Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Vasile Dumitru         Publicat în: Ediţia nr. 1372 din 03 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Nea Tache
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Mama a terminat de spălat farfuriile în oala cu apă caldă de pe plită, le-a clătit în cratiţa aşezată alături, pe un scaun, le-a şters cu un prosop curat şi le-a dus în sală, în bufet. Tata stă întins în pat, învelit cu plapuma, rezemat cu ceafa de perna ridicată pe tăblia dinspre fereastră. Trage adânc din ţigară apoi suflă fumul spre tavanul din scânduri vopsite cu crem, scânduri aduse de la o casă boierească, dărâmată de stăpânul ei pentru a construi o alta nouă. Scândurile sunt lungi cât camera, crăpate în fel şi chip, linii negre care ocolesc nodurile, ţesând desene imaginare. Spre ele urcă leneş fuioarele albastre de fum, în unduiri de şerpi transparenţi.  

Mama se spală pe mâini, turnându-şi apă dintr-o cană de tablă emailată, roşie ca un măr, îşi dă jos basmaua lăsând să îi curgă liber părul ondulat, negru cu viţe albe, se dă după uşa deschisă a şifonierului şi se schimbă în cămaşa de noapte, stinge lampa, se închină cu faţa la icoană, face o cruce şi deasupra noastră apoi se urcă în pat, lângă tata.  

Printre perdelele albastre, înşirate pe o aţă de fitil, se vede o stea înţepând bezna nopţii de iarnă. Câinele se plimbă prin curte şi latră o dată, mirat de atâta tăcere. Doar fumul se mai mişcă, târându-se spre colţurile tavanului.  

- A murit Tache, zice mama aproape în şoaptă.  

- Dumnezeu să-l ierte, răspunde tata, apoi ia ţigara din scrumiera aşezată la îndemână, trage adânc din ea şi jarul se transformă într-o gărgăriţă fosforescentă, suflă fumul spre tavan şi tace câteva secunde. S-a liniştit, sărmanul! Mult s-a mai chinuit!  

Trecea zilnic spre pădure, apărea de undeva de dincolo de fântâna de la Tatoşu, ca o arătare, un cap de măgar şi deasupra o faţă lungă, prea lungă, cu bulbii albi ai ochilor ca doi nasturi mari din sidef, se mişca încet, exasperant de încet, măgarul era ca un mecanism, avea un mers de ceasornic, nu se abătea de pe mijlocul străzii, nu întorcea capul, doar fluturările urechilor trădau viaţa, măgarul trăgea o cotigă pe scândura căreia stătea cocoşat un om, un bărbat înfiorător de slab, doar piele galbenă atârnând pe oase, din căciula maronie, roasă pe la margini, curgea o faţă lungă, hieratică dacă nu ar fi fost albul ochilor, parcă fără sprâncene, un nas ascuţit, străveziu, o gură deschisă, căzută, cu buze vinete...  

- Bună dimineaţa, rosteam tare.  

Omul din droaşcă nu schiţa niciun gest, doar ouăle ochilor se întorceau spre mine, pupilele păreau nişte pete decolorate, pleoapele aveau tiv roşu, buzele parcă se mişcau puţin apoi totul se stingea ca o părere, mâna cu biciul se mişca uşor, ca o fluturare de aripi de liliac, măgarul clătina o ureche şi grupul trecea prin faţa mea, încet ca o secvenţă slow-motion dintr-un film hiper-realist... În spatele droaştei mergea ţanţoşă o capră, mişcându-şi în cadenţă urechile şi ţâţele, capra întorcea spre mine doi ochi galbeni-tăioşi, cu lumini de brici, şi răspundea salutului meu:  

- Be-e-eee…  

- Dar de ce a suferit? Îndrăznesc să întreb.  

- Ee, tată, poveste lungă… Jarul se mişcă în semicerc dinspre scrumieră înspre tăblia patului, se aprinde aşa cum străluceau cărbunii de la fierăria lui nea Sile când acesta apăsa, cu tot trupul aplecat, pe scândura foalelor, zăboveşte acolo sus cât să-şi liniştească strălucirea apoi începe să se mişte uşor prin aer, semn că tata gesticula, nu putea să rostească o vorbă fără a arăta cu mâna “ce şi cum” chiar şi aşa, în întuneric. Eram eu mic pe când el era o cruce de flăcău, înalt, lat, cu chimir la brâu, mereu cu biciul în mână. Avea doi cai de ziceai că sunt zmei, ieşeau scântei de sub copitele lor când trecea Tache cu căruţa pe stradă, el în picioare, ţinea hăţurile cu o mână, învârtea biciul cu cealaltă, chiuia şi caii atingeau ţărâna cu burţile, aşa alergau, aveau nările cât pumnul (jarul se mişca în zigzaguri scurte, sacadate, lăsa dare de lumină pe retina mea, puteam să desenez povestirea tatei!) şi pufăiau ca locomotiva! Se fereau femeile, copiii intrau în curţi, bărbaţii ridicau mâinile a mustrare de parcă ar fi zis “hoo, nebunule, o să omori pe careva!” dar n-avea cine să audă, căruţa lui Tache era deja departe, doar praful se ridica spre vârful salcâmilor, să se uite dincolo de sat, spre zarea largă, doar-doar s-o vedea vreun nor cu burta doldora de ploaie…  

Jarul zburător s-a mai domolit, se apropie de locul unde îmi imaginez că este capul tatei, un cap cu părul creţ, sur, cu o frunte bombată şi cu riduri adânci, semn că tata râdea cu toată faţa, ridurile erau arse de soare dar despărţite de dungi albe ce se vedeau doar când tata se spăla afară, în curte, aplecat peste lighean, cu ochii închişi, cu clăbuc peste tot, frecând cu palmele-i aspre pielea tăbăcită de soare, de vânt şi de gânduri, se auzea de parcă dădea mama morcovi pe răzătoare, hârşti-hârşti-hârşti, pielea frunţii se mişca în sus şi în jos arătând liniile albe… Sub sprâncenele drepte odihneau două pete verzi cu nervuri maronii, nasul era proeminent, pomeţii reliefaţi, arşi de soare ca două coji de pâine prea coaptă, o barbă rară dar aspră, tata se bărbierea numai duminica dimineaţa, când mama era plecată la biserică, îmbrăcată în haine negre, cu pantofi negri, lustruiţi de soră-mea cu o cârpă, tata stătea în curte, pe un scaun, atârna oglinda scoasă de la lampă în gard, întindea cu o mână pielea obrazului şi cu cealaltă plimba briciul prin spuma albă şi bogată ca barba lui Moş Crăciun, se auzea de departe, de parcă tata ieşise la coasă: hâârşti!  

Aşa făcea şi coasa cu care tăiam iarba prin mirişte! Ocolisem colţul pădurii, eram departe, departe tare de sat, de ceilalţi copii cu care mergeam în fiecare zi cu vacile la păscut, îmi spusese nenea Mitică de miriştea de dincolo de pădure, nearată şi cu iarba până la glezne… Cum am dat cu ochii de mirişte aproape că am rămas înlemnit, nea Tache coborâse din cotigă, stătea în picioare lângă ea, măgarul era legat de o hulubă şi stătea nemişcat în soare, cu urechile pleoştite şi cu buza de jos atârnând, moţăia şi visa grăunţe cred, capra era legată de suian cu o sfoară lungă, se plimba prin iarbă şi alegea numai vârfurile înspicate de mohor, nea Tache era ca un băţ învelit în haine, cocârjat, frânt de la mijloc, înfăşurat cu un brâu de cânepă peste care avea chimirul din piele, probabil că fără el i-ar fi căzut trupul în iarbă şi picioarele ar fi început să umble bezmetice, nea Tache se ţinea cu o mână de cotigă şi cu cealaltă încerca să taie iarbă cu o coasă scurtă…  

M-a auzit şi s-a întors cu tot trupul, parcă era sudat de sus până jos, m-a privit cu ochii ce păreau două pufuri de păpădie, gata să se împrăştie dacă aş fi suflat spre ei şi a rostit cu o voce slabă dar caldă:  

- Tu eşti a’ lu’ Chipirişteanu?  

- Da, nea Tache, sunt ăla micu’...  

- Ştiu, frac-to ăla mare e la oraş, la şcoală, bravo lui, da’ cum ai ajuns până aici?  

- Mi-a zis nenea Mitică...  

- A, bărbatu’ Lenuţii, sor-ta, îmi ia el vorba din gură.  

- Da, el. Nea Tache, nu mă laşi pe mine să tai iarbă?  

- Da’ ştii? Nu te-am văzut niciodată cu tac-to la treabă!  

- Păi cât am fost mic am fost cu mama la vie, la brigadă, acum sunt mare, merg cu vaca. Ştiu să cosesc, nea Tache, mi-a făcut tata o coasă mică, are mâner din ţeavă, să nu se rupă uşor, am dat cu ea şi prin vie, ştiu să ocolesc o cracă, un muşuroi...  

- Ai grijă să nu îţi dai cu ea în picior, zice nea Tache, întinzându-mi coasa. Apoi s-a urcat, chinuit, în căruţă, a scos din traistă pâinea, brânza şi sticla cu apă şi a început să mănânce, cu ochii fixaţi pe mine.  

Vaca păştea pe lângă capră, măgarul stătea ca o statuie din bronz, vara se întindea, leneşă, peste pădurea ce era verde aici, lângă noi, dar albăstrie în depărtare, peste miriştea care amesteca cioatele galbene ale paielor de grâu cu florile de cicoare, cu spice de mohor sau vârfuri de ştir, peste orizontul în care linia ferată părea un fermoar ce unea pământul cu cerul. O cioară vâslea prin aerul de vată, a coborât brusc pe o aripă, curioasă, a cârâit o dată, scurt, trezindu-mă, am scuipat în palme şi am tras prima brazdă, hâârşti!  

Nea Tache bea apă din sticla de borvis, împingea sticla în sus, nu putea să dea capul pe spate, gâl-gâl-gâl şi omuleţul se plimba în sus şi în jos deranjând cutele pielii de pe gât, ochii erau tot aţintiţi spre mine, ori spre nicăieri, doar mie mi se părea că mă urmăresc...  

Am umplut droaşca cu iarbă, am înhămat măgarul, am strîns funia caprei şi am zis:  

- Gata, nea Tache!  

- Să trăieşti, nepoate, să-ţi dea Dumnezeu sănătate!  

Avea glasul stins şi o lucire umedă pe cocoloaşele ochilor. Soarele stătea în genunchi la marginea zării, îşi făcea rugăciunea de seară, vaca a mugit scurt, privindu-mă cu ochii ei mari de parcă ar fi spus “hai că mă doare ugerul, e drum lung până la viţel”, am mai privit odată bărăganul ca o tavă cu plăcintă aşezată pe masa Domnului, m-am simţit ca un voievod rotindu-şi privirea peste ţară şi am pornit spre casă.  

- Era neam cu noi? întreb eu şoptit, să nu deranjez pânza de linişte ce se întindea dinspre boaba de lumină a candelei.  

- Era văr cu mine, răspunde mama.  

- Purta două brâie şi vara, zic eu.  

- Avea mijlocul rupt, iese din întuneric şi vocea tatei, aducînd cu ea şi firul subţire al luminii de jar. Stai să vezi. A fost o vară uscată de nu creştea nici chirul, a mai nesuferită buruiană. Ţin minte că tata, bunică-tu, muncea la Pană pe moşie, cât era ziua de mare şi fierbinte de ardea cămaşa în spate, pentru un pumn de mălai pe zi, mălai pe care mama, bunică-ta, îl fierbea seara imediat, cu puţină sare şi atât, noi stăteam pe lângă ea ca puii de rândunică în cuib, cu ciocurile căscate... Tot satul gemea numai Tache râdea cu hohote în căruţa lui, de parcă nu-i păsa de nimic. Tata avea doi boi care arătau ca doi pisoi jigăriţi, numai coaste, era în stare să le dea lor mălaiul, zicea el că o gospodărie fără boi se topeşte ca zăpada primăvara, tata era negru la faţă, nu l-am văzut niciodată cu noi la masă în vara aia, cred că ne lăsa nouă totul, mama era mai tot timpul lângă icoane, făcând cruci, oamenii prin sat păreau morocănoşi, supăraţi, numai Tache, cu o mână la chimir şi cu biciul în cealaltă privea de sus, ca vătafii...  

Într-o noapte fără lună venea de la crâşmă, crâşma lu’ nea Ilie, vecinu’ lu’ Tache, Stoian. Mai-mai să dea peste căruţa oprită pe cărare, lângă poartă.  

- Care eşti, mă? A zis nea Stoian. Din căruţă – nimic! Parcă ar fi auzit horcăieli, parcă nu.  

- Care eşti, mă? Repetă nea Stoian şi aprinde un chibrit. În lumina slabă a văzut doi ochi holbaţi, fixându-l. S-a repezit în curte, strigând la geam “nea Ioanee, hai că e Tache mort în căruţă”!  

S-a aprins lampa în casă apoi nea Ion, în izemne, se repede la poartă. Tache era rupt tot, picioare, mâni, dinţi sparţi, mort, ce mai… Ani de zile a zăcut, oblojit cu buruieni, cu alifii, i-a făcut popa maslu peste maslu, geaba! Rupt a rămas! Fără brâu e ca un snop de paie nelegat, se împrăştie pe jos…  

- Dar cine să fi făcut asta?  

- Lasă-l, omule, să se odihnească, ce-a fost a fost...  

- Să se odihnească, făi femeie, n-am avut nimic de împărţit cu el, de ce nu l-aş lăsa acum în pace? Dar dacă îşi vedea de câmpul lui era acum bunic, la cât era de falnic trăia mult şi bine. Nu i-a plăcut munca, ziua bea şi noaptea fura din hambarele de la conac! Urciorul nu merge de multe ori la apă... Cine ştie câţi paznici o fi bătut la viaţa lui...  

- Ai auzit tu asta?  

- E, am auzit, nu a descoperit jandarmul nimic, de unde să ştiu eu? Vorbeşte lumea la crâşmă...  

- Gura lumii slobodă!  

- Da’ nici fum fără foc!  

Mama s-a răsucit pe pernă, tata a apăsat chiştocul în scrumieră, mi-am tras plapuma peste cap după ce am mai privit o dată steaua ca un ochi alb. Căldura m-a luat în braţe, toropindu-mă...  

 

Referinţă Bibliografică:
Nea Tache / Vasile Dumitru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1372, Anul IV, 03 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Vasile Dumitru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vasile Dumitru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!