Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Getta Berghoff         Publicat în: Ediţia nr. 1547 din 27 martie 2015        Toate Articolele Autorului

Getta BERGHOFF - VIOLONCELUL DIN CENTRUL DIZENGOFF
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
S-a întâmplat în toamna abia sfârşită, la Tel Aviv, când traversam Dizengoff la intersecţia cu Bar Kochba. Natura îmbrăcase haina culorilor descompuse ale verii consumate între griji, ruine şi climă fierbinte. La intrarea în clădirea marelui magazin „Hamashbir” e pază, tablou intrat în obişnuinţa noastră ca un lucru firesc al vieţii. Mai spre colţul străzii privirea mea prinde violoncelul şi arcuşul şi, imaginea neconturată mă obligă să opresc, să-l aflu pe interpret. În urechi îmi ajunge Elgar, încetinesc pasul să fiu sigură că urechea nu mă înşală, unde-i interpretul?  
 
Interpreta, după toate deducţiile mele. O podoabă capilară încărunţită de viforniţele vieţii cade în şuviţe răsfirate, dezordonate peste capul aplecat ca o jerbă ofilită pe un mormânt fastuos. Umerii aplecaţi îmbrăţişează violoncelul.  
 
Am rămas locului la trei metri distanţă. Perfecţiunea interpretării mă înfioară, mă derută faptul că nu se foloseşte de nici o partitură. Nici interpreta nu mă vede pe mine. E dusă cu piesa lui Elgar într-o lume a fascinaţiei retrăită cu intensitatea poate asemănătoare cu a trăirilor ce l-au inspirat pe Elgar să scrie compoziţia, atunci la sfârşitul primului război, lăsându-l pe el epuizat şi dezamăgit, înrobit în durerea morţii soţiei.  
 
Cu gândul la Elgar am rămas în mijlocul trotuarului, izbită într-o parte şi alta de lumea grăbită de pe stradă. Această piesă de concert – un apel al lui Elgar de a pune capăt tuturor războaielor, e potrivită acestor zile tomnatece, triste şi triumfale căci morţii noştri n-au murit, trăiesc în noi. Ca nişte intruşi nedemni şi gălăgioşi, monedele turbură liniştea de câte ori sunt aruncate în cutia violoncelului.  
 
Când piesa de concert s-a terminat, femeia şi-a ridicat umerii, şi-a înălţat capul şi am văzut-o deschizând ochii. Eu aveam impresia că atunci se trezise: o faţă deschisă, nefardată cu urme de riduri pe obrazul mat ca pârâiaşele de munte însemnate pe o hartă. Şi-a aşezat arcuşul pe cutie, a deschis un termos din care băuse lichidul din pahar. N-am observat-o când reluase arcuşul căci eu, cu mâna împotmolită în poşeta totdeauna plină de hârtii cu şi fără trebuinţă, trăiam dilema mea, să-i dau ceva, să îndrăznesc? Monedele de metal din cutia întredeschisă sclipeau în ochii mei în semn afirmativ. Merita, cât un bilet de concert.  
 
La această concluzie ajunsesem când tocmai recunoscusem o melodie de cu totul altă factură. Violoncelista dădea viaţă cântecului israelian „Ţara noastră mică”. Am rămas să ascult, nu atât melodia îndrăgită de toată ţara, ci jalea ce izvora din interpretarea ei. M-am aplecat spre cutie, am încurcat nişte cuvinte între mulţumesc şi pardon, cu intenţia să dispar cât mai repede din acel perimetru.  
 
În ziua următoare, când am trecut pe Dizengoff în acelaşi loc, am traversat pe celălalt trotuar, prevăzătoare să nu mă recunoască. O văzusem de departe şi de astă dată mă furişasem cu discreţie după colţul străzii Bar Kochba. Nimerisem la Mendelssohn, sigur, o partitură pentru un trio sau poate un quartet în care violoncelul intervine cu patimă, cu sobrietate şi romantism, peste drum de locul unde mă oprisem în stradă, condusă de ilustra anonimă. Şi eu, neruşinată, mi-am privit ceasul de pe mână, mânată de timpul meu, să hotărăsc cât îmi pot permite să rămân. Pentru mai multă siguranţă m-am sprijinit de un gard de piatră scund, numai bine să-mi odihnesc un picior. De la acea distanţă îmi permiteam să o privesc în voie. Avea pe ea tot o bluză albă, o fustă imprimată în nuanţe cenuşii, capul tot plecat şi umerii îndoiţi anume să îmbrăţişeze violoncelul. Urmăream graţia braţelor în mânuirea arcuşului. Să mă las furată de muzica lui Mendelssohn? Am respirat prelung urmărind muziciana la colţul străzii…  
 
Ca şi ieri, când şi-a terminat piesa a sorbit câteva înghiţituri din termosul cu care făcusem cunoştinţă o zi în urmă. Şi tot pe neaşteptate trecuse la Bruch, poate Fantastica scoţiană, dacă era să mă iau după nuanţele folclorice Mă gândeam la ea. Mă incita măiestria, cadrul, tristeţea ţinutei ei. Braţele şi îmbrăţişarea violoncelului îmi spuneau multe. Uitasem de timpul meu limită şi nu am mai privit ceasul. Apoi, am tresărit când l-am auzit pe Ceaikovski. Mă momea deci cu melancolia lui Ceaikovski colorată, cu tristeţea omului consumat şi încă puternic, dornic să-şi transmită mesajul. Trebuia să plec. Era imposibil să mai rămân, fie chiar şi Ceaikovski.  
 
Am părăsit-o tocmai când capul îi căzuse, coama încărunţită şi răsfirată dezordonat o acopereau a jale. Eram în a treia zi a aceleiaşi săptămâni când repetam acest drum. De astă dată devenisem mai prevăzătoare. Am avut grijă să-mi las ziua liberă. Am traversat cu pasul grăbit drumul de la autobuz până în dreptul clădirii magazinului Hamashbir să o caut din ochii. Ce dezamăgire! Cutia violoncelului nu mai era şi, în picioare, o violonistă, măruntă şi maiestoasă prin felul cum mânuia arcuşul pe vioara sprijinită sub bărbie, interpreta un cântec israelian a lui Arik Einstein, „Pe drumul spre gimnaziu”.  
 
După câţiva paşi, însă, a zvâcnit bucuria în mine: uite-o, celista de ieri. Acelaşi obraz alb, mat şi ridat, părul învolburat neobişnuit de rebel te îndreptăţea să o bănuieşti că trecuse prin situaţii în care imaginaţia nimănui n-a pătruns. Atacase un menuet de Paganini. O priveam pe sub pleoape, mă fascina măiestria. Chiar şi prestanţa acestei femei încovoiate deasupra violoncelului cu arcuşul în mână. Ochii îi ţinea închişi. Nici de astă dată n-avea partitură, nici nu-i trebuia. Totul îi era cunoscut, vedea notele, le citea prin viziunea ei interioară. Muzica o traversa, ea toată era muzică, nu carne, nu sânge, numai vibraţie şi sunet.  
 
Când şi-a deschis ochii, i-am prins privirea şi i-am transmis un salut. Cu o destindere imperceptibilă a pomeţilor obrajilor şi ochii jumătate acoperiţi, am înţeles că primise salutul. Nu greşisem. Şi-a potrivit arcuşul şi-am înţeles imediat că îmi răspunde cu Nocturna. Mă bucuram de compoziţie şi mă gândeam la cruzimea destinului. Arie Vardi, Zubin Mehta, nu trec la pas prin asemenea locuri? Nu umblă pe bulevardele noastre, la intersecţii de stradă? Nu s-au oprit niciodată să asculte fără să-l ştie pe violonistul de pe stradă? „… adu, Doamne, pe unul dintre aceştia în drumul ei…” Când Nocturna elibera ultimele acorduri am salutat-o o dată în plus şi în doi paşi m-am apropiat să o întreb cât timp rămâne să mai cânte. Avea mirarea în priviri şi vorba îi lunecase domoală pe buze. „De ce mă întrebi?” Aş vrea să te cunosc şi să primeşti invitaţia mea, aici… şi semnalasem mai mult din privire, cafeneaua de peste drum.  
 
* * *  
 
- … Străbunicul meu era latifundiar. Toţi feciorii lui au fost trimişi la studii la Paris: trei au devenit medici, doi, ingineri. Avea străbunicul o vorbă ce s-a imprimat în memoria familiei din generaţie în generaţie „copiii evrei trebuie să înveţe, să aibă o profesie, să se descurce printre mujici până vor ajunge în Palestina”. Tatăl meu era medic, a doua generaţie de medici în familie şi în Rusia bolşevică. În casă se făcea muzică, şi noi copiii ştiam că există undeva o Palestină a noastră.  
A urmat altă pauză şi o respiraţie adâncă, lungă, după care a sorbit cu paiul sucul din pahar.  
- Tata … a fost judecat în procesul halatelor albe şi… terminat.  
Şi-a coborât pleoapele să-şi ascundă lacrimile şi iar a luat o sorbitură cu paiul.  
- Eu şi fratele meu eram la gimnaziu. În casă am învăţat încă de mici muzica, eu vioara, el violoncelul.  
Mama ne-a fost profesoară. Într-o vreme, în tinereţea ei, mama s-a bucurat de favoarea lui Serghei Prokofiev. O audia de multe ori. După ce s-a întâmplat cu tata ce s-a întâmplat, între tristeţea şi frica de umbrele noastre şi teama de a comunica între noi, fratele meu începuse să-mi repete vorba din străbuni, mottoul străbunicului. Nu numai o  
repeta, dar îl simţeam implicat în acest gând ca într-o îndatorire neîmplinită, uitată.  
 
O teamă cumplită a pus stăpânire pe mine. Presentimentul că face ceva periculos mă obseda ziua şi noaptea. Începusem să am coşmaruri. Îl visam pe fratele meu şi totdeauna îl pierdeam pe drumul spre gimnaziu, în autobuz, într-o rigolă peste a cărui capac a pus piciorul, ridicat de poliţie sau chemat la poliţie. Mă simţeam traumatizată şi de frică nu-i puteam vorbi, mi-era teamă să-i mărturisesc chinurile mele, mă temeam să-l previn, să-l avertizez.  
S-a oprit din povestit. O simţeam ostenită. I-am respectat tăcerea într-o linişte plină de îngăduinţă.  
- Şi ce s-a întâmplat cu fratele?  
- A fost arestat. După 15 ani de detenţie am venit în ţară, în Palestina străbunicului nostru. Fratele s-a pierdut de un cancer, mama de atâtea dureri.  
- Eşti o muziciană foarte bună, cum de nu te-ai prezentat la un concurs?  
- N-am putut, n-am vrut să evadez din durerile mele. Durerea şi amintirile sunt tot ce mi-au rămas. Şi apoi, sunt prea bătrână. Cei tineri au şanse, au viaţa înainte.  
Începusem să mă sucesc în scaun, să mă bâlbâi…  
- Uite ce, vreau să te rog să primeşti un bilet sau contravaloarea lui la un concert a lui Zubin Mehta, să-l rogi să te audieze. Nu se poate să rămână indiferent la talentul tău, care n-are nici o legătură cu vârsta. Cânţi la două instrumente… Spuneai că ai învăţat vioara. Acuma, însă, cânţi la violoncel. De ce?  
- De dorul fratelui meu.  
--------------------------------------------------------------------------------  
* Din volumul „Femei şi destine”, Editura Ofakim, Tel-Aviv, 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Getta BERGHOFF - VIOLONCELUL DIN CENTRUL DIZENGOFF / Getta Berghoff : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1547, Anul V, 27 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Getta Berghoff : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Getta Berghoff
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!