţii, aflaţi în cealaltă parte a mesei. Dar eu simt că ochiul ei vede mult mai departe. Priveşte, tace, gândeşte. Tresare o clipă, zâmbeşte şi schimbă câteva cuvinte cu soţul. În ciuda evenimentului şi-a anilor, a părului albit sub tunsoarea scurtă, sărbătoritul arată tânăr. S-a ridicat de la masa rotundă să salute musafirii. În întâmpinarea lui vine fiica, Aiala, cu microfonul într-o mână şi un caiet consistent în cealaltă. Consistenţa caietului bogat prin materialul biografic, în mâna lui, capătă greutatea unui ciocan. Fiecare lovitură are rezonanţa în întreaga lui fiinţă, care-i cerea să ia o decizie. Rezonanţa auzită şi simţită numai de el, cerea un răspuns: să atingă sau nu rana întocmai aşa cum a trăit-o, cum a înfruntat-o? S-o lase neobservată printre imaginile adormite, înecate în obişnuinţă, superficialitate, uitare? Mâhnirea venită din afară a pătruns în inima lui pe calea celei mai cumplite suferinţi. De când se pregătea sărbătorirea jubiliară în subconştientul lui, dilemă se încingea pe foc. 
  
Atât de aproape de el, Aiala nu bănuia că tocmai ea, fiica lui, îi provocase mâhnirea. În subconştientul său de o parte şi de alta a ciocanului se adunau mâhnirea şi iubirea. În jurul aceleiaşi fiinţe. În viaţa lui n-a umblat niciodată cu jumătate de măsură şi niciodată n-a spus da acolo unde s-a încălcat dreptatea. Dragostea adevărată pentru fiinţa iubită vine o dată cu înţelegerea pentru ea. Nu mi-aş iubi fiica de n-aş înţelege-o... dădu el răspuns subconştientului şi simţi că ciocanul s-a oprit. Privirile lor se întâlniră pentru o secundă, ochii le surâdeau. Aiala, şopti: noroc şi succes! Din locul meu prinsesem momentul şi fără să-i bănui înţelesul mi-am spus : Omul acesta a făcut ceva în viaţă, are ce povesti... 
  
Bătrânul soldat evocă trecutul: anii războiului, elev, exmatriculat din liceul de stat din oraşul natal în baza legilor rasiale. Tatăl meu, precizează vorbitorul, socoate că cel mai sigur adăpost pentru tinereţea mea ameninţată e Palestina... Venise în ţară la vârsta de l5 ani călătorind pe calea ferată două săptămâni. După o carantină de 20 de zile au fost aduşi în satul Iehezkel, în valea Izraeel. Grupa fiind mare, copiii au fost împrăştiaţi între familiile vechi ale aşezării. Patru din grupă au fost adoptaţi de familia Basini, prima mea familie în ţară adaogă vorbitorul căutându-i din priviri. De la o masă nu departe de cea unde îmi aveam eu locul, comesenii se ridicaseră în picioare : ea, femeie cu pielea brună şi părul cărunt, el, cu trăsături mai nordice ars de soarele mediteranean. Gândurile mele se perindă în felurite asociaţii ca o croşetă între degetele unei împletitoare dibace. 
  
Vorbitorul nu-i un orator versat, se foloseşte de însemnările din caiet, totuşi reuşeşte să mă întoarcă şi pe mine în valurile furtunoase ale trecutului. În acele vremuri, schimbarea paşapoartelor era obişnuită printre emigranţi. Fotografia insului din paşaport trebuia să aibe asemănare cu familia care îl primea. Deci şi identitatea se schimba – ne aduce precizarea. 
  
Ziarele vremii publicau o rubrică cu imigranţii noi. Numele lui de acasă, apărut în ziar a pus pe drum o femeie, rudă bine intenţionată care dorea să-l viziteze. Făcuse drumul de la Petah Tikva spre Beit Inai la adresa din ziar, cu o desagă. Dezamăgirea ei a fost mare pentru că la numele pe care-l căuta a răspuns un băiat de o vârstă cu a celui căutat, dar necunoscător al limbii române... Au furat băiatul.. s-a jeluit a doua zi într-o scrisoare. 
  
Amănuntul stârneşte ilaritate la unii, dar eu continui să urmăresc vorbitorul cu atâta atenţie, încât îi pot număra filele parcurse : descifrez vibraţia subterană care îl stăpâneşte. Emoţia e dublată de o mândrie justificată : el cunoştea limba ebraică de acasă, şi devenise omul de legătură între ceilalţi fraţi adoptaţi şi familia Basini. Şoşana Basini, sora lui adoptivă se căsătorise cu Ruven, fiu adoptiv, la fel ca şi el. Cu o mândrie pe drept meritată aminteşte, că prietenia dintre Şoşana şi Ruven a fost consolidată treptat de sărbătoritul de azi, de câte ori cei trei ieşeau la plimbare. El, pe post de translator, stimula dialogul perechii îndrăgostite. 
  
Trăise doi ani în casa familiei Basini, acolo învăţase să mulgă vacile, să călărească caii, să sape pământul, să-l îngrijească, să-l ude şi să-l păzească. În toamna aceluiaşi an intrase la şcoală. Condiţia a fost să cunoască limba ebraică. În raport de însuşirea limbii, intrai în clasa corespunzătoare. „Am trecut un examen. Eu am intrat în clasa a IX-a. Ruven într-a VII-a”. îşi aminteşte sărbătoritul. Anii petrecuţi în această familie – ne mărturiseşte cu vădită emoţie - au fost cei mai fericiţi. Erau anii în care trăise şi muncise alături de ei. „Familia Basani a fost şi rămâne familia mea”. I-am simţit în glas sinceritatea mărturisirii. 
  
Nu ştiu ce provoacă emoţia la alţii. La mine ea se datorează pulsaţiilor unui ritm secret al inimii ce-mi stimulează imaginile. Un fior mă străbate ca să-mi amintească de Haim Brener* şi febră tifoidă care-i măcina şi trupul şi raţiunea, de sentimentul înstrăinării care-l urmărea, de faptul că ucigaşul e stăpânul limbii şi al pământului nostru... Febra care-i măcina şi trupul şi gândirea, nu lăsa loc imaginaţiei, nici speranţei că limba ebraică va fi învăţată, vorbită în casă, în stradă, în şcoli şi universităţi şi poporul unit prin limbă îşi va apăra pământul şi casa strămoşească. 
  
Contemporan cu el, Eliezer Ben Iehuda se străduia să alcătuiască primul dicţionar al ebraicii reînnoite... Ce asociaţie de gânduri şi goană de idei, ca să ajung la Itamar, fiul lui Eliezer Ben Iehuda, primul „copil ebraic” adică copilul obligat de tatăl său să vorbească în casă limba atunci alcătuită în baza Tanahului şi încă nedeclarată limbă oficială, ebraică, la începutul anilor una mie nouă sute... în Palestina. Limbă la acea vreme puţin ştiută, şi mai puţin vorbită, motiv pentru care Itamar, copil fiind, n-avea nici un prieten de joacă în toată aşezarea. 
  
La masa oferită aniversării, la masa aceea rotundă, Destinul, destinul în care eu cred, le-a aşezat pe amândouă femeile alături. Se întâlniseră pe platforma metroului la Paris şi întâlnirea le-a fost fatală. Din prima zi. Destinul planează asupra noastră, coboară în metrou, urcă în navele ce explorează Cosmosul, vine după tine în casă, se cuibăreşte în colţul unde te simţi mai în siguranţă decât în orice alt loc şi concepe, combină, urzeşte fără de ursitoare, fără să te întrebe dacă-l vrei ori nu. Spre acea masă, ochiul meu priveşte cele trei generaţii. Chipul celui vârstnic – omul cu privirea trează la tot ce-i împrejurul lui, preocupat să găsească drumul care, oricât de greu pare, să fie cel drept, totdeauna condus de iubire şi adânca înţelegere pentru soţia şi fiica lui. Perechea lui, puţin obosită, melancolică, de fapt dornică să încheie sărbătoarea, să se întoarcă acasă, în casa ei, să respire în voie, la distanţă de toate aceste feţe zâmbitoare care-şi vor continua clevetirile departe de urechile ei. Discuţiile între comeseni, aprecieri elogioase toate, ocoleau subiectul tabu. El circulă între cei cu privirea aplecată peste farfuria plină, mestecat cu gura închisă, scăpat printr-o singură vorbă rostită la întoarcerea discretă a capului către vecinul de alături. Aiala şi Becky, cele două mame tinere, au părăsit masa rotundă, masa familiei, pentru cea de proiecţie : amândouă sunt regizoarele acestei festivităţi. 
  
Textele versificate de ele, puse pe muzica unor şlagăre ale aceloraşi zile, sunt proiectate împreună cu imaginile începuturilor Israelului modern. Cele două scaune rămase goale marchează obsesiv distanţa între copii de o parte şi tatăl, izolat, de cealaltă parte. Când mi se întâmplă să privesc un om în faţă, chiar necunoscut de îmi este, ochiul meu captează trăsăturile. Obrazul fiecăruia e o carte deschisă în care trebuie să citeşti. Repede. În ajutorul tău vine privirea celuia ce-l ai în faţă, o mişcare a buzelor, un gest, o mişcare a trupului... 
  
Copiii! Să-i priveşti, să trăieşti realitatea, să ştii că îi ai, asta-i important. Drăgălăşenia lor nu e numai înfăţişarea fizică, e şi urmarea a tot ceea ce se investeşte în ei. Educaţia, cultura. Inteligenţa le e stimulată pe toate căile fireşti, spre cultura universală şi cea biblică. Această constatare, în locul bucuriei fireşti, îmi aduce un semn de întrebare . Mare : cum descifrează universul, cum vor ieşi din ceaţa care-i învăluie, când dormitorul casei aparţine celor două mame? Să ai o mamă e mult. Dar să vegheze asupră-ţi ochii a două mame îţi consolidează oare siguranţa de sine? Între ei nu folosesc apelativele de mamă, tată, bunică, bunic. Dragostea flutură liber în cercul lor închis printr-o dragoste şi filială şi deviată. Ei se strigă pe nume. Să fie aceasta o nouă formă a familiei? Nu-mi găsesc răspunsul, mă preocupă întrebarea. Mă simt înţepenită în scaunul meu şi absentă la cei dimprejur. Privesc în gol. Oaspeţii se înghesuie la bufetul încărcat de gustări alese. Pe un platou mare se răsfaţă un morun. Pe o altă tavă, luată de aceleaşi mâini dibace, a rămas scheletul peştelui ce păstrează doar capul şi coadă. 
  
Aparatul de proiecţie ne prezintă pe peliculă un poliţist britanic. Este tânărul nostru, trei ani mai târziu, înrolat în brigada de pază a aşezărilor evreieşti J.S.P. Fotografia proiectată pe ecran ni-l arată în uniforma cunoscută. În sarcina brigăzilor intra şi supravegherea şoselelor. Din luna Noiembrie a anului l947 atacurile arabilor asupra aşezărilor evreieşti se înteţesc. Ziua şi noaptea, la munca câmpului, la construcţia şoselelor. Sărăcia, prima stăpână a aşezărilor e prezentă peste tot. Kibuţul Hemdia l-a primit pe eroul nostru în găzduire contra 10 lire. Pentru suma aceasta avea casă, masă şi spălătorie. Dintr-un salariu de l7 lire, economisea lunar diferenţa. Nu din zgârcenie, ci pentru că nici nu avea pe ce-i cheltui. Imaginile după fotografiile vremii, curg pe ecran, relatarea în versuri e opera celor două mame. Pelicula veche ne arată alt kibuţ, Maoz Haim. „Acolo,- ne povesteşte sărbătoritul,- descoperisem o brutărie. Cu maşina poliţiei britanice aprovizionam cu pâine kibuţul Hemdia. De atunci pâinea trona ca o regină pe mesele noastre...Kibuţnicii au reuşit să îmbogăţească masa de dimineaţă cu un colţ de brânză sau o sardea după alegere”. 
  
Pe fundalul sărăciei acelor vremi privesc mesele încărcate pentru ospăţ. Întârzii cu privirea pe colţul unde s-au adus atâtea varietăţi de pâine proaspătă, cu mirosul îmbietor. Mirosul pâinii îmi stârnise dorinţa să muşc din ea. Întind mâna, îmi astâmpăr ispită şi aduc mulţumiri Celui care ne-o dăruie. Depănarea fragmentelor de istorie din viaţa lui, naşte tablouri în imaginaţia mea. A încercat cineva să numere câte morminte cu inscripţia anonimă de Ben Israel – Fiu al Israelului - a întâlnit? Aceştia, tinerii veniţi din lumea largă în porturile noastre când Israelul abia apăruse pe harta lumii, au rămas eroi necunoscuţi. Sunt cei care, la sosirea în ţară, la debarcarea de pe vapor, au primit arma să apere ţara cu sângele lor. Acest sânge tânăr, absorbit de nisipul fierbinte, de pământul însetat, a născut floarea care în ebraică se numeşte „calanit”, un fel de zămoşiţă, sau macul-ciorii, firavă şi asemănătoare cu anemona. Această floare gingaşă, roşie, înfloreşte în fiecare primăvară în toată ţara. 
  
Cu aceste gânduri urmăresc peliculă pe care se desfăşurau atacurile din Valea Iordaniei, Beith Shean şi Afula. Ascunse de după stânci, detaşamentele arabe atacau în voie sub lumina orbitoare a soarelui. La retragerea lor, britanicii au lăsat Degetul,- Etzba Hagalil arabilor, implicit cazarma în formă de T, construită de ei în anul l938. Rostul ei era controlul drumurilor spre nord, Şumra, Iaara, Sasa şi Avivim. Vecinătăţile fortăreţei purtau numele Înţeleptului Yehoşua Ben Nun; acolo i-au rămas şi osemintele. La întretăierea de drumuri, teritoriu neînsemnat ca suprafaţă, reprezenta un nod, o cheie de unde aveai sub priviri întreaga vale a Hulei până în podişul Golan, aşezarea Naflati la sud, Namara la nord. Din acelaşi punct aveai controlul drumurilor spre Roş Până şi Metula, până spre Hermon. 
  
„În Aprilie l948 – îşi continuă povestirea sărbătoritul nostru - am primit ordin să cucerim cetatea şi mormântul cu rămăşiţele Înţeleptului. De trei ori am deschis atacul asupra cetăţii”. Ascultam evocarea luptelor, a greşelilor săvârşite şi a camarazilor pierduţi. „28!, douăzeci şi opt de soldaţi am pierdut”. Numărul vibrează de emoţia ce supravieţuise peste ani. Ne explică de ce cazarma a primit numele de KAH, ceea ce în alfabetul ebraic însumează cifra 28… Evenimentele militare se succed incluzând biografia fostului ostaş. La poalele muntelui Tabor, o grupă de soldaţi au fost trimişi să întărească poziţia kibuţului Keshet. „Aici a căzut sergentul Leon din grupa mea, glontele l-a nimerit la un metru distanţă de mine”. 
  
Mă satisface intuiţia mea : am ştiut că sărbătoritul nostru are ce povesti: În aceste zile ia fiinţă divizia Golanii... ”Cu armele britanicilor în mâini deveniserăm soldaţi ai diviziei Golanii” Şlagărul „Golani şeli v-iom haaţmaut” izbucneşte din microfon. Unii comeseni fredonează melodia ; alţii, tocmai cei cu părul încărunţit, îşi amintesc şi textul. „Diviziile Hagana şi Palmah se alătură diviziei Golani şi îşi aşează corturile la Sheih Mons, devenit mai târziu Ramat Aviv, tabără între plantaţiile de portocali, cu statul major în baraca în care se împachetau portocale pentru export”. Povestitorul ne aminteşte momentul, luna Mai a anului l948 ! „Ţara noastră, Statul Israel prinde contur pe harta lumii şi noi soldaţii depunem jurământul de credinţă”. 
  
Făcu o pauză. Se simţea în tăcerea lui, conflictul dintre momentul emoţional şi cel prezent. Continuă : „Am fost trimis la cursurile de transmisie şi comunicaţii ale diviziei Golanii”. Spre masa rotundă a familiei se întorc şi cele două tinere mame. Se sprijină cu câte o mână de speteaza celor două scaune goale. Cuprind dintr-o privire pe toţi cei dimprejurul mesei, schimbă între ele frânturi de cuvinte, păstrându-şi pe buze surâsul. Agitaţia lăuntrică explică gesturile reţinute, pleoapele coborâte le acoperă ochii, mişcarea umerilor e nervoasă, ţinuta distantă. Arată îmbujorate, afectate. Echivocul situaţiei le urmăreşte că reflectorul îndreptat asupra unui obiectiv. Nesiguranţa şi teama oscilează ca un pendul într-o parte şi alta : două mame în prezenţa unui singur bărbat. Puţini îl cunosc, majoritatea presupun, prin deducţie că acesta e tatăl. Un tată chiar ideal de ar fi, ce perversiune secretă ascunde în el de-şi lasă nevasta în compania celeilalte ? Oare nu l-a cuprins niciodată neliniştea pentru femeia pe care trebuia să o iubească sub acelaşi acoperiş? 
  
Secretul îl cunoaşte fiecare, atârnă ca o crustă uscată, o plagă adâncă a unei răni. Aiala trece printr-un moment de descumpănire. Deseori e stăpânită de gânduri optimiste, acum trăieşte momentul de spaimă. Apoi un gând liniştitor alungă spaima, lăsându-i surâsul pe buze. Amândouă femeile realizează că scaunele goale le aşteaptă să se aşeze. La masa rotundă, vezi străduinţa fiecăreia de a-şi afişa fericirea şi calmul. Cu ochii într-acolo mărturisesc că tatăl copiilor ridicat în picioare cu oarecare întârziere după ce femeile se aşezaseră, a depus chiar un sărut pe obrazul fiecărei femei. Bătrâna doamnă zâmbeşte cu resemnare. Regretele care o încearcă trec pe plan secundar, în calea ochilor ea întâlneşte nepoţii. 
  
Aproape de microfon, sărbătoritului i se aude răsuflarea. Pauza ce urmează mă face să înţeleg că alte amintiri năvălesc în ochii minţii, o altă pagină de viaţă i s-a deschis în faţă. „După o şedere de câteva luni în lagărul din Cipru pentru imigraţie ilegală, părinţii mei, într-al şaselea deceniu de viaţă, au ajuns în ţară în tabăra de imigranţi de la Ranana..” continuă ostaşul de odinioară să citească din caietul desfăcut. „Am primit vestea şi permisia de ieşire din unitate pentru cinci ore. Pe un hamsin necruţător mi-am găsit părinţii într-o jumătate de cort, despărţiţi de familia vecină de o sârmă peste care atârna o pătură… Să beţi apă, obişnuiţi-vă să beţi multă apă, era primul sfat, primul ajutor de acomodare la noile condiţii de viaţă”. 
  
„Dar ce revedere, ce întâlnire, ce bucurie pe noi” ! îngână vorbitorul pe tonul melodios al cântecului atunci la modă. Casetofonul transmite vechiul şlagăr de care bătrânii îşi amintesc după primele acorduri, cu toţii îl cântă legănându-se de pe un şold pe altul : „şi ce lacrimi şi ce bucurie pe noi!” Suferinţele reamintite de la distanţa anilor capătă strălucirea trofeelor. „Pentru că am întârziat la unitate am fost judecat de un tribunal militar, dar am fost achitat după ce am explicat motivul întârzierii. A fost prima şi ultima dată în viaţa mea când am fost adus în faţa unui tribunal!” 
  
Era deci, în 1952, ofiţer într-o divizie de tancuri din Beer Sheva. În urma unor fapte de arme, un soldat de sub comanda lui a fost trimis la o casă de odihnă din Carmiel pentru un sfârşit de săptămână. Sâmbăta dimineaţă, ne precizează vorbitorul, părăsise şi el unitatea cu intenţia să-şi viziteze părinţii abia stabiliţi la Haifa, iar la întoarcere să-l ia pe sergent la unitate. La Carmiel nimerise la o seară de dans. Şi-a recunoscut imediat omul care dansa cu o sergentă. Aşteptase în picioare, privindu-i cum dansau. Când dansul s-a terminat, perechea a venit spre ofiţer. L-au salutat milităreşte şi ostaşul l-a prezentat fetei : „E comandantul meu..” Aud şi realizez imaginea, chiar mă amuză precizia cu care destinul acţiona asupra superiorului soldatului care, încântat de cunoştinţă, a luat-o şi el pe sergentă la dans, pentru tot restul serii şi pentru tot restul vieţii, până în ziua aceasta, când eu, prezentă la această aniversare, simt în mine un irezistibil îndemn al evocării. 
  
Nunta noii perechi s-a celebrat cu o întârziere de două ore pentru că şi rabinul militar întârziase pe drum. De îngrijorare, fratele miresei alergase în aşezare să caute un alt rabin, să binecuvânteze cununia. Odată cu pastorul aşezării, a sosit şi rabinul armatei şi mârâi, mirii au primit de două ori binecuvântarea. Nu e exclus ca o binecuvântare de două ori dăruită să împlinească fericit destinele. Sărbătoritul, ajuns la acest punct al povestirii respiră adânc. „Aici trebuie să amintesc familia soţiei mele, care m-a primit în mijlocul ei, deşi nici în ziua de azi n-am învăţat să beau ceaiul englezesc”. Soţiei, femeia care l-a însoţit în toate peregrinările vieţii lui de militar, iată ce îi aminteşte cu glasul în care se amesteca vinovăţia, auto-ironia şi scrupulozitatea firii lui : „Am desfăcut casa de l7 ori, căci tot atâtea domicilii am avut de-alungul anilor”. „Fiica mea...” Trase mult aer în piept, timp în care-şi cumpănea cuvintele. De când mâhnirea i-a umbrit sufletul, l-a torturat întrebarea : de unde această predilecţie la ea? A sâcâit-o suficient de-a lungul anilor cu multe întrebări, cu vorbe bune şi apoi aspre, cu reproşuri şi chiar interdicţii ce n-au servit la nimic. Ea ascultă, tăcea şi nu răspundea deloc, sau răspundea evaziv, până când anii ce alergau ca locomotivă pe şinele metalice fără să le simţi viteza, au grăbit-o să prindă ultimul vagon să devină mamă ! Nici atunci bătrânul militar nu-şi arătase înseninarea, numai în adâncul fiinţei lui licărea bucuria aşteptării unui nepot. Cu sufletul întunecat şi capul obosit între palme cugeta la tot ce avea să urmeze...un nepot, copilul copilului meu. Tresărise şi acum la fel ca în ziua când luase hotărârea : dacă nu sunt în stare să o înţeleg, nu sunt în stare nici să o iubesc ! Copilul primise numele părintelui lui, combinând literele într-o altă înşiruire. Ce nume frumos primise ! Gurile amuţiseră. De când începuseră pregătirea aniversării, în subconştientul lui dilemă sfârâia pe foc. Acum, simţea că stinsese focul, închise butonul gazului. Cu inima liniştită îşi continuă ideea: „Fiicei noastre trebuie să-i mulţumesc pentru nepoţii dăruiţi, urmaşii noştri”. Cuvintele erau concluzia bătrânului cu o viaţă trecută prin tăvălugul istoriei. Îl aud şi acum, îl privesc şi împărtăşesc cu el această mare bucurie. Îl simt fericit şi-l cred. 
  
Această aniversare de-o vârsta cu existenţa noastră statală mă îndeamnă să gândesc la destine. Destinul, cuvânt cu adâncimi tăinuite, uneori de nepătruns, apare deseori blând şi bun când vrea să rămână îngăduitor, ca marea după zile furtunoase, îşi leagănă valurile liniştite în culorile verde-albastru sub cerul devenit senin. Un destin blând te ajută să vezi altfel faţa lucrurilor, evenimentele trăite de-a lungul vieţii, te învaţă să primeşti răul şi binele deopotrivă, cu aceeaşi inimă fierbinte. Tâlcul bucuriei e rezervat trecătorului capabil să uite, să ierte, să iubească. Aialei, Destinul i-a dăruit nişte părinţi care au ştiut să o primească şi să o iubească aşa cum natura a făurit-o. Iată marea bucurie, când Destinul, cel ce nu se confundă cu dreptatea, devine Providenţă. 
  
Înfăţişarea unui om, chipul său rămâne carte deschisă pentru cine încearcă să o citească. Interiorul casei lui e mobilat de trăirile lăuntrice. Florile în glastre mărturisesc şi ele o stare sufletească de armonie sau teamă. Laleaua neagră, aflată în aceeaşi glastră cu un mănunchi de crengi uscate răsfirate în dezordine, te poate şoca sau ameţi dacă întârzii cu privirea pe ea. Sub fereastră luminoasă florile au fost asociate, mecanic, într-un moment de armonie ori teamă, de una dintre mame. Întoarsă acasă, Becky, aşezată pe marginea canapelei din mijlocul salonului, rămase cu ochii pe lalelele din glastră... şi dintr-odată, se revedea şezând în scaunul din faţa oglinzii, mirată de curajul şi îndemânarea Aialei, de felul cum i-a răsucit părul dintr-o singură mişcare a palmei, cercetându-i obrazul aşa cum o arăta oglinda: cu coama de păr strânsă în palmă, ridicată deasupra capului, îşi trecuse cealaltă mână, într-un gest de mângâiere peste gât şi ceafă: „uite ce gât frumos rămâne umbrit de părul acesta lung! Te tund! Ţi-l tai chiar acum...” răsuna în urechile ei glasul Aialei şi-i revăzu şuviţele de păr răspândindu-se împrejur. 
  
Aiala îşi luase misiunea în serios şi Becky avusese o străfulgerare: „mai urâtă decât mă consideră lumea, nu pot să fiu!” Şi a lăsat-o să facă ce a vrut. Aiala i-a răsucit obrazul într-o parte şi alta şi a dat verdictul: „uite ce drăguţă eşti...” şi îi puse în mână braţul unei oglinzi ovale, înclinând-o în unghiuri diferite să se privească din toate părţile. Pentru întâia dată şi-a acceptat chipul aşa cum i-l arăta ea, acelaşi obraz uscat cu pomeţii proeminenţi, oval prea lung pierdut într-o bărbie ascuţită şi urechile clăpăuge... cum spunea mama. Aceleaşi urechi ca-n anii copilăriei când tot ea i le acoperea sub părul lung şi bretonul menit să taie din ovalul obrazului, în loc să-i fi împletit două cozi în culoarea lor arămie. Cozile ei ar fi putut rivaliza cu cele mai frumoase “coade” ale fetelor de vârsta ei „Într-un cuvânt” îşi spuse Becky acum, cu expresia ironiei pe buze, biata mamă, câte necazuri nemărturisite păstrase în ea. Iar mai târziu se accentuase miopia, moştenită dinspre tată”. Gândind la el resimţi dorul de căldura braţelor lui puternice. O îmbrăţişa cu amândouă mâinile cât mai aproape de pieptul lui, îşi frecă obrazul, cu barba uneori ţepoasă prin părul ei cu reflexe de miere stătută. El o aşezase la violoncel. O seconda cu atenţie când exersa... O asculta transfigurat de câte ori o auzea cântând la harpă. 
  
Şi iar revăzu cu ochii minţii, mânerul oglinzii ţinut în mână şi privirea ei speriată, felul cum căuta chipul gingaş al Aialei reflectat în oglinda mare. Becky se adâncise în fotoliu cu voluptate să-şi amintească lucrurile mai bine : închise puţin ochii şi un zâmbet uşor îi lumină obrajii. „Uite ce drăguţă eşti...!” de multe ori îşi mângâia sufletul cu remarca Aialei. Nimeni nu-i spusese aşa ceva. Mama dimpotrivă, reuşise să-i accentueze complexele. „Numai în ochii Aialei devenisem drăguţă, după ce m-a tuns...” „Drăguţă”, cuvântul revenea în urechile ei precum şi oglinda ovală în care ea-şi văzuse urechile mari şi tenul, nici roz nici alb nici neted, cu un obraz prelungit mai mult decât trebuia, încheiat într-o bărbie ascuţită. Când îşi puse ochelarii, plecă din faţa oglinzii. 
  
În toată tinereţea ei căutase o prezenţă statornică, o camaraderie, o oră de destindere alături de un bărbat, o vorbă şoptită, o veste spusă ei cel dintâi, cineva care să-i remarce absenţa când nu e acasă, să-i ducă grijă când întârzie, sau când n-a mâncat nimic la masa unde au stat împreună. În anii de studii, în campus, în biblioteci, colegii manifestau faţă de ea un interes măsurat şi preferau altă masă decât aceea unde se aşeza ea. „Timiditate juvenilă”, o definea Becky şi trecea totul sub tăcere.. Gândind la acei ani îşi aminti de Iaron. Încercase să lege o prietenie cu el. Nu avea cine ştie ce calităţi, dar era înalt, chiar foarte înalt şi ea apreciase că estetic vorbind ei doi s-ar potrivi. Nu-şi amintea cu precizie, dar era prin ultimii ani de studii când s-a întâmplat să o invite la expoziţia Rodin. Erau după cursuri, la ieşire, Becky din privire i-a răspuns afirmativ cerându-i pe loc o favoare: 
  
- Dă-mi voie să trecem un minut pe acasă... şi înainte ca Ioram să-i confirme ea a urcat în maşină. 
  
- Vin imediat! i-a strigat din uşă, fără să-l invite. 
  
Urcase în grabă să-şi schimbe pantofii cu alţii, cu talpa mai subţire, care avea să-i reducă doi centimetri din înălţime. Pentru ea aveau importanţă cei doi centimetri în minus. La întoarcere, ea şi-a întins picioarele să-i arate pantofii cu talpa dreaptă, fără toc. Iaron i-a privit picioarele şi pantofii şi a întrebat-o „şi cu cât ai scăzut din înălţime?” Ea a râs şi în loc de răspuns şi-a legănat numai capul într-o parte şi alta, să-l lase să înţeleagă că nu-i împărtăşeşte părerea: „chiar dacă n-am redus din înălţime, o incursiune în gândurile tale nu o să-mi strice” şi îl privi în ochi cu zâmbetul cald. Aleseseră aceeaşi carieră, dar în toţi anii de studii nu reuşise să-l cunoască îndeajuns. Trăiau în acelaşi timp, în paralele apropiate, fără ca drumurile lor să se întretaie, să se întâlnească vreodată. 
  
Cu Iaron văzuse Sărutul şi Eternul idol. Perfecţiune şi vigoare, supleţe şi tinereţe ţâşnite din blocul de piatră caldă în care mâna măiastră dăltuise pasiunea. La acea expoziţie amândoi mergeau alături, uneori se distanţau. Dacă el şi-ar fi întors privirea peste umăr, ar fi văzut cât îi crescuse părul. Acest gând o făcu să tresară şi avusese grijă să nu întoarcă capul, dar făcuse câţiva paşi înapoi. Uluită de forţa creaţiei lui Rodin s-a întrebat dacă atunci când făurise omul, Creatorul şi-a gândit creaţia. De-a lungul anilor, de câte ori se nimerea în faţa sculpturilor lui Rodin, îi revenea aceeaşi întrebare. 
  
Despre Iaron şi prima întâlnire cu Rodin şi-a amintit peste ani. Aşa a fost să fie, să plece la Paris să o întâlnească pe Aiala pe platforma metroului. Atâta doar, că în aceeaşi clipă o bănuise israeliană, încât i se adresase direct în ivrit. Cele mai joviale prietenii se înfiripă între israelieni, mai ales în străinătate. Depărtarea de ţară îi apropie ajutându-i să devină solidari. Becky îşi pregătea doctoratul, Aiala, după doi ani de studii tot la arhitectură, visa, căuta fără să ştie ce... Cu Aiala s-a oprit a doua oară, în faţa lui Rodin. Valsul, acea fascinantă îmbrăţişare în dans, acea dăruire dintre Camille Claudel şi Rodin se imprimase obsesiv în imaginaţia lor fără să şi-o mărturisească. O noapte întreagă s-au răsucit fiecare în patul ei. Numai zorile le-au dăruit un pic de somn spre dimineaţă.. Gânduri încă nemărturisite, iţe încurcate urmau să le descurce împreună. 
  
La Paris locuiau într-o pensiune la ultimul cât. Pe fereastră, noaptea, priveau stelele incandescente, mişcate pe perdeaua întunecată la adierile vântului. Le preocupa ziua următoare, cum să-şi economisească drumurile şi timpul de la un muzeu la altul de unde se întorceau frânte, reluându-şi locurile pe pervazul lat al ferestrei, loc de odihnă ideal pentru picioarele lor obosite. Oboseala era numai a picioarelor. În fapt clocoteau de idei şi aveau discuţii aparent naive. Uneori vorbe sub care îşi ascundeau gândurile. Se născuse în ele o dorinţă care le speria. Aveau momente când se strângeau în braţe şi brusc, se îndepărtau speriate de o tresărire a uneia, ghicită de cealaltă.. Îşi urmăreau cu coada ochiului reacţiile. Ştiau adevărul : că trupurile le erau stârnite, simţurile aţâţate. Erau ca nişte mere coapte când s-au hotărât să muşte din viaţă. Li se năzărise în visele lor să culeagă împreună fructul, să-l desprindă cu mâna lor din pomul cunoaşterii. 
  
„O astfel de noapte întâlneşti numai în poemele lui Safo..” vorbise Aiala cu teamă să nu-şi trădeze extazul. Întoarse spatele peisajului nocturn depărtându-se de fereastră cu câţiva paşi, reveni într-acelaşi loc şi ochii lor se întâlniră. Surprinsă de cuvintele Aialei, Becky o urmări din ochi prin întunericul odăii, îi strânse mâinile, trădându-şi emoţia. „De unde le ştii? în poemele ei, Safo evocă de multe ori spectacolul nopţii înstelate sau imaginea unei crengi agitate de vânt ce-ţi stârneşte extazul. Atât de bine o cunoşti pe a zecea muză? N-aş fi bănuit! 
  
„Chiar ceva mai mult...” răspunse Aiala arătându-şi dinţii între un surâs pe buzele-i cărnoase. „Şi pe mine m-a interesat Ellada. Eram în anul întâi de studii şi, ca să nu-l pierd, am evadat în alte vremi, ale civilizaţiei grecilor şi cu adevărat, literatura lor devenise pentru mine hrană de zi cu zi. De fapt îl căutam pe Ulyse, bărbatul ideal cu dorul în suflet pentru femeia care-l aştepta, acel Ulyse inteligent, puternic, practic, capabil să mânuiască securea şi cârma şi sabia şi mai mult decât toate, meşteşugul fericirii familiale... L-am urmărit ceva mai mult, pentru că de fapt... îl aşteptam pe Ulyse al meu. Dar toate astea ţin de un timp trecut. Am încetat să-l mai aştept... şi Aiala întinse braţele să le prindă pe ale lui Becky. 
  
Între palmele ei, mâinile lui Becky, transmiteau şi căldura şi tremurul lor.. A cerut-o cu o mişcare a braţelor, apropiind-o. Apoi şi-a ridicat braţele să atingă cu degetele ei umerii lui Becky. Becky cea înaltă se îndoise că o ramură aplecată, trasă în jos să-şi dăruiască fructul. Trupurile lor atât de apropiate între pânzele subţiri ale bluzelor îngăduiau transmiterea fiecărui zvâcnet stârnit şi fierbinte. Îmbrăţişarea de atunci stăruia în amintirea ei şi acum. Amintiri nemărturisite nimănui vreodată. Acum, încă o dată ele invadară memoria lui Becky. Atunci năvăliseră să-şi primească alinarea sub dezmierdările Aialei: Iaron care-i respinse gestul de tandreţe, altădată Miha, care, sub pretextul unui telefon întâmplător, invocase o urgenţă. Acele momentele, poate, i-ar fi putut apropia. Ieşise pe uşă fără să se scuze, fără să revină... La insistenţele mamei, într-un an a acceptat o întâlnire cu un bărbat. Şi-au dat întâlnire la ora zece dimineaţa la intrarea în parc, pe cea de-a treia bancă, aşa era consemnul. Când ea se aşezase, cineva care făcea drumul dus întors pe aceeaşi alee, a făcut drumul înapoi cu pasul grăbit. A înţeles că de ea fugise, şi-n loc să resimtă furia dezamăgirii, trăise o profundă milă, o adâncă înţelegere pentru neliniştea mamei. Spusese mamei o poveste, cum că s-a răzgândit în ultima clipă şi nu s-a dus... Toate aceste jigniri dureros tăinuite îi străbătuseră mintea când îşi odihnea capul pe umărul Aialei şi buzele acesteia fremătau la urechea ei. Sub extazul momentului, sugrumată de plăcerea îmbrăţişării, Becky şopti Aialei: tu ai cunoscut dragostea... 
  
Degetele Aialei lunecau uşor pe fiecare vertebră, buzele uscate se plimbau peste trupul şi sânii fetei. O prinse puternic de braţe, o cercetă cu privirea sălbatecă şi gura deschisă, însetată ca după o aşteptare amară: „Te caut de mult, de când a încolţit în mine dorinţa să resping bărbatul”. Patul din odaie le-a oferit prilejul desfătării. Pentru Becky era o senzaţie necunoscută până atunci, o plăcere pe care n-o încercase niciodată, pentru că ideea în sine îi inspira teamă. „Nu te-am bănuit ...” se bâlbâi încurcată, de fapt se speriase nu de ceea ce săvârşiseră împreună, ci de ceea ce ar putea să piardă. Întâlnise privirea sălbatecă a Aialei şi un fior necunoscut o străbătu... La început stângace, Becky îşi regăsi stăpânirea de sine, dornică să-i răspundă cu torente de mângâieri. „Toată viaţa mi-am dorit mângâierile unui bărbat, ca să le găsesc la tine” 
  
- Dar ai cunoscut vreodată vreun bărbat? Dezmiardă-mă şi iubeşte-mă pe mine! 
  
- Tu ai iubit! repetă Becky cu glasul topit de extaz. În loc de răspuns, buzele Aialei lunecau pe braţele şi sânii ei că plută pe o apă curgătoare. Degetele atingeau vertebrele precum clapele unui clarinet ca să lunece amândouă, pe pielea netedă, ca lebedele pe lac : una cu inocenţă, cealaltă iscoditoare, antrenate amândouă într-un joc subtil. 
  
„Tu ai numai viziuni despre bărbaţi!” îi sunau acum în urechi cuvintele Aialei, „Fată curată, pură, ei ţi-au refuzat trupul şi fecioria, mie mi-au înşelat dragostea... Nemernicii, era cuvântul sacadat. Şi-apoi mai urmaseră câteva imprecaţii la adresa bărbaţilor: „orgolioşi, împăunaţi, mărginiţi...” Becky închise ochii să audă mai bine ceea ce memoria păstrase. Şi-o aminti pe Aiala sculată în capul oaselor.O mână luneca cu gingăşie pe coapsa ei. Cu cealaltă îşi masă pielea capului. O auzise vorbindu-i: ”după ce vizităm ce ne-a mai rămas”, - vorbise fără să-şi întoarcă privirea şi fără s-o lipsească de desfătarea mângâierilor ei - „vreau să te duc la părinţii mei. Să te cunoască pe tine şi tu să-i cunoşti pe ei...” Se oprise ea, ori gândurile ei se poticniseră într-un punct care i-ar fi răsturnat proiectul? „Mama... vorbise mai departe, ţine toate sărbătorile religioase, se duce la sinagogă pe jos, tata îi respectă credinţa şi vine spre prânz s-o ia înapoi parcând maşina pe o stradă lăturalnică, apropiată. Trăiesc în armonie şi în disputele cele mai acute se stăpânesc. Sper ca de dragul meu să ne accepte. Ei au darul stăpânirii de sine.” 
  
Într-aceeaşi odaie spaţioasă, nu departe de locul unde Becky îşi retrăia amintirile, Aiala intrase cu două căni de ceai. Le aşezase pe masa ovală. Ea preferase locul în celălalt capăt, pe canapeaua mare, cu formă şi culoarea unei felii de lună pală, astfel că aşezându-se în adâncimea fotoliului era faţă în faţă cu Becky. Trase picioarele sub ea până îşi găsi o poziţie comodă. Întinse braţele şi prin acea mişcare simţi destinderea fiecărui mădular, descătuşarea întregii ei fiinţe, astfel că respiraţia adâncă şi domoală restabilea cugetul şi calmul iar teama, emoţiile toate, erau acum dincolo de ea. Sărbătorirea evenimentului o preocupase în cele mai mici amănunte. Socotea că era datoare să transmită părinţilor mesajul preţuirii ei. Becky, aproape, arăta şi ea extenuată de aceleaşi emoţii. De sub ochi i se ghiceau cearcănele oboselii. 
  
Becky o cerceta pe Aiala de sub pleoapele întredeschise. „De când a născut copiii parcă a adăugat picul de sare care să-i desăvârşească gustul. Întotdeauna m-a speriat frumuseţea ei ! Cu câtă nelinişte şi invidie am urmărit-o. Invidia, ea apărea de câte ori mă cuprindea teama. Teama că într-o zi ar întâlni un bărbat care să-i placă...” Continuă s-o privească cu nelinişte, o cerceta minuţios în căutarea unei fisuri sau dimpotrivă, a unei dovezi care îi va da sau nu nădejdea că va rămâne mereu a ei. Becky, întinse piciorul să-i mângâie Aialei rotula genunchiului. Talpă netedă, pe genunchiul celeilalte, primise un sărut ca recompensă pentru mângâieri. Mâna Aialei se odihnea pe laba piciorului care se juca pe rotula ei. Nu schimbaseră nici o vorbă. Armonia le prelungea plăcerea iar teama, se strecurase afară din inima lui Becky. 
  
Aiala căzuse pradă altor amintiri. În ziua când au părăsit Parisul, oraşul avea altă lumină, alte culori şi parfum. Două ore cu acceleratul le-au dus pe neanunţate acasă la părinţii ei. Agitată de surpriză neaşteptată, mama era preocupată unde să improvizeze un pat pentru musafiră. „Nu-i nevoie, mamă, un singur pat ne ajunge...” Îşi regăsise mama la bucătărie. Ea aduse în discuţie subiectul ce i se părea de cea mai mare importanţă : 
  
- Solange, prietena noastră are o partidă pentru tine. L-am cunoscut şi noi, a fost aici în interes de serviciu, are ţinută frumoasă, o minte strălucită, maniere elegante şi o poziţie socială de invidiat. Şi nici căsătorit n-a fost. Trebuie neapărat să te întorci în ţară, să-l cunoşti.” 
  
- Iarăşi te laşi cucerită de aparenţe şi ranguri. Ca să cunoşti omul trebuie să-i simţi gustul, ca o mâncare, trebuie să o mănânci, să ştii dacă e bună ori nu! Dar acum mi-e foame ! De mâncare, de ceva bun, ni-e foame la amândouă. Ţie, nu? 
  
- La cuptoraşul cu microunde e gata totul în trei minute. Să-ţi cumperi şi tu unul când te întorci acasă. Zadarnic încerca să prindă privirea care fugea de a ei. Nu uita ce vârstă ai, anii trec şi tu nu-ţi dai seama... Ar fi o partidă extraordinară... 
  
Aiala îşi auzea mama şi se miră de lipsa ei de intuiţie... Apoi o imitase: Extraordinară! şi-i reveniseră pe o secundă ochii mamei ei. Îşi aminti motivul invocat să pună capăt discuţiei: Eu acum mă întorc acasă să-mi termin studiile, alt ceva nu mă interesează, nimic. Mai pune ceva la încălzit, te rog! Apoi mama, sleită de puteri, vorbise: ”Să-l sun pe tata; să-l rog să vină mai devreme...” 
  
Becky împlinea 40 de ani, Aiala 38. Evenimentul le-a prins la o licitaţie unde intraseră întâmplător. Obiectul oferit publicului era o teracotă a lui Rodin, „Catedrala”. 
  
- În catalogul capodoperelor lui Rodin e intitulată şi „Secretul..” şoptise Becky la urechea Aialei şi ridicase mâna să ofere primul preţ. 
  
- Ce faci ? Ce facem dacă câştigi? Rămânem fără un ban şi îndatorate. N-o să ţi-o dea decât cu bani numerar... 
  
- Îi avem, chiar dacă mama mă va şterge din testament fiindcă nu mă mărit cu unul din bărbaţii pe care se străduieşte atâta să-i găsească. Se vaită de grija mea şi nu uită să-mi amintească câtă educaţie a investit în mine, ca să culeagă numai necazuri. Mama a uitat că de mult stau pe picioarele mele şi ele sunt destul de lungi şi solide...De altfel, nu i-am spus niciodată că şi eu adun ca zestre banii pe care n-am cu cine-i cheltui... şi Aiala îşi trecuse braţul peste umărul lui Becky, lipind-o de ea cu un gest de afecţiune. 
  
Glasul celui care conducea licitaţia îi reveni în urechi: 
  
-88.000, o dată ! 88.000 a doua oară ! 88.000 a treia oară! Licitaţia a fost încheiată. Obiectul licitat s-a vândut la suma de 88.000 dolari. Becky scrisese un ordin de plată. Pentru mai multă siguranţă sunase chiar unitatea Băncii să ceară disponibilitatea sumei. Teracota celor două mâini le trecuse în braţele Aialei. O sărută pe obraz şi-i şopti: 
  
- Secretul” e al nostru, cel mai frumos dar de logodnă. 
  
Gândurile Aialei goneau înapoi la zilele în care îşi aştepta părinţii într-o scurtă vacanţă acasă... Se întorseseră şi ei mai devreme. Grijile, presentimentele, îi aduseseră. Presimţirile sunt antenele noastre care ne dirijează de câte ori simţim în nări pericolul fără să-l conştientizăm. Cum altfel veniseră cu toţii în acelaşi timp? Trebuiau să vadă cum şi de ce Aiala a hotărât să-şi închidă locuinţa, să o părăsească şi să locuiască împreună cu amica ei. Această prietenie exaltată avea pentru mama ei izul unor flori otrăvite... Şi fetele trăiau temerile lor nemărturisite. Amândouă s-au întrecut în pregătiri. Teama le zorea născocind ideile. Aiala şi-a surprins părinţii arătându-le piesa aşezată pe un loc demn de arta lui Rodin. 
  
- De unde-o aveţi? întrebase tatăl, entuziasmat de o asemenea raritate şi rămăsese cu ochii pe ea. E un mulaj... apreciase după ce răsucise piesă pe toate laturile... dar are semnătura originală, spuse fără a-şi reprima admiraţia. Am intrat la o licitaţie cu totul întâmplător şi Becky a licitat-o, a câştigat-o şi mi-a oferit-o în locul unui inel de logodnă... Obrazul mamei deveni palid. Tatăl făcu câţiva paşi înapoi, pipăind locul şi braţele fotoliului în care se aşezase. Becky arăta ca lumina lunii reflectată în fereastră, numai Aiala, cu ochii lucizi, era conştientă că deschisese o rană în cronica familiei... 
  
- E o glumă pe cât de reuşită, pe atât de excentrică... vorbise tatăl, cu vocea ponderată a omului care degustă o extravaganţă. Împrejur o linişte adâncă, numai gâlgâitul coniacului în pahar amintea că în acel apartament a rămas suflare de viaţă şi mişcare. Trei degete de coniac îşi turnase în pahar, dar sorbise numai o gură. 
  
- Amândouă sunteţi pline de imaginaţie... În arhitectură e nevoie de multă... Pe chipul lui trecuse o grimasă de spaimă, căci înţelesese taina. Se sculă privind pe fereastră, trase perdeaua şi continuă să contemple decorul străzii. De fapt, fiecare dintre noi e arhitectul propriei lui vieţi. Şi a mea a fost o arhitectură, ale altor timpuri, cu alte aspiraţii. 
  
Părăsi fereastra şi privi cele două fete: 
  
- La baza vieţii noastre e familia şi fiecare dintre voi trebuie să şi-o construiască. Prietenia voastră! Aici, o umbră care promitea să fie caldă, îi trecu a doua oară peste obraz : da, în onoarea ei aţi cumpărat această piesă de artă. Într-o zi o să vă bateţi pentru ea cu o monedă în palmă: banul sau pajură! Nu întâmplător Rodin e inegalabil. 
  
Aiala îşi aminti apoi de acele momente când avusese o convorbire între patru ochi cu mama... Singură în casă, mama îşi aştepta fata.. După multe insistenţe, Aiala promisese să vină la o discuţie. În aşteptarea ei, mama rătăcea cu pasul slăbit în salonul care altă dată îi era atât de prietenos. Fiecare tablou, fiecare glastră, fotoliul rămas lângă fereastră, carpeta ovală aşternută la picioarele lui, toate aveau istoria şi povestea lor. Soneria a sunat de două ori, scurt, vestind sosirea fiicei. 
  
În moliciunea locului, acum, Aiala tresări: momentul întâlnirii i se înfăţişă aievea. Auzi uşa scârţăind şi văzu gestul mamei care o primea cu braţele deschise. Şi ea, Aiala, ocolise braţele sale. Cu gesturi grăbite atârnase poşeta în cuier şi ocolise ochii care o căutau. Toate, toate aceste detalii îi reveneau acum înaintea ochilor, de parcă cineva îi aducea în palmă caietul greu de atâtea socoteli cu greşelile încercuite în roşu. Venise prost dispusă, n-avea răbdare şi, privindu-şi ceasul, îşi avertizase mama că are numai o jumătate de oră la dispoziţie. Reconstituirile despre care-şi amintea acum nu erau altceva decât pedeapsa care i se cuvenea. 
  
Mama înţelesese avertismentul Aialei şi deşi ea ar fi vrut o discuţie calmă, nelimitată de timp, simţea cum secundele se scurg fără să-şi găsească cuvintele potrivite. O urmărea cu o privire mută, mai grăitoare decât un discurs bine pregătit, fără să-şi poată descleşta gura, conştientă de fiecare minut risipit: 
  
- Noi aşteptăm de la tine nepoţi, eşti unica noastră bucurie, ai rămas mândria noastră şi nu mai ai douăzeci de ani ca să nu gândeşti lucrurile în miezul lor. Ai toate calităţile ca să fericeşti un bărbat! În urechile Aialei stăruia acum glasul înăbuşit de rugăminţi al mamei şi cruzimea replicii ei: 
  
- Dar înţelege, mamă, la tine bărbat înseamnă tata, dar nu toţi bărbaţii sunt ca tata. Detest subiectul, cuvântul, am oroare... Niciodată... ! Ţipătul de atunci se rostogolea acum, ca un ecou în urechile ei. 
  
Pe obrazul mamei se imprimase o suferinţă cumplită. Un gând o făcu pe Aiala să tresară : Atunci văzuse !? se întreba acum. Posibil că văzusem, de vreme ce mi-am amintit acum de ea... şi strigătul de atunci „Niciodată”, ricoşă a doua oară de ziduri, ca un ecou întârziat. Şi iar chipul mamei îi apărea în amintire: obrazul îi era ridat, desigur şi inima i se strânse de durere căci pe buze îi scăpase întrebarea: Atâta dezgust ţi-a produs infamul? şi încercă a doua oară să o cuprindă cu braţele, să ia jos prin acea îmbrăţişare dezamăgirea adunată în sufletul copilei ei. Iar ea, Aiala, se îndepărtă. Mama îşi retrase mâna trecându-şi-o în căuşul celeilalte. Probabil că întregul univers se prăbuşise atunci peste ea… 
  
Aiala şi Becky, nemişcate, îşi aruncau priviri convenţionale ca două cunoştinţe bune care se întâlnesc pe aceeaşi stradă, de câteva ori, întâmplător, în aceeaşi dimineaţă, preocupate fiecare de interesele ei. Privind-o acum, Becky simţi încă o dată că neliniştea s-a întors şi se aşezase alături. „Dacă o pierd?” o străbătu nu pentru prima dată gândul acesta... Închise repede ochii şi, dibuind cu piciorul, căuta atingerea, contactul cu Aiala prin mângâierea tălpii. Ca şi altădată, buzele calde răspunseră cu sărutări gingaşe pe netezimea piciorului ei. Raţiunea o răsplătea pe Becky: bagajul, bagajul genetic al Aialei îşi are originea în moştenirea părintească... şi teama fusese împinsă jos de pe raftul atâtor îngrijorări la care deseori Becky privea. Talpă piciorului ei stăpânea genunchiul Aialei şi sub genele coborâte tremura un zâmbet. 
  
Becky se regăsea la aeroport şezând alături de mama Aialei. 
  
- Trebuie să vă căutaţi amândouă alte drumuri în viaţă. Obişnuiţi-vă cu gândul că fiecare dintre voi rămâne datoare să-şi clădească familia ei. Noi l-am ales pe al nostru, fiecare din alte motive. Dar acesta ne e drumul. Aş vrea să ne înţelegi şi să nu vezi în alegerea noastră o nenorocire. Să-ţi alegi drumul în viaţă e cea mai mare responsabilitate a fiecăreia dintre noi, să-ţi găseşti partenerul e o loterie la care nu eşti niciodată sigură c-ai să câştigi. Niciodată nu putem şti cine e alesul, aparenţele te înşală adesea. Omul e o surpriză prin însăşi existenţa lui. Societatea, lumea în care trăieşti nu-ţi poate impune cum şi cu cine să-ţi împarţi viaţa, ea îţi poate impune o conduită, o responsabilitate. 
  
Becky se simţi măsurată de privirea femeii lângă care şedea. Ochii ei nu trădau nici ură, nici dispreţ, dar o întrebare îi scăpase pe buze: 
  
- Tu ai încurajat-o? Becky cercetă şi ea atentă obrazul femeii care-i pusese întrebarea. Prinse mişcarea degetului trecut peste pleoapa obosită. Evident, era un efort să gândească. Întâlnise cu remuşcări un obraz chinuit de o mare suferinţă. Nemaisuportând tăcerea, Becky hotăra să ia asupra ei răspunderea. „Da !” rostise fără ezitare. 
  
Aiala retrăia dialogul cu tatăl ei pe coridorul alăturat, mai puţin aglomerat, în acelaşi timp, la aeroport: 
  
- Pe Becky o dezavantajează două lucruri: nu e agreabilă la prima înfăţişare şi stătură, cu adevărat i-a creat probleme, cred eu, dar toate neajunsurile la un loc nu justifică drumul ei… Nu ştiu de ce bărbatul trebuie să fie neapărat mai înalt decât partenera lui. Scrie undeva ? Făcuse o pauză, de parcă cerea un răspuns. Şi tot el atunci, ghicise parcă o nouă faţetă a lumii: Vezi de câte idei stupide, e plină lumea noastră ?! Ai idee câte perechi nepotrivite ca înălţime, trăiesc în absolută fericire? 
  
- Tată, mă bucură că încet-încet, începi să vezi de câte idei stupide e condusă lumea. Vezi de ce e bine, ca cineva să încerce s-o îndrepte pe ici-pe colo? 
  
Îşi aminti riposta tatălui: 
  
- Lumea nu o putem schimba, eu sunt dator să te schimb pe tine, să-ţi deschid ochii. Despre Becky ţi-am spus doar că greşeşte. La ce-i ajută inteligenţa dacă lunecă pe asemenea drumuri ? Viaţa fiecăruia e o permanentă luptă... ea are destule calităţi ca să iasă la liman. Recunosc, nici eu nu m-aşi fi uitat la o asemenea fată. E colosal de înaltă. Vreau să sper că va întâlni un bărbat fără prejudecăţi, cu personalitate, dar voi trebuie să vă despărţiţi. 
  
- O s-o ajut să căutăm împreună un bărbat ca tine.. şoptise Aiala, îmbrăţişându-şi tatăl cu dragoste. 
  
Petrecerea se terminase. Părinţii Aialei ajunseseră acasă. După ce şi-a condus consoarta în odaia de toate zilele, tata s-a întors să-şi termine treburile : făcuse de câteva ori drumul din parcare în casă, aducând pachetele, daruri alese cu migală şi atenţie de fiecare dintre invitaţi. Despachetându-le unul câte unul, cadourile căpătau glas, îi vorbeau, deveniseră pentru el o mărturisire a preţuirii celor care l-au cunoscut. Căuta locul potrivit fiecărui obiect, astfel că în interiorul locuinţei lor, două ore mai târziu nimic n-a rămas neorânduit. Şi mai era ceva : vroia să aibe libertatea gândurilor, să fie singur cu sine. 
  
Îi reveni în memorie ziua când s-au întors din vacanţă, după ce-şi vizitaseră fiica în ţară… Întârzie la masa lui de lucru. Consultă ghidul oraşului şi se îndreaptă spre peretele unde atârna harta. Îşi cunoştea soţia prea bine, îi citea gândurile dintr-o singură privire, fiecare dintre ei ştia trăirile celuilalt fără să găsească un remediu în amărăciunea lor… Disperarea din sufletele lor îi măcina ziua şi noaptea: „ce să facă acum şi ce va aduce viitorul?” Se regăsea în faţa hărţii, în picioare, sufocat de gânduri. Dacă nu-şi putea stăpâni fiica, trebuia să-şi ajute soţia: în ciuda timpului trecut imaginea ei de atunci îi stăruia în ochi. Sâmbăta, în picioare în faţa altarului cu uşile deschise, mângâind din priviri sulurile sfinte, căci numai Lor îşi încredinţa inima şi implora că ruga să-i fie primită. 
  
El trebuia să găsească pentru ea drumul cel mai scurt şi cel mai sigur, pe care să-l poată străbate pe jos.Trebuia să afle unde e Sinagoga Mare, să verifice drumul, să aprecieze distanţa. Din totdeauna, în fiecare loc străin în care veneau să locuiască, cădea în atribuţia lui să afle drumul şi distanţa până la sinagogă oraşului. Pentru soţia lui era mai important să afle unde e sinagoga decât unde ar găsi un salon de coafură. 
  
Amănuntele reveneau în memoria lui. Atunci ajunsese la concluzia că distanţa e mare şi drumul nu îndeajuns de circulat. El n-avea voie să greşească, nici imprudenţe nu trebuia să facă. Şi iar se regăsea măsurând toată lungimea camerei, precum avea obiceiul, oprindu-se în dreptul ferestrei. Torentul străzii era pentru el un indiciu al pulsului vital. Aşa îi venise ideea să rezerve o cameră la hotelul cel mai apropiat pentru fiecare sfârşit de săptămână. Sigur, lângă sinagogă. 
  
Un gând veni să-i lumineze viaţa. Îşi lărgi nodul cravatei, nu intenţiona să şi-o scoată, intrase numai în camera mare să împărtăşească gândul soţiei. Ea şedea în fotoliu şi el o privi de la doi paşi depărtare: 
  
- În rugăciunile tale, Dumnezeu ţi-a cercetat sufletul şi-a îndreptat ce a putut... şi-a sărutat-o fericit. 
  
Şi eu ajunsesem acasă. Întârziam pe undeva, în colţul meu, de multă vreme. Gândeam la destinele omeneşti. Bucuroşi de întoarcerea mea, motanii, veniseră fiecare să-şi frece botul la picioarele mele. 
  
- Tot ce-i viu, şi un pisoi chiar, e purtat de un Destin! I-am lăsat să-şi frece capetele de tălpile mele. 
  
- S-a întâmplat ceva? 
  
Am dat din cap în semn de negaţie. 
  
- Dar ce ai? La ce te gândeşti? Insistase… Atunci mi-am ţuguit buzele repetând semnele negaţiei. 
  
- Nu pot să-ţi spun, i-am răspuns totuşi, ca să mă lase singură cu himerele mele. 
  
------------------------------------ 
  
*Iosef Haim Brener, n. Ucraina, 1881-1932, scriitor şi traducător ebraic emigrează în Palestina în 1909 
  
Referinţă Bibliografică:
Getta BERGHOFF - SECRETUL LUI RODIN / Getta Berghoff : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1909, Anul VI, 23 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Getta Berghoff : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Getta Berghoff
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!