AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Acasa > Orizont > Opinii >  


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 2068 din 29 august 2016        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - FERICIREA-N BANI SCĂLDATĂ E-N ESENŢA EI RATATĂ !
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cândva, în textul „Nevoia omului de fericire”, făceam următoarea afirmaţie: „Fericirea nu este un simplu concept, ori un ideal imposibil de atins. Ea este o neîntreruptă năzuinţă umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte”.  
 
Adăugam apoi că fericirea se mişcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine (un om credincios cunoaşte mai lesne şi mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toţi muritorii ca cea mai puternică forţă universală – Iubirea e Dumnezeu şi Dumnezeu e Iubire) şi că sensul ei moral-umanitar de acţiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, fireşte, cu inerentele întoarceri şi autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc.  
 
Mă rog, „câte bordeie, atâtea obiceie”: Seduşi de carnal, tot mai mulţi oameni caută fericirea acolo unde se manifestă doar aparenţele acesteia (bani, putere, faimă, plăceri) şi tot mai puţini dintre ei ajung să guste din divina substanţă a adevăratei fericiri, o fericire în aşteptare pe drumul anevoios spre desăvârşire. E drept că mai există şi categoria deloc neglijabilă a căldiceilor (credincioşii fără credinţă şi ateii religioşi pomeniţi de scriitorul suedez Pär Lagerkvist), despre care Apostolul Ioan spune următoarele în Apocalipsa (3/16): „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”...  
 
Cu speranţa că voi izbuti să îmbogăţesc cu o câtime imaginea despre fericire, adaug la cele spuse altădată opinia scriitorului englez W. Somerset Maugham, opinie magistral înfăţişată cititorului în nuvela Decăderea lui Eduard Barnard (volumul Honolulu, Editura Univers, 1974), precum şi o admirabilă parabolă luată de pe internet.  
 
Recunosc că încă din adolescenţă am fost captivat de nuvelele şi povestirile lui Maugham, mai exact de fluenţa limbii sale şi de fabuloasa lui inspiraţie, fapt pentru care în eseul Careul de aşi al nuveliştilor moderni l-am numit al doilea as, cel care pe bună dreptate avea să fie supranumit Maupassant al Angliei şi care, prin întinderea operei sale în timp şi spaţiu, face trecerea dintre secolele 19 şi 20.  
 
Decăderea lui Eduard Barnard nu este remarcabilă doar prin acele cuceritoare însuşiri stilistice care i-au asigurat lui Maugham un binemeritat loc în loja de onoare a culturii universale, ci şi prin inalterabila frumuseţe moral-metaforică a concepţiei sale despre fericire.  
 
Greu încercat de viaţă încă din copilărie (rămâne singur pe lume la o vârstă fragedă), apoi sfios, înstrăinat şi inhibat ca student şi tânăr, fireşte că punctul său de vedere despre fericire trebuia să fie diferit, chiar diametral opus faţă de reţeta fericirii admisă de oamenii bogaţi. Motiv pentru care scriitorul nu şi-a cruţat semenii, îndeosebi pe săracii plini de bani...  
 
Eduard Barnard este prototipul tânărului american, menit succesului de tip financiar-industrial: născut în Chicago într-o familie de întreprinzători, proaspătul absolvent de facultate (înalt, cu păr castaniu-deschis şi ochi albaştri) se logodeşte cu Isabela Longstaffe, „o femeie subţire şi dreaptă”, cu ochi pătrunzători şi inteligenţi, „de-un cenuşiu rece”, prin ale cărei vine „curge sângele cel mai nobil din Chicago”.  
 
Dar cum fiecare familie îşi are oaia ei neagră, neamul Longstaffilor îl avea pe Arnold Jackson, fratele doamnei Longstaffe, cândva un bancher bogat şi filantrop („stâlp al bisericii”), care – în virtutea faptului că prin vinele sale curgea „sângele albastru din Chicago” – se bucura de respectul tuturor, „nu numai pentru rubedeniile sale, ci şi pentru caracterul său integru”. Asta până în fatidica zi când, dovedit escroc („o lipsă de cinste deliberată şi sistematică”), Arnold este condamnat la şapte ani de puşcărie. Tot de-atunci, membrii familiei făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a-l da uitării, desigur, adaugă Maugham cu o fină ironie, „dacă i-ar lăsa vecinii” măcar o generaţie sau două, adică până când timpul va învălui rătăcirile sale într-o mantie romantică.  
 
Fiind cei doi logodnici foarte tineri, tatăl Isabelei a decis să amâne ziua căsătoriei cu un an. Dar iată că taman atunci o mare bancă dă faliment, tatăl lui Eduard se trezeşte fără niciun sfanţ şi găseşte de cuviinţă să-şi zboare creierii la el în birou.  
 
În aceste condiţii, Eduard consideră că onest din partea lui este să rupă logodna, proiect pe care Isabela îl respinge („dacă te iubesc...”), în pofida argumentului invocat de acesta că măritişul cu el ar fi o poveste fără speranţe, întrucât tatăl ei n-ar admite în ruptul capului să o dea după cineva fără nicio leţcaie.  
 
Însă nici pomeneală să respingă planurile lui de-a face bani imediat, chiar dacă pentru asta ei vor trebui să se despartă vreo doi ani de zile. Cam atâta timp îi cerea George Braunschmidt, un vechi amic al familiei, ca să reprezinte şi să trudească pentru compania lui în Mările Sudului, prioritar în Tahiti, după care urma să-i facă o strălucită situaţie în Chicago.  
 
Nu numai că Isabelei îi revine zâmbetul după ce Eduard termină de expus planurile de viitor („Băiat prostuţ ce eşti, de ce ai încercat să mă faci nefericită?”), dar în una din scrisori (frecvenţa scrisorilor expediate şi primite era lunară), ajunge să-şi stimuleze logodnicul cuprins de dorul ei şi al oraşului Chicago cu următoarele versuri: „Nu te-aş putea iubi, dragă, atât de mult/ Dacă n-aş iubi onoarea şi mai mult”.  
 
După ce s-a scurs şi al doilea an, Isabela constată că, deşi scrisorile din urmă ale lui Eduard erau la fel de tandre ca primele, tonul lor părea altul, aşa încât ea nu mai era sigură „că acel Eduard care-i scria acum era unul şi acelaşi cu Eduard pe care-l cunoscuse”.  
 
În ajutorul fetei, dar şi în ajutorul celui care fusese concediat de Braunschmidt după două avertismente, sare Bateman Hunter, acel prieten devotat, la rândul lui îndrăgostit lulea de Isabela, care „s-a resemnat să joace rolul de confident” şi pentru care, i-o spune chiar el Isabelei, nimic pe lumea asta nu-i mai de preţ decât fericirea ei. Urma să deschidă reprezentanţe la Honolulu, Sydney şi Wellington pentru firma întemeiată de tatăl lui, firmă la care era asociat. Aşa că la înapoierea din Wellington, brunetul şi bine făcutul Bateman va face o escală în Tahiti, unde-l va căuta pe Eduard pentru lămurirea misterului schimbării sale.  
 
Ajuns în Tahiti, Bateman are parte de surprize peste surprize: schimbarea exterioară pe care de îndată o constată la Eduard („mai slab decât îl ştia, foarte tare bronzat” şi arătând „mai bine ca oricând”) este o nimica toată în comparaţie cu cea interioară. Nu numai că Eduard se mulţumeşte cu puţin („Câştig destul să-mi ţin zilele, şi asta-mi ajunge”) şi nu numai că nu doreşte banii, adică ceea ce pentru Bateman reprezintă ţelul suprem al vieţii („Ştii ce poţi face cu banii? Îţi dai seama ce putere îţi dau?”), dar iată că doi ani de dezintoxicare prin integrare într-un mediu social mult mai aproape de natură, se dovedesc îndeajuns pentru ca el să poată preţui în viaţă frumuseţea, adevărul şi bunătatea.  
 
După argumentul: „N-am ştiut niciodată că am un suflet, până când n-am venit aici”, hotărârea lui Eduard de a nu se mai întoarce niciodată la Chicago pare firească în noua lui ordine moral-socială. Dar Bateman rămâne de-a binelea năuc (parte de uimire, parte de bucurie) când aude de la fostul său prieten şi rival că se retrage în favoarea lui, urmând ca el, Eduard, să se căsătorească cu frumoasa metisă Eva, fata lui Arnold Jackson şi al indigenei Lavina. De fapt ei toţi deja formează o familie: adoptat de Arnold ca nepot, Eduard avea de la acesta şi făgăduiala c-o să-l înzestreze cu o mică insulă plantată cu cocotieri...  
 
Finalul povestirii confirmă la un înalt nivel artistic aserţiunea „Totdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple”: Întors la Chicago, Bateman o înştiinţează pe Isabela în legătură cu eşecul vizitei din Tahiti, aceasta îşi scoate inelul de logodnică de pe deget, el o cere în căsătorie şi ea acceptă cu un ultim oftat cât o întreagă filosofie: „Bietul Eduard!”  
 
***  
 
N.B. La drept vorbind, „decăderea” lui Eduard este transfigurare, vasăzică renaştere sprituală, iar prin aceasta înălţare. Da, căci cu convingeri de felul: „Spune-i (Isabelei, nota mea, G.P.) că sunt nu numai sărac, dar şi mulţumit cu sărăcia”, el merită admiraţie, nicidecum compătimire!  
 
Parabola întâlnită pe internet relatează vizita unui nord-american într-un cătun mexican de pescari. Aceştia pescuiesc în fiecare zi doar atât cât au trebuinţă. Din peştele pescuit în ziua respectivă, ei îi servesc americanului o delicioasă mâncare. După ce se satură, el le vorbeşte mexicanilor despre avantajele pescuitului la scară industrială: „În 20-25 de ani puteţi să fiţi milionari”. „Şi la ce ne-ar folosi atâţia bani?” întreabă pescarii. „V-aţi putea retrage într-un loc liniştit unde aţi trăi fericiţi”, răspunde el. „Păi exact asta facem”, ripostează aceştia. ”Pentru ce să irosim 20 sau 25 de ani?...”  
----------------------------  
George PETROVAI  
Sighetu Marmaţiei  
28 august 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - FERICIREA-N BANI SCĂLDATĂ E-N ESENŢA EI RATATĂ ! / George Petrovai : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2068, Anul VI, 29 august 2016, Gilbert, Arizona.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!