Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ligia Gabriela Janik         Publicat în: Ediţia nr. 1313 din 05 august 2014        Toate Articolele Autorului

Gabriela JANIK - POVESTEA UNEI VRĂBIUŢE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A fost odată o vrabiuţă care îşi îngrijea singură puişorii. Şi în fiecare dimineaţă înainte ca puii ei să se trezească, se scula foarte devreme şi se ducea să le caute de mâncare. Dimineaţa în răcoarea zilei sau în arşiţa amiezii, vrăbiuţa zbura din loc în loc să aducă hrană puilor ei. În căutarea ei după cele trebuincioase, desigur că nu lipseau nici riscurile. De exemplu: drumul lung şi obositor pentru vrabiuţa fragilă, era istovitor. Odată, pe cand zbura prin pădure, auzi deodată „poc!“ şi abia, abia scăpase sărmana de puşca vânătorului. În alte zile era urmărită de păsări mari de pradă. Acestea erau cele mai mari griji ale ei. Dar nu pentru ea se temea, ci pentru puişorii care rămâneau singuri în cuib. De multe ori, zbura departe, foarte departe, pe câmpuri unde ţăranii cultivau tot felul de grâne. Seminţele care le găsea pe ogor, le aduna în ciocul ei mic şi cu bucurie zbura înapoi la cuib.  
 
Toamna îşi îndrepta privirile spre cer privind stolurile de păsări care plecau spre ţările calde. Tare ar fi vrut şi ea să poată zbura acolo unde iarna nu venea niciodată. Dorea să nu mai fie nevoită să îndure frigul şi gerul năpraznic al iernii. Însă puişorii erau încă mici şi nu învăţaseră să zboare. Era prea primejdios să pornească cu ei la un drum lung. Şi apoi, nu ar fi ajuns niciodată la ţintă. Iar ea nu se îndura să se despartă de ei nici în ruptul capului.  
 
Dar mai era încă ceva în inima vrăbiuţei. Ea aparţinea locurilor natale. Ea aici se născuse, pe pamânturile noastre şi nu se îndura să plece în altă parte. Nu o atrăgea chemarea spre alte zări, ci spre locurile unde crescuse şi trăise. Aşa simtise mereu de când se ştia şi aşa va sfârşi. Aici pe pamântul natal unde îşi îngropase toţi strămoşii.  
 
Puţine surate ale ei supravieţuiau peste iarnă şi nu de puţine ori găsea câte o pasăre îngheţată. Atunci, înspăimântată se ruga lui Dumnezeu să o ajute, să nu cadă pradă vremii năprasnice. Dorea să treacă cât mai repede iarna şi să înveţe puişorii să zboare. Acum erau nişte mogâldeţe micuţe dar ştia că în primăvară, îi va învăţa să zboare şi să-şi caute singuri hrana. Atunci, nu va mai fi nevoită să muncească din greu. Şi aşa cu visul acesta, spera să vină zile mai bune şi pentru ea.  
 
Zilele treceau rând pe rând iar vrăbiuţa noastră zi de zi se avânta tot mai departe să găsească de-ale gurii. Cea mai mare bucurie a ei era însă când puişorii ciripind deschideau ciocurile pentru a fi hrăniţi. Atunci, uita de orice oboseală, frig, arşiţă şi chiar de puşca vânătorului care nu de puţine ori era gata, gata să o atingă. În cuib uita şi de păsările răpitoare care dădeau târcoale puilor. Era bucuroasă că de fiecare dată îşi gădea puii sănătoşi şi în siguranţă.  
 
Iarna trecuse şi în sfârşit primăvara începuse să-şi facă apariţia. Urmele zăpezilor se vedeau tot mai rar şi ici-colo, pâlcuri de ghiocei şi toporaşi începuseră să răsară. Astfel, într-o zi călduroasă de primăvară, vrăbiuţa noastră şi-a scos puişorii din cuib pentru a le preda prima lecţie de zbor dar şi de căutarea hranei. Mama le explică cu răbdare şi bunătate care seminţe erau bune de mâncat şi ce insecte pot să prindă pentru a-şi potoli foamea. Când găsea un viermişor, îi chema îndată la ea şi îl împărţea în părţi egale. În grija ei de mama, dorea să facă tot ce-i stătea îm putinţă ca puii ei să se simtă bine şi să nu ducă lipsă de nimic.  
 
Şi cu educaţia se chinuia sărmana vrăbiuţă. Că nu era uşor să-i înveţe să zboare şi să-şi caute mâncare. Dar parcă era numai asta... Puii trebuiau să „salute“ şi să respecte pasările care trecea în zbor pe lângă ei sau care locuiau în cuiburi vecine. Ciripind, salutau păsările mai în vărstă. Apoi, cand se certau, ea intervenea cu duioşie între ei să-i împace.  
 
Dar puişorii nu au vrut să o asculte pe mama lor. Cu toata osteneala ei, zi de zi, puii nu voiau nicicum să asculte şi să înveţe. Le plăcea comfortul şi căldura cuibului. Vara nu le plăcea să zboare prin arşiţă aşa că se adăposteau la umbra frunzelor. Iar în zilele reci şi ploioase se îngrămădeau zgribuliţi în cuib. Până într-o zi când mama obosise şi îşi pierduse răbdarea să tot vorbească cu ei şi să-i trimită la muncă. Aşa că se hotărâse să îngrijească mai departe de hrana zilnică aşa cum o făcuse şi până atunci. Chiar dacă aceştia erau „copii mari“ de acum, dar în ochii mamei ei rămăsesera tot nişte puişori neajutoraţi. Efortul mamei lor, pe zi ce trecea era tot mai mare deoarece puii erau „copii voinici“ şi odată cu timpul, cerinţele lor crescuseră. Aveau nevoie de mai multă hrană.  
 
Într-o zi, vrăbiuţa plecase ca de obicei să caute mâncare... dar nu mai ajunsese la cuib la timp... iar puii neliniştiţi se întrebau unde putea fi mama lor. Trecuse şi amiaza şi vrăbiuţa încă nu sosise acasă. Spre seară, văzând că mama lor încă nu mai venea, puii se hotărâseră să meargă să o caute. Habar nu aveau care era traseul ei zilnic în căutarea hranei. Ei nu ştiau că mama lor nu se mulţumea cu fărâmiturile pe care le găsea în jurul cuibului si pentru care păsările se certau intre ele. Ea zbura departe, pe răzoare acolo unde găsea hrană bună şi din belşug. Dar pentru a ajunge acolo, zilnic era nevoită să facă un efort uriaş... iar puterile începuseră să o părăsească. Simţea ea că ceva nu era bine cu sănătatea ei, dar nu prea voia să dea importanţă. Pentru ea, puii reprezentau absolut totul...  
 
Astfel, puii au zburat şi au tot zburat pană s-a înoptat de-a binelea. Obosiţi şi flămânzi s-au oprit pe creanga unui copac să se odihnească. Însă somnul nu îi putea cuprinde. Le lipsea siguranţa cuibului şi grija mamei lor. Se uitară în jur şi parcă mii de ochi haini dădeau târcoale sâ-i înhaţe. Deodată, un pui mai slăbuţ, de oboseală, neputându-şi ţine echilibrul, căzuse din copac chiar la rădăcina acestuia. Căzuse peste o moviliţă şi pentru că nu putea deosebi ce este, ciripind îşi chemă fraţii. Aceştia curioşi, se uitară atenţi şi înmărmuriseră. Acolo, la rădăcina copacului, în colbul de jos, mama lor odihnea somnul de veci. Era atăt de slabă, iar zborurile lungi făcură ca inimioara ei micuţă să se oprească.  
 
Puii îşi priveau mama ca pentru prima dată. Se uitau la ea parcă cu alţi ochi. Era atât de slabă şi îmbătrânită... Oare când se schimbase mama lor aşa dintr-o dată? Desigur că nu avuseseră timp să observe neputinţa ei. Erau atât de mulţumiţi de serviciile mamei încât aceasta devenise supereroul lor. Ea putea trece peste orice obstacol să le aducă hrană şi să-i acopere cu aripile care le ţineau cald în timpul iernii. Nici când se întorcea acasă din drumul greu sau cu o aripă rănită, nu băgaseră puii de seama. Acum când s-a stins, dându-şi ultima suflare pentru ei, în agonia morţii, gândul ei se afla acolo, la puii ei, la căldura cuibului.  
 
***  
 
Desigur, vă întrebaţi dacă povestea vrăbiuţei este adevărată sau nu deoarece nu aţi auzit până acum poveste asemănătoare. Nu ştiu să vă spun dacă povestirea mea este adevărată, dar vă pot spune că ea seamănă foarte mult cu povestea unor copii din zilele noastre. Vrăbiuţa din povestirea mea poate fi asemănată cu multe mame care muncesc aleargând de dimineaţă până noaptea să aducă fericire şi bunăstare în viaţa copiilor lor. Dar de multe ori, noi mamele, uităm că puişorii noştri au crescut şi nu mai sunt copii mici pe care să-i cocoloşim la piept. Uităm că a venit şi vremea lor să zboare, să fie pregătiţi pentru a ţine piept greutăţilor vieţii!  
 
Deseori responsabilităţile copiilor sunt preluate tot de părinţi şi astfel copii cresc cu două mari griji în viaţă. Computerul şi televizorul. Două mari nenorociri care, dacă nu sunt bine ţinute în frâu, va altera mintea şi viaţa copilului. Dacă părinţii nu înţeleg că tocmai copiii lor trebuie să aibe şi ei responsabilităţi în viaţă încă din cei mai fragezi ani, atunci aceştia vor creşte fără respectarea regulilor în viaţă. Nu trebuie să uite că respectarea responsabilităţilor şi munca, fac din ei oameni de calitate. Însă, orele în număr cât mai mare petrecute în faţa televizorului şi a computerului anihilează echilibrul moral şi psihic cu care au fost înzestraţi.  
 
Povestirea mea tristă despre vrăbiuţă, ilustrează agonia unei mame sau a părinţilor şi nepăsarea copiilor care sunt crescuţi fără nicio responsabilitate. Nu este de mirare că foarte mulţi elevi au note scăzute la şcoală iar când ajung în viaţă devin frustraţi din orice detaliu neînsemnat al vieţii ba chiar agresivi sau depresivi. Munca corespunzătoare vârstei, menţine sănătatea creierului protejându-l de anumite gânduri neplăcute care-i dau târcoale. Copii, respectaţi-vă părinţii, respectaţi-vă mama şi când veţi ajunge mari, veţi fi o binecuvântare pentru aceştia, pentru familie şi societatea în care trăiţi.  
---------------------------  
Ligia-Gabriela JANIK  
Aldingen, Germania  
1 august 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela JANIK - POVESTEA UNEI VRĂBIUŢE / Ligia Gabriela Janik : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1313, Anul IV, 05 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ligia Gabriela Janik : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ligia Gabriela Janik
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!