Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Getta Berghoff         Publicat în: Ediţia nr. 1533 din 13 martie 2015        Toate Articolele Autorului

Getta BERGHOFF - VARĂ FIERBINTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Trecuse peste mine vara cu pârjolul fierbinte canicular, în interiorul dezmembrat de hârţâitul sfredelului şi invazia prafului din pereţii perforaţi, dale sparte cu violenţă ca zilele în care trăim, toate mă balansau între dureroase amintiri care, nici în acele momente nu refuzau să-mi ţină companie. Se sfărâma peretele, cum se sfarmă o viaţă, o căsnicie, o prietenie lăsând în urmă nourii de praf, contururi confuze pe când gândurile mele orbecăiau printre ceţuri peste care s-a aşternut timpul bruind situaţii, scormonind în trecutul în care s-a cuibărit durerea, aceea care nu se vindecă, nu se usucă, nici crustă nu lasă.  
 
Memoria, numai ea le-a păstrat şi îmi serveşte uneori câte o secvenţă, o felie ca o gazdă ospitalieră, câte una, când vrea, fără să le aleagă dintre momentele înşiruite pe funia timpului. Aşa retrăisem drama care devenise a mea când luasem hotărâri mari „ceauşiste” - să se restituie locuinţele particulare proprietarului – deci, eu să cedez apartamentul! Să-mi schimb domiciliul?! Să părăsesc acel interior în care amintirea ta a rămas în fiecare colţ, în fiecare moment din zi şi noapte, interiorul, pereţii în care s-a imprimat glasul, mirosul tău, sertarul şi caietele tale, pipele cu aroma tabacului „Captain Black”, pereţii singurii martori ai vieţii noastre! Era imposibil să îmbrăţişez atâtea amintiri şi să le duc. Unde? Mai valabil pentru mine era să fug în Lume…  
 
Luasem hotărâri mari, pentru mine cruciale şi presată de timp la repezeală răsfoiam acte, sute de hârtii printre care se rătăcise o legitimaţie, desprinsesem fotografia şi-o strecurasem în mâneca jerseului trimiţând-o direct în clandestinitate întrebându-mă odată cu gestul săvârşit de ce trebuia să o ascund şi n-o pusesem deoparte ca pe un obiect (întreg) neutru? Întrebarea lua amploare, mă sfredelea şi fotografia mă zgâria în lunecarea ei sub mânecă, când din odaia alăturată auzeam gunguritul copilului meu…  
 
Timpul limitat şi tensionat mă mâna către o lume necunoscută, moştenirea din străbuni spre care mă duceam cu limba amputată, multe temeri şi inima frântă. De toate acestea îmi aminteam când zgomotul sfredelului încetase şi atunci văzusem maldărul de moloz şi gaura din perete cât rana nevindecată.  
 
Toate aceste amintiri năvălesc acum peste mine la o distanţă de timp de peste patruzeci de ani. Eram deja de mulţi ani în ţară, timp în care dobândisem şi hoţii noştri, văduvele şi orfanii noştri. Într-o asemenea zi cineva mi-a şterpelit poşeta în orele de serviciu. Era într-o zi de Vineri la prânz şi luasem imediat primele măsuri de precauţie, apoi încercasem să-mi reconstitui din memorie ce aveam în poşetă… Totul ar fi fost recuperabil, afară de fotografia desprinsă şi trimisă în clandestinitate cândva, traversată în poşeta mea. Secţia de poliţie mi-a indicat o adresă, unde se expunea obiectele pierdute sau furate. Luni la rând căutam cu ochii în acele vitrine, o aveam naintea ochilor dar n-am găsit-o niciodată. O mai caut şi acum. Aici se terminase secvenţa servită de memorie într-o zi fierbinte de vară.  
 
Mi-am impus de la început răbdarea, voinţa să înfrunt zilele cu calm. Nimic nu m-ar putea dărâma mai rău decât enervarea căci motive existau, pluteau deasupra mea grele, încărcături umplute de greşeli şi amărăciuni. Prudentă îmi pregătisem la îndemână tot ceea ce mi-ar fi fost util în asemenea situaţii dar nimic nu mai era la locul lui, dispăruseră chiar din haosul primei dimineţi.  
 
De nevoie cumpăram cafea la băcănia cea mai apropiată a cartierului pe unde piciorul nu-mi călcase niciodată, hainele de pe mine le aruncam în maşina de spălat, seara, când ajungeam în alt pat la culcare. Şi zilele fierbinţi se lăsau împinse cât o căruţă la deal şi reparaţiile în casă cât alta înţepenită, numai raţiunea, ca un sfetnic bun îmi transmitea mesaje încurajatoare, uneori pline de umor, „nu-i motiv de disperare, totul trece ca şi viaţa, te rostogoleşte pe neaşteptate, te duce ca valul mării spre marile adâncimi de unde uneori te întorci la suprafaţă”.  
 
Totul a durat ca la lectura romanului lui Jules Verne „5 Săptămâni în balon” după care revenisem şi eu cu picioarele pe dalele noi. Scăpasem de lucrătorii şi paharele cu cafea băute întotdeauna pe jumătate şi vărsate pe dalele ciuruite devenite gropi, scăpasem de emisiunile de radio pe un post neînţeles, rămase doar zugravul, care şi el cu radioul deschis îmi oferea în schimb o muzică frumoasă. Admirator al Havei Alberştein fredona şi alte cântece de-ale noastre. L-am auzit fredonând „tu şi eu vom schimba lumea …”, cântecul mi-e cunoscut şi-mi place, ideea nu-mi displace, bine ar fi să îndreptăm ceva  
 
în lumea noastră. La asta gândeam ascultându-i cântecul când hotărâsem să-l întreb „la per tu” cum se vorbeşte în limba noastră şi începusem cu scuza cuvenită:  
- De unde eşti?  
- Sunt născut în Yafo, din mamă arăboaică, tata turc, am trei copii cu o nevastă creştină.  
 
Tresărisem. „Cu atâta mixtură se poate supravieţui întro familie unită” şi-l urmăream pe furiş: bărbat tânăr, înalt cu părul şi ochii negri, sârguincios, conştiincios în munca lui şi iute în mişcări. Mânuia sculele în ritmul muzicii şi din mişcările lui am înţeles că omul e satisfăcut în viaţa de acasă. Rareori întâlneşti în zilele noastre omul mulţumit de viaţa lui … şi gândurile-mi zboară înapoia timpului, câteva secole în urmă şi mă opresc în epoca nisipurilor aurifere, a căutătorilor de zăcăminte de cupru, cei îmbogăţiţi şi ceilalţi morţi în sărăcie ca să ajung spre migraţiile zilelor noastre din extremele geografice ale lumii, în căutarea unei existenţe.  
 
Fiinţa umană în îndelungata confruntare cu civilizaţia a obosit şi acum râvneşte după un colţ liniştit, o căsuţă mică sub un cer senin cu grădină, flori, soare şi puţină umbră cum scrisese Victor Hugo în versetul „Notre Maison”: Une maison petite avec des fleurs, un peu / De solitude, un peu de silence, un ciel bleu / … În zilele noastre cine-şi simte braţele apte de muncă, pleacă în Lume să-şi găsească pâinea cea de toate zilele, pâinea noastră a fiecăruia, când de fapt demenţa şi ura stăpâneşte lumea!  
 
Ce ne-a adus civilizaţia? O întrebare pertinentă! Beneficiile tehnicii avansate au creat milioane de şomeri răspunde majestatea mea şi gândesc la cifra imensă de oameni care-şi părăsesc familiile şi ţara pentru o existenţă câştigată în condiţii vitrege. Printre lucrătorii intraţi în casă, venise şi un băiat foarte tânăr, l-am bănuit imediat de origine rusă, mi-a confirmat vârsta de 23 ani. I-am simţit accentul slav şi m-a mirat ebraica corectă. Venise din partea unei societăţi angajat pentru o muncă de tâmplărie.  
 
Băiatul mi-a stârnit interesul să-i cunosc datele biografice dintr-o nevoie a mea să ştiu cu cine stau de vorbă, nu-mi plac cifrele statistice, prefer date concrete, ţin la părerile mele personale să ştiu cine este? ce gândeşte? cel cu care vorbesc. Venise din Omsk, imigrase cu părinţii în urmă cu zece ani. „Cum suporţi clima de aici” întrebarea se potrivea cu acele zile caniculare, fierbinţi ale verii nemiloase. „Foarte bine” venise răspunsul, „ne place clima şi îmbrăcămintea sumară, ne simţim descătuşaţi şi liberi, eu şi tatăl meu”. Înregistrasem pauza în care băiatul respiră adânc şi-mi aduce alte mărturisiri: „mamei îi lipsesc gheţurile, păstrează în dulap cizmele de blană, şuba, căciula. Aşteaptă să ajungă şi aici zăpezile, s-ar resemna numai cu ploile, ea visează  
 
gheţarii i-ar primi chiar în Mediterană odată cu balenele şi ea ar ieşi cu barca la vânătoare” … Am râs amândoi de tabloul imaginar, dornici de puţină iarnă. Eu visam iernile mele, zăpada, viscolul scurt cu fulgii cât fluturii „Eşti atât de frumoasă iarnă” mi-au traversat gândurile versurile lui Nichita.  
 
Şi armată ai făcut? l-am întrebat. „Cinci ani” mi-a răspuns după un oftat prelungit şi faţa destinsă, dispus să-mi explice satisfacţia: „abia m-am eliberat şi mi-am găsit de lucru la firmă” … Privesc băiatul de statură mijlocie, umerii laţi, chip deschis al omului alb, ochii  
 
albaştri şi raţiunea îmi dezleagă enigma, parcă mi-ar arăta-o cu degetul „provenienţa noastră, a israelienilor repudiaţi de toată lumea azi ca niciodată. Această ţară mică absoarbe ca un burete fiii rătăciţi, întârziaţi pe alte meleaguri astfel că şi de la Omsk se ajunge la Ierusalim căci dintotdeauna în vremuri de restrişte e bine să te întorci acasă, e rău, e greu, dar ca acasă nu-i nicăieri”.  
 
Pe asemenea drumuri îmi plimbam gândurile când casa mai era încă vraişte! De astădată călcam pe dalele noi şi curate, respir satisfăcută, conştientă că străbătusem infernul şi cu paşi învioraţi mă apropii de cutiile care, una câte una trebuiau eliminate.  
 
Primul obiectiv – reaşezarea vitrinei. Închipuiţi-vă trei coşuri de obiecte casabile, cu grijă împachetate dar zvârlite dintr-un loc în altul şi nu o singură dată, îşi dezveleau strălucirea şi graţia între degetele mele, păreau triumfătoare căci una după alta le descopeream întregi, neatinse! Doamne, câtă lume dispărută, câte momente de viaţă se perinda sub ochii mei! Cu obiectul în palmă, vedeam persoana, chipul celuia lăsat înapoia timpului cu fizionomia şi glasul rămas în urechile mele, îl recunoşteam după vorbă, auzeam spovedaniile fiecăruia mărturisite în şoapte, fiecare cu ale lui dureri, repetate acum la urechea mea a doua oară. Redându-le locul în vitrină, simţeam că-i restitui vieţii, îi conduc pe fiecare acasă…  
 
Aşa m-am întâlnit cu o lume apusă, cu Florence Loebel, Irena Froid, Lora, Nadia şi Armand, Alexiana şi, într-o continuitate fericită, cu Suzi şi Sanda. Bucuria de a-mi regăsi porţelanurile întregi, o atribuisem izbânzii la care râvnesc! Eliminam ceas după ceas altă cutie din câte îmi stăteau în cale, cuceream spaţiul, o muncă interminabilă îmi cerea prelungirea în noaptea deja sosită când mă chema restaurarea bibliotecii. „Să restabileşti o bibliotecă e la fel de dificil cu a restabili adevărul şi dreptatea pe această lume” gândeam atunci şi observaţia se repeta de câte ori ochiul meu prinde altă nepotrivire.  
 
Mi-a rămas o singură cutie, un burduf imens în care am păstrat corespondenţe de ani de la prietenii de care viaţa m-a despărţit. Priveam cutia şi respiraţia mi se tăia, subconştientul îmi amintea că în majoritatea scrisorilor acestui burduf, viaţa nu mai suflă şi mă năpădise teama de momentul următor, priveam plicurile, identificam scrisuri şi realizam câţi prieteni am pierdut! Au plecat pe rând, fiecare în adevărata emigraţie a vieţii…  
 
Mărturisesc cu sentimentul durerii şi al ruşinii că privindu-le şi recunoscând ortografiile, m-a îmboldit cumplitul gând să le distrug, eu, cu mâinile mele pentru că nimic nu e veşnic, nimic nu atinge infinitul striga ecoul durerii în mine! Nimic nu rămâne în eternitate, nici viaţa, nici statuile, nici gloriile, nici măcar necazurile, toate dispar odată cu noi. Mă disculpam de una singură şi brusc încep nelegiuita faptă: începusem să le rup. Săvârşeam actul cu barbarie şi durere cu mâinile mele şi cu sentimentul că ochii atâtor prieteni mă priveau. Mai înţelepţi, mai resemnaţi cu viaţa efemeră, îmi lăsau impresia că îmi îngăduie fapta şi răzvrătirea. În acele momente eram convinsă că eu şi semnatarii acestor pagini – eram în plin masacru – suntem supuşi aceluiaşi destin. La ce le-aş păstra pentru un alt timp când, cu un total dezinteres le vor rupe cu degetele lor. Nici scrisul nu-l vor cunoaşte, nici conţinutul nu-l vor pătrunde.  
 
Toate aceste scrisori păstrate nu vor încânta nici o ureche chiar interesată să dezlege confesiunile şi perioadele în care au fost aşternute pe pagini nesfârşite. Pe nimeni nu va emoţiona confesiunile scrise, oricâtă curiozitate ar stârni cuiva. Străini de situaţii, de vremi, de legăturile care au dăinuit între mine şi titularii epistolelor, chiar de va stârni cuiva interesul să se aplece peste acele rânduri, nu va putea cuprinde focul care a întreţinut prieteniile noastre.  
 
La picioarele mele se ridica un morman de file rupte, risipite, vieţi autentice mărturisite în scris şi traversate în perioade diferite. Oameni aşezaţi la scris în momente cruciale, în suferinţe nemărturisite, în bucurii neîmplinite, iluzii, dragoste, izbânzi şi-atâtea dezamăgiri mărturisite cu subtilitate şi precauţie. Prindeam cuvintele răzleţite de viaţă şi răvăşite prin mormanul masacrat al hârtiilor disparate, împrăştiate ca flori risipite din care se desprindea mereu o altă petală veştejită, ca un parfum de viaţă terminată.  
 
Am purtat cutia pe braţe, cu simţământul că îmbrăţişam coşciugul cu morţii dragi şi cu acest gând i-am condus pe ultimul drum în pasul cu care traversam strada. Deşertasem conţinutul şi eu rămăsesem locului ca în faţa unui mormânt abia acoperit unde parte din mine se identifica cu ei. Mă stăpâneau regretele de cele făptuite, mustrată de conştiinţă, de masacrul făptuit. Pierdusem prietenia prietenilor mei, am avut sentimentul singurătăţii şi învăluită într-o mantie rece, sufletul mi-a îngheţat. Trăiam singurătatea, aceeaşi ca în zilele prezente resimţite de întreaga ţară … Eu de una singură, fără de prieteni, Ea de una singură duşmănită de toţi.  
 
Însingurarea, această cumplită stare aşezată pe umeri, mă întorcea spre casă. Când am întâlnit oglinda am ştiut de unde-mi vine întristarea: pierdusem firul vieţii, acela al scrisului fără să regăsesc capetele să le înnod! Când scrii, evadezi din lumea ta fără să te mişti din scaun, te înfunzi între idei ca într-o pădure deasă de umbre şi lumini, imagini şi oameni se conturează din frunzişul imaginar, o rază de soare ş i o pat ă umbr i t ă împl ineş te o imagine, o diversitate de situaţii t raversează în goană gândur i le nehotărâtă cu ce să încep. Chipuri conturate din trecut mă vizitează când de fapt am în faţă lumea în care exist, alte imagini, alte măşti. Hălăduind în scaun mă simt satisfăcută de câte ori îmi reuşeşte scrisul, reconfortată în noaptea învăluită de linişte când ideile se leagă, uneori mă vestejesc spre zori şi cad într-un somn adânc, scurt şi reconfortant regăsindu-mă într-acelaşi scaun şi în faţa mea o nouă dimineaţă.  
 
În preajma noastră s-au întâmplat atâtea şi continuă să se întâmple. Evenimentele par adunate într-o carte imaginară şi nescrisă, o frunzăresc mental şi mă întreb cu ce să încep? Scrisul rămâne o acţiune tonică faţa în faţă cu nebunia Lumii. Caut creionul. Să-l fi ros viermele care se zvârcolea în calea mea? Nici nu-l mai vreau, nu-mi trebuie, am claviatura calculatorului. Uneori întârzii în faţa ecranului, vizitez blogurile. Ce e un blog? O mică carte de vizită, dovada că exişti, un sunet cât un ţiuit de trompetă, să te faci auzit, o autoamăgire, o cochetărie cu tine însuţi, o risipă de ore, un exerciţiu de antrenament al spiritului să nu amorţească, să nu piardă vitalitatea, teama să nu ne ajungă bătrâneţile, un joc al modernităţii, al bătrânilor rămaşi în casă. Ori eu vreau altceva, caut drumul întoarcerii.  
 
Scriem literatură în limba adusă în noi devenită aici minoritară. Scriitorul ocoleşte locul în care trăieşte pentru că e străin de realităţile vieţii locale. Subiectul şi-l urcă în înălţimile cereşti, printre nourii instabili, traversează distanţe, graniţe, întorcându-se la casa bunicii sau a lor, acolo unde si-au îngropat dorul de care acum şi-l amintesc şi îl dezgroapă! Sapă în groapa amintirilor şi dezgroapă poveşti din acele meleaguri, alte timpuri. Nimeni nu-i inspirat de un subiect al locului, al noii noastre patrii, ceva întâmplat în zilele noastre, sub nasul nostru! Nimeni nu vede, nu miroase, nici duhoarea, nici mireasma, nimeni nu se implică în ziua care a trecut, nici în cea prezentă, nici nu e observat ca un subiect interesant. Parcă aceste situaţii nu ar aparţine vieţii de aici, sau noi nu am fi de-ai locului. Turişti de-ar fi şi întorcându-se acasă ar publica un reportaj.  
 
Din câte incredibile întâmplări se petrec la noi, nu se iveşte din condeiul nimănui o Karenină strămutată aici, eroina mustrată de conştiinţă, dezgustată de viaţă, una contemporană cu noi care nu se aruncă pe şinele trenului între Beniamina şi Haifa, una care înfruntă viaţa, protestează în gura mare şi nimeni n-o ascultă, consumă droguri, părăseşte ţara şi familia, pleacă în lume, îşi caută meleagurile şi recunoaşte înstrăinarea, nu întâlneşte pe nimeni cunoscut în stradă. Viaţa e în cimitirele pe unde n-a trecut încă buldozerul. Peste tot întâlneşte o lume răzvrătită, dură. Străbate întunericul, traversează drumuri pestilenţiale, murdare şi dezamăgită de tot ce a întâlnit, se întoarce obosită acasă, vede locul cu alţi ochi şi înţelege că Lumea nu o poţi schimba. Peste tot e o lume răzvrătită, linişte nu-i nicăieri şi, pare-se că nici acasă!  
 
Dezrădăcinarea dintr-un mod de viaţă şi replantarea în alta este asemenea unui transplant chirurgical, nu totdeauna reuşeşte, eşecurile interesează, devin drame, capătă chiar „circulaţie” uneori devin cărţi de succes dacă le scrii în limba ţării. Citisem de curând o autobiografie „Amintiri după moartea mea” scrisă de un prodigios ziarist sârb născut la Novi-Sad, ajuns în ţară la 17 ani. El îşi povesteşte viaţa şi drumul spre ziaristică la începuturile în Ţară, o istorie pe care fiecare dintre noi a trăit-o regăsindu-se în acele pagini. Numai că puţini dintre noi şi-au însuşit scrisul în limba ţării.  
 
Dotat cu o inteligenţă cultivată de părintele acestuia, devine ateu după anii deportării, totuşi rămâne sensibil la unele întâmplări mistice: povestea vrabiei care intrase pe fereastra bucătăriei după moartea soacrei, ocoleşte interiorul, se aşază pe frigider, priveşte femeia din casă şi zboară afară spre altă locuinţă, intră pe altă fereastră, poposeşte pe alt frigider dintr-o altă bucătărie a aceleiaşi familii … povestioara îmi întoarce gândurile spre misticismul care deseori mă vizitează şi pe mine fără vizite pe fereastră şi îmi aminteşte de cuvintele lui Newton: „Dumnezeu e infinit, El nu e timp şi nu spaţiu dar există de când Lumea şi mâna Lui e în toate”.  
 
Din paginile ziarului Yediot Aharonot, o tonă de hârtii în ziua de Vineri , îmi lunecase o broşură, supliment al ziarului care, rostogolită în cădere, rămase deschisă la o pagină cu fotografia unui actor căruia i se spunea „cel dintâi în comedie” şi totuşi o sfârşise tragic punându-şi capăt zilelor într-o celulă a închisorii. „de cea făcut-o?” era întrebarea cu care întâmpinasem fotografia … Îşi adora copiii, nu refuza vieţii nici o plăcere, nici cea a câştigului, nici a risipei, nu refuza un act de caritate când era solicitat, era actor pe scenă, un exaltat în viaţă, gustase gloria scenei. Mânat de un spirit negustoresc care depăşea adesea previziunile celor mai versaţi negustori, realiza acte de caritate costisitoare şi le recupera din câteva spectacole. „Cel dintâi în comedie” voia să acapareze culisele vieţii teatrale. Ambiţia l-a dus pe drumul pierzaniei! Când conştientizase faptele n-avea decât unica soluţie, cea la care recursese. Hotărârea de  
 
a-şi lua viaţa reliefează celălalt chip al actorului, omul care-şi distruse cu mâinile lui ce avea mai preţios, demnitatea, celui dintâi în comedie! Când joci o comedie nu eşti sigur dacă, în finalul ei comedia e comedie sau tragedie, căci viaţa toată e o tragedie! Îşi mânjise viaţa şi acum nu putea şterge petele care nu se spălau cu nici un solvent şi nimeni nu era dispus să-l ajute, iar jocul lui – ultimul – din actul piesei în devenire voia să lase cuvânt Demnităţii!  
 
Ca mulţi alţii întemniţaţi, s-ar fi putut resemna cu anii detenţiei redusă la jumătate într-o conduită „bună, penitenciară” plătindu-şi greşelile în haine de puşcăriaş. Cu spiritul protestator încins putea scrie în detenţie poveşti pentru copii, piese de teatru sau propria lui „împotmolire” satirizând cu marele lui talent lumea în care trăim, era un prilej fericit să descrie cum devenise „coleg” cu un hoţ care-şi vârâse mâinile în casa milelor motivând că n-avea posibilitatea şi timpul să controleze sursele atâtor încasări sau, coleg cu criminalii care-şi fac studiile în anii detenţiunii, în contul statului şi a democraţiei noastre nelimitată cu care ne mândrim.  
 
Demnitatea lui pătată, nesăbuinţa făptuită, omul din el, nu şi le putea ierta… La toate astea gândeam când am împăturit broşura acoperindu-i chipul şi sfârşitul neaşteptat. Veşmintele de sfânt erau mici pentru el! I se atribuiau „păcătoşenii” omeneşti, inerente, dar lumea noastră a fost creată pentru sfinţi? bărbaţi? Nici unul dint re noi , bărbaţi sau femei nu întruchipăm perfecţiunea, aspirăm doar la ea. El, primul în comedie, cum voia să rămână era dintr-acei definiţi Sarea Pământului şi înconjurat de o pleiadă de prieteni – avea atâţia! unde Doamne au dispărut? – totdeauna cu urechea plecată la strigătul disperatului ştia să ajute, răspundea la acţiuni de ajutorare şi colecta sume imense pentru salvarea multor vieţi. Peste dosarul acuzator se adună praful şi nepermisa indiferenţă a noastră. Ce s-ar mai putea reabilita acum după o viaţă terminată dintr-o raţiune rătăcită într-o lume clădită strâmb? „ZE MA ŞE YEIŞ – asta-i ce a rămas” era intitulat articolul.  
 
S-a întâmplat să găsesc în devălmăşie prin care trecuse biblioteca, două volume necitite ale lui Nicolae Breban, căruia îi restituisem şi acum întregul raft deşi scrisul lui e inegal apreciat valoric. „Sensul vieţii” era în bibliotecă de câţiva ani şi nu-l citisem! Ce-i drept, mă interesează alt fel de literatură în timpul din urmă dar, cum nu-mi găseam astâmpăr şi titlul îmi suna incitant, - sensul vieţii – „cine-l poate defini când fiecare umblă pe altă cărare, caută şi degustă altceva şi declară recurs în instanţe diferite?” vorbeam cu mine hotărâtă să mă apropii de filozofia lui Breban.  
 
Cândva, deliberat mi-l alesesem mentor, după ce gustasem din FRANCISCA şi DRUMUL LA ZID, urmărindu-l ani la rând cu tot ce publica, astfel pot afirma că îl citisem aproape în întregime. Conştient de reala lui valoare şi militant în spiritul unei literaturi în pas cu timpurile pe care le-a traversat, are curajul criticii celor mai notorii personalităţi, o face fără să cruţe pe nimeni, cu eleganţa care-l caracterizează, cu inepuizabila argumentare aşternută în fraze de jumătăţi de pagini, mai mult decât să-şi strige nedreptatea, arată faţeta omenească. „Adevăratele legende încep cu cele false”, notează mentorul meu într-un volum intitulat „O carte primejdioasă”, cred eu, incomodă. Dincolo de literatura scrisă care adesea îţi cere efortul să înţelegi ceea ce vrea să spună autorul, se simte în paginile lui prudenţa, căci a scris într-un regim totalitar. Îi regăseam de astă dată în paginile lui Breban pe contemporanii mei, ai generaţiei mele, pleiada de scriitori prinşi în varii situaţii, îndurând seismele neaşteptate ale istoriei şi  
 
lupta pentru afirmare. Ajunsă la acest gând recunosc că „afirmarea” e o maladie scriitoricească, pe undeva îndreptăţită dacă eşti cu adevărat scriitor. Maestrul, mentorul meu, amintea şi de Nichita Stănescu „autor de excepţie printre excepţii” cum îl definise el, „vârf nu numai al literaturii, dar şi al naţiei sale, ins contradictoriu şi profund misterios, ca orice geniu …”  
 
Citeam despre Nichita reamintindu-mi veneraţia, iubirea pe care i-o păstrasem, o iubire inocentă, declamatorie, pură ca primele iubiri ivite în sufletul adolescentin al unei fete, căci şi Nichita făcea parte din iubirile mele. Mentorul meu e preocupat în paginile cărţii de lupta acerbă între exilaţi şi cei rămaşi înlăuntrul cortinei! Denigrarea, denigrările rămân marile plăceri ale faimoşilor condeieri, se întrec în a le scrie cu plăcerea cu care-şi trudesc fiecare operă şi trebuie să recunosc că se dovedesc maeştri! Citeam şi mă amuzam cum, personalităţi marcante, docţi, reacţionează ca în nevinovatele zile ale copilăriei. Mă delectam de regăsirea unor consemnări despre generaţia din care, fără să fi scris la acea vreme, făceam şi eu parte, le-am trăit, le-am auzit.  
 
După ce mi-am restabilit interiorul, mirosul proaspăt îmi desfăta nările şi ochii se încântau de fiecare colţ care ascunde „poetica” lui Nichita sau Amihay. Nam reactualizat drumeţiile mele matinale dar am căutat în discotecă câteva discuri din compozitorii „mari” şi l-am ales pe Mendelssohn şi Chopin în câteva interpretări ale lui Murray Perahia şi Ida Cernecka. Cine-o mai ţine minte? În comoditatea fotoliului am repetat discul de trei ori.  
 
Nu-mi ascund vârsta, dar nu mă simt bătrână, recunosc doar cifra care e a mea şi e înscrisă pe frontispiciul foii medicale de câte ori mă duc la medic. Cu caractere îngroşate ea străluceşte ca în alte timpuri, în ziare apărea chipul unui fraudator deasupra cărei fotografii scria wanted! Nici seara la o plimbare nu mi-e permis să ies, ocolesc situaţiile căci nu-mi place să aud întrebarea, nuanţa ironică „unde umblă o femeie singură în noapte, nu auzi câte se întâmplă?” Şi se întâmplă, nu numai în noapte ci şi în plină zi şi-mi amintesc de familia care plecase într-o după amiază în plimbare pe nisipul mării, tatăl, mama şi doi copii. Acolo a nimerit-o glonţul ieşit din arma unui mafiot … Totul ne e scris, spun eu, unde, nu se ştie, dar însemnate în imensa Carte a Destinului, te identifică şi te nimereşte.  
 
Am avut totuşi favoarea să fiu invitată de bodyguarzii mei la o plimbare pe faleza Jaffo. Cum invitaţia venise pe neaşteptate, vibra în mine bucuria iminentă, întâlnirea cu Marea mi-a trezit emoţii ca întâlnirea cu o dragoste a tinereţii. N-o văzusem de ani şi mă fascinase să o regăsesc neastâmpărată, unduioasă în nuanţele de verde-albastru. La picioarele ei, oraşul de peste 3000 de ani nu îmbătrânea, a rămas o cetate durată deasupra evenimentelor. Oamenii în paşi de plimbare au tinereţea în priviri, purtând cu mândrie neaua vârstelor în feericul luminilor, plimbăreţi pe faleză… O plimbare seara în Jaffo dezminte tot ceea ce buletinele de ştiri transmit zilnic. Se văd blocurile răsărite şi cele încă pe schele. Ne-am aşezat şi noi la o masă de unde aveam priveliştea nocturnă a Jaffei situată la înălţime, cu apa mării care lovea talazurile şi magnificul peisaj telavivian reflectat în apă ca un nud admirat într-o galerie.  
 
Priveliştea telaviviană atât de frumoasă reflectată te îndreptăţeşte să gândeşti că Tel Aviv e Buricul Pământului, iar Israelul atât de mic şi neînsemnat pe hartă arată o periferie a acestuia. Împrejur mirosuri de pescărie, grătar iar în aer răsună amestecul de glasuri în ebraica împământenită şi celelalte limbi ale mapamondului. „Mamă, pe unde-ţi umblă gândurile?” m-a întrebat unul din bodyguarzi.  
 
O ştire transmisă la postul de radio al Armatei în astă dimineaţă m-a aruncat parcă în neant. Am îngheţat de grozăvia faptului întâmplat şi nu-mi puteam închipui scena oribilei crime săvârşite, nu suportam ideea existenţei acelui monstru deghizat în chip de tată, capabil săşi ucidă copiii, trei la număr, luaţi pe rând la măcelărit ca vitele la abator. Simt acut revolta, mă întristează dureroasa constatare a decăderii umane, ideea îmi repugnă, mă simt strangulată, parcă, de acea mână criminală şi nu pot îndepărta din mintea mea imaginea monstrului biped grăbit să dea drumul nebuniei care-l stăpâneşte,  
 
punând mâna pe cuţit. Cum e posibil? Nefericirea a doi soţi se răsfrânge în viaţa copiilor? Întrebarea mă conduce în tainele vieţii de familie, în intimitatea vieţii în doi, una mie, una ţie, juma-juma se împarte viaţa, avuţiile şi calvarul cu grijă ca acele cântarului să nu devieze, să nu înşele pe vreunul şi astfel viaţa de familie continuă… Cine pătrunde dincolo de uşa ferecată a nefericirii în familie? Cine-şi asumă dreptul? Doar poliţia, sosită după dezastru …  
 
De la Grecii antici, cred, a rămas legenda: căminul se întemeiază numai atunci când femeia aduce focul din vatra sacră a mamei pentru a-l aprinde în propriul ei cămin. În zilele noastre cred eu, la întemeierea unui cămin şi femeia şi bărbatul trebuie să scormone în vatra sacră de-acasă, s-aducă focul să ardă în noul lor cămin. Simt, parcă, prăbuşindu-se o lume, am viziunea coşmarească în care îmi apar, ieşind dintre dărâmături, infirmi, cocoşaţi, pitici pe două picioare deformate, purtând cu ei, cioburile unor vieţi distruse, urmele unor speranţe înşelate, ruinele unor familii sfărâmate.  
 
Demonii din noi, acele forţe nevăzute, ascunse, insuflă în om şi dragoste şi ură, şi adoraţie şi repulsie, ne împinge la fapte măreţe dar şi la gesturi nebuneşti. Aceiaşi demoni care şterg din om sentimentele de apropiere între doi oameni pe drumul înfiripării familiei! Nimic nu mai e sfânt, nici viaţa bărbatului, nici viaţa femeii, nici viaţa copiilor aduşi pe lume, toate se vând şi se cumpără, murdărite sau ucise.  
 
Mă simţeam înfricoşată de oribila forţă a răului care zace, ascunsă în câte o fiinţă omenească. Angoasată de asemenea vedenii, îmi găseam adăpost acasă, în turnul meu de fildeş. Aveam cu mine Tolba plină şi sufletul purtând o teribilă povară care se cerea descărcată. Fiecare întâmplare căpăta în mine un răsunet amplu şi se cerea povestită. În fiecare povestire pe care mi-o schiţam în imaginaţie, găseam alte sensuri şi detalii, regăseam startul de unde să-mi continui scrisul. Să-mi descarc sufletul de greutatea imaginilor, a timpurilor pe care le trăisem şi le trăim.  
----------------------------------------------------------------------------------  
* Din volumul „Femei şi destine”, Editura Ofakim, Tel-Aviv, 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Getta BERGHOFF - VARĂ FIERBINTE / Getta Berghoff : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1533, Anul V, 13 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Getta Berghoff : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Getta Berghoff
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!