Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   



Jurnalul „devenirii prin suferinţă” (Grig Gociu – “Căminul Racoviţă”. Cartea a III-a)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Jurnalul „devenirii prin suferinţă” 
  
(Grig Gociu – “Căminul Racoviţă”. Cartea a III-a) 
  
de profesor Constantin Stana 
  
Sunt cărţi menite să ilustreze destine individuale atât de puternice prin dramatismul lor, şi atât de încrustate în “carnea” unei generaţii radiante, încât depăşesc, prin semnificaţii, delimitarea strict cronologică prestabilită de autori, spre a se ridica la treapta de generalizare ce afectează o întreagă epocă... 
  
Sunt cărţi care n-ar trebui scrise, pentru că trezesc din adormirea ei terapeutică Amnezia, provocând, fatalmente, re-trăirea aceloraşi suferinţe, cu aceeaşi intensitate originară, şi făcând mai anevoioasă vindecarea rănilor de atunci... 
  
Şi sunt cărţi care, chiar dacă au fost scrise, poate că n-ar trebui citite, pentru că permit zborul planat al Suferinţei până în contemporaneitate şi dincolo de ea, ca o umbră ameninţătoare a Nefericirii... 
  
Şi, totuşi... 
  
Şi, totuşi, am încredinţarea că tocmai de aceea astfel de cărţi trebuie scrise, şi trebuie citite! 
  
Trebuie scrise fiindcă, dincolo de anecdotica lor individuală, de nota lor subiectivă, aceste cărţi, ce ignoră în aparenţă beletristica, cumulează valenţe documentare şi de frescă socială, panoramând o lume vie, reală, lipsită de butaforie idilică, şi inundată de o imundă suferinţă, faţă de care nu mai puţin imunda boemă riscă să devină o “prestidigitaţie” la modă. 
  
Într-o lume tot mai văduvită de repere paseiste, lume ce-şi uită regretabil de repede propriul său trecut, proiectându-şi în cine ştie ce direcţie viitorul ei incert, astfel de cărţi sunt, totodată, mărturii amare, care ne-au marcat înaintaşii dintr-un trecut nu prea îndepărtat şi de care suntem legaţi prin invizibile fire ale destinului nostru naţional comun; cunoaşterea, înţelegerea şi asumarea acestui destin otrăvit de vremelnicii este obligaţia noastră morală. Şi sunt, aceste cărţi, o lecţie de minte şi de suflet peste care nu putem sări, de la care nu putem lipsi şi nici chiuli fără să plătim, mâine, preţuri greu de prevăzut. Sunt file dintr-o istorie 
  
adevărată şi onestă, care nu pot fi rupte din carte fără presentimentul că ai ignorat şi ai dat uitării, cu vinovăţie, nişte documente ale Neamului tău, slăbindu-i legitimitatea în faţa Istoriei... 
  
Chiar dacă distanţă dintre carte şi cititor creşte tot mai îngrijorător cu fiecare zi ce trece, aceste cărţi trebuie citite! Măcar pentru că aceste cărţi dovedesc un miracol: că indiferent cât de potrivnice ne-au fost, uneori, destinul, oamenii şi împrejurările, cei dinaintea noastră au găsit totdeauna în ei puterea de a se ridica după fiecare cădere, şi de a merge mai departe. Că nu s-au lăsat pradă deznădejdii şi renunţării, chiar dacă unii au clacat şi au evadat în moarte sau în resemnare. Că şi-au desăvârşit devenirea prin suferinţă, mântuindu-şi destinul. 
  
… 
  
Cartea profesorului Grigore Gociu, încheind, cu acest al treilea volum, proiectul unui “altfel de jurnal” (cum au remarcat unii dintre referenţii volumelor anterioare) început cu trei ani în urmă („Eheu, fugaces tempore…!”), se înscrie, cu notele ei particulare, în “segmentul” de istorie literară contemporană ce mărturiseşte vitregiile unei epoci. Este epoca blestematului deceniu şaizecist (1950-1960) care şi-a zbenguit ticăloşiile şi nefericirea asupra unui popor blajin, deturnându-l de la rosturile sale. Chiar dacă viforul cumplit al acelei vremelnice urgii s-a stins în amurgul veacului trecut, “jurnalul” lui Grigore Gociu avertizează, ca o anamneză, că sechelele acelei nefericiri de import n-au dispărut definitiv. Ele zac încă, latent, pe ici, pe colo, ca un cancer nevindecat, ca o zvârcolire anacronică, putând încolţi oricând în mentalităţi şi în comportamente aberante. 
  
Această a treia carte a trilogiei “Căminul Racoviţă” vehiculează cu obstinaţie aceleaşi nuclee epice cunoscute din cele două cărţi anterioare omonime, cu arce laitmotivale ale naraţiunii evocatoare. Pe fundalul mocnind al vieţii studenţeşti din Clujul anilor de referinţă se mişcă aceleaşi personaje, între care noile “apariţii” sunt rare şi semnificative. Mediul studenţesc, în pofida imaginii pestriţe, de Isarlîk modern, are însă o certă coerenţă. 
  
Este o lume vie, reală, 
  
dinamică, un vulcan fumegând, unde personajele, legate prin invizibile fire ale destinului lor comun, îşi urmează, fiecare, după şanse şi putinţe, meandrele propriei deveniri. Situaţiile, întâmplările, evenimentele, chiar experienţele individuale au însă valoare arhetipală, radiind din destinul arhetipal al autorului. Astfel, una din calităţile cărţii de faţă este aceea că oferă cititorului trăitor pe atunci bucuria şi tristeţea de a se regăsi în stările de minte şi de suflet evocate de autor, restaurând, în intimitatea mută a memoriei afective, revelaţia şi reveria 
  
pătimirii trecute, de unde pare că se-aude scâncetul de naştere al obstinaţiei de a merge mai înainte cu orice preţ. Gestul de a da cu tifla opreliştilor aminteşte, oarecum, de conduita tragic-şugubeaţă a lui Gavroche, sfidând gloanţele pe baricadele comunarde ale Parisului de altădată. “Clubul de elite” al “balicilor” clujeni (pag. 28) este, prin această raportare, un tonifiant “haz de necaz”. 
  
Arhetipală este şi “situaţia-limită” a autorului-protagonist, erou, martor şi narator al propriului “jurnal”, silit dureros să-şi cumpănească şansele, să-şi încarce bateriile energetice de la surse neaşteptate, deseori născocite, un fel de robinsonadă, o pendulare dramatică între deznădejdea temeinică şi optimismul cu minime şanse (pag. 55). 
  
Obsedantele repetiţii ale unor fapte şi întâmplări sunt nişte expectoraţii ale amărăciunii şi obidei unei generaţii, nişte rejecţii, motivate de resentimentele unor vinovaţi fără vină, frustraţi împotriva voinţei lor şi a oricărei logici umanitare; rostul lor este dublu: să reamintească tuturor celor în cauză, peste timp, toate necazurile pe care a trebuit să le înfrunte (“Să nu uiţi, Darie!” zicea tot cam pe-atunci şi Zaharia Stancu), şi să pregătească fundalul senin pe care se va proiecta extraordinara capacitate de a ierta a acestor năpăstuiţi. Iar când cortina cade mai greu ca o tristeţe peste această stranie “panoramă a deşertăciunilor”, iar tăcerea pare a fi mai mult ca un oftat, astupând gura aplauzelor de obşte, îţi ţiuie în ureche doar şoapta meditativă a Arlechinului, părăsit şi el, într-un colţ al scenei întunecate: “- Cât de puţin îi trebuie unui om ca să fie fericit!” (pag. 130) 
  
Ritmul însuşi al acestui “jurnal” este, şi el, ca un năduf răbdat îndelung. Meandre şi volute, curgeri line şi învolburări, suişuri şi coborâşuri, rotiri, alunecări şi rostogoliri, toate acestea compun o melopee la fel de complicată ca viaţa însăşi. Oricât de grea, această viaţă este, pentru cei mai mulţi dintre “eroii” romanului, un infern suportabil. Sau o penitenţă. Vârsta tânără şi exuberantă prin firea lucrurilor are nevoie, din când în când, de o supapă, de chiotul ei care reglează respiraţia şi oxigenează creierul, dând imbold Speranţei să se reformuleze. Bucuriile sunt puţine pe-aici, poate de aceea sunt gustate profund. Ele sunt clipe de triumf, greu obţinut, asupra oponenţilor obtuzi din sistemul bântuit de anomalii: o bursă obţinută nedrept de târziu, o vacanţă într-o tabără UTC, excursiile de studiu, o farsă colegială sau străfulgerările unei idile. 
  
Norocul nu se întrezăreşte decât târziu, vine greu, tras de mânecă de merite şi de eforturi, parcă debusolat şi el... Astfel, capitolul “La mine în pat” are ceva şi din legănarea doinei din fluier, de la munte, şi din tusea clamoroasă a trompetei din “Aida” lui G. Verdi, la întoarcerea triumfală a lui Radames, ori din sacralitatea unei zile importante din calendar. Nanismului funciar al vremii înfăţişate în roman îi contrapunctează măreţia feerică a Naturii (“vindecătoare de nevroze” - Al. Macedonski) în panorame construite sadovenian, cu un extraordinar simţ al amănuntului pitoresc, propriu ochiului avizat, ori pur şi simplu fermecat de frumuseţe. 
  
Grigore Gociu este, vocaţional, un om al spaţiului paradisiac românesc, un copil “zolist” al naturii în care s-a născut şi care i-a pecetluit existenţa. Cunoscător calificat al acestui mediu, al geografiei româneşti în genere, el dezvăluie cititorului vizionar un spectator deopotrivă înzestrat cu capacitatea permanentă de a se minuna de privelişti, de oameni şi lucruri, şi harul narativ de a-l face pe cititor să vadă ceea ce vede el însuşi. Detaliat, limpede şi fermecător. 
  
Reîntoarcerea periodică la natură i-a devenit (şi profesional, constant, planificat, nu doar ocazional, turistic) un mod olimpian de revigorare, terapie pe care, deseori, o împărtăşeşte şi semenilor, cunoscuţi apropiaţi şi prieteni, şi studenţilor săi de la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti. 
  
• Tablourile sale de natură sunt „vivante”, nu fotografice. Nu sunt, adică, simple “naturi statice”. Ele urmează marele spectacol al naturii de pe paralela 45 românească, în rostogolirea de miresme şi de culori a anotimpurilor, şi animată, în plus, de prezenţa oamenilor şi de fenomenele meteorologice. Fără să aibă dimensiunile ciclopice ale “reportajelor” lui Geo Bogza, peisagistica lui Grigore Gociu este esenţializată şi sugestivă, cu nimic mai prejos decât mediul forest, fabulos şi iniţiatic în care centaurul Chiron practica, în beneficiul tinerilor ahei 
  
din antica Eladă, kalokagathia; creşterea tinerilor frumoşi şi sănătoşi la trup şi la minte. Sau îi învăţa artele marţiale, ori sporturile pentru Olimpiade. Cred că tocmai din această simbioză (loc comun!) a omului cu natura s-a născut frăţia românului de baştină cu codrul, în expresia ei precisă, proverbială. Această simbioză determina moduri de viaţă, şi regla munca omului după ceasul (uneori, capricios!) al vremii. Munca omului de la ţară avea rosturi clare, şi o filosofie a ei, un fel de naturism, de panteism echilibrat, vizând armonia existenţială, trăirea în conformitate cu Firea, dar şi prudenţa asigurării (modeste!) a traiului. Aducându-şi aminte de copilăria sa muncită, cu toate treburile de peste an, profesorul („de ştiinţe naturale”!) exclamă cu nedisimulată satisfacţie: “Are munca asta grea o poezie a ei! (pag. 17)” - constatare robustă, de om sănătos! 
  
Pe măsura desfăşurării firului epic, autorul îşi aminteşte, cu multă exactitate, dar şi cu o anumită candoare, şi de jocurile copilăriei petrecute la ţară - sărmane improvizaţii, ca şi viaţa lor mereu bântuită de nevoi, din care cu greu puteau să rupă fărâma lor de bucurie (pag. 22), de “făcutul lemnelor” pentru foc (pag. 18), de cosit, de clacă (“Furca”!), de miturile şi eresurile locale. Sunt pagini memorabile, de aspect monografic, despre o lume care parcă s-ar grăbi să alunece-n uitare. De aceea, repet, această carte este o mărturie şi o lecţie pentru generaţiile ce vor urma. Satul, care cândva intrase în literatură, lângă temele majore ale specificităţii noastre naţionale, ba chiar în şedinţele omagiale ale Academiei, a dispărut chiar şi din manualele şcolare, siluite de prea desele, nejustificatele şi smintitele programe şcolare “reformatoare”. A luat cu sine şi cuibarul veşniciei noastre, şi frumuseţea vechilor tradiţii, ba chiar şi strălucitoarea întemeiere a limbii, erodate de intemperiile neguroase ale noului ev. Rămâne în cartea lui Grigore Gociu şi în cărţile altora, frumos aşezate în frunzarul liniştit al bibliotecilor închise, imaginea tot mai estompată a acestui paradis terestru (cândva) tămăduitor. 
  
Rostul însuşi al ţăranului român tradiţional a fost clintit până la demolare de experimente delirante ale unor demenţi căutători de fericire aiurea, fantasmagorice şi ruinătoare. 
  
Găsim, în cartea vie a profesorului (el însuşi devenit arhetipal, cum spuneam!) multe pagini, cumplite prin tragismul lor “de mase”, privind anii ticăloşi ai colectivizării României după modelul stalinist, cu toate cohortele de nenorociri care i-au succedat, şi au dus la spulberarea destinului istoric al celei mai însemnate şi mai sănătoase clase sociale româneşti. Acele pagini se adaugă amărăciunii de ansamblu a “jurnalului”. 
  
Urmând, la nivel “anecdotic”, un fir cronologic aşezat pe elemente evenimenţiale (cu necesare întoarceri recapitulative), cartea demonstrează o consecvenţă stilistică şi o coeziune a elementelor compoziţionale admirabile. Întreaga creaţie epică se întemeiază pe o autenticitate ce chiar face concurenţă stării civile. “Feliile de viaţă” nu se desprind din întreg, iar din “dosarele de existenţă” sunt ataşate, la sfârşitul cărţii, fotocopii. Naraţiunea, accesibilă şi clară, fără înzorzonări, curge limpede, în matca firească a celei mai frumoase limbi “romanice”. Iar retorismul “didacticist” nu aduce stricare, ci augmentează autenticitatea. 
  
Nu putem trece cu vederea, cum nu putem rupe din magma epică, “cultul dascălului”, pe care Grigore Gociu îl practică onest, cu simţ axiologic precis, în cele câteva schiţe de portret - adevărate elogii esenţiale (profesorii Roşca, Savu s.a., unii - adevărate somităţii, alţii - în devenire). 
  
Este, de asemenea, remarcabilă puritatea adâncă a sentimentelor acestei generaţii. Echilibrul comportamental şi naturaleţea emoţională conferă o mare doză de credibilitate şi de demnitate relaţiilor între sexe, care sunt privite cu religiozitatea bunului- simţ. Delicateţea este consubstanţială, iar discreţia guvernează tot acest comportament. 
  
Reîntoarcerea fostului “balic delincvent” la vechile urme, după dobândirea legitimităţii sale de “student cu drepturi depline” este un “rămas-bun” adresat părţii sale de nemeritată suferinţă, şi o ultimă verificare, spre aducere-aminte, că toate câte i s-au întâmplat n-au fost un coşmar, o ficţiune, ci chiar cruda realitate trăită, consfintiţă printr-o omenească împăienjenire a privirii... 
  
Acum, la sfârşitul ei, cartea se poate citi şi re-citi deplin. Este întreagă, şi se poate odihni sub alte priviri, luminată de alte înţelesuri, ca o suferinţă şi ca o iertare... 
  
Nu pot zâmbi eu însumi decât cu părtaşă nostalgie, amintindu-mi umbra de regret mărturisit de tatăl scriitorului, într-un moment de zăbavă al câmpeneştilor lor învredniciri: “- Mi-ar fi plăcut ca unul dintre voi să se fi făcut scriitor...!” (Nota bene: ca o răzbunare, sau ca o revanşă a destinului, ambii fraţi Gociu, şi Ion (despre care ne rezervăm plăcerea de a scrie cândva!), şi Grigore sunt scriitori!). 
  
Cum nu-mi pot reprima, acum, la sfârşitul lecturii “integralei” “Căminului Racoviţă”, ecoul interior la retorica întrebare a autorului: 
  
“-Prin câte ai trecut, Grigore Gociu, ca să ajungi aici?” 
  
Constantin Stana 
  
Referinţă Bibliografică:
Jurnalul „devenirii prin suferinţă” (Grig Gociu – “Căminul Racoviţă”. Cartea a III-a) / Gabriela Mimi Boroianu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2091, Anul VI, 21 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gabriela Mimi Boroianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Mimi Boroianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!