Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   



Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG - PENINSULA PAŞTILOR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Respectate cu sfinţenie mai ales de Sărbători, obiceiurile despre care poate nici nu ştiam că sunt tipic ortodoxe, sunt cele pe care le-am luat cu noi peste hotare, practicându-le cu sporită ardoare pe acolo pe unde se întâmplă să ne stabilim. Nu ştiu alţii cum sunt, dar la noi nu există Paşti la care să nu vopsim ouă sau Crăciun fără pom împodobit! Cu atât mai mare mi-e mirarea în fiecare primăvară când observ supriza şi încântarea din ochii scânteietori ai adulţilor spanioli, germani şi englezi cărora apuc că le înmânez de Paşti câte un ou decorat, până mi se termină stocul (şi pregătesc, de regulă un coş cu circa 80 de ouă!). Pentru că ei preţuiesc obiceiul acesta ca pe ceva mişcător, care le aminteşte de propria lor copilărie. Nu puţini sunt însă aceia care pur şi simplu nu cunosc ouăle de Paşti decât în versiunea de ciocolată!  
 
În astfel de constelaţii, cuvântul ”revelaţie” dobândeşte o nouă semnificaţie, mai ales atunci când constat surprinsă, că, pe de-o parte ne suprapunem destul de bine cu alte popoare creştine, dar, pe de altă parte, avem şi câteva ciudăţenii care par de-a dreptul exotice, atunci când le privim prin ochii altora. Chiar dacă nu coincidem decât arareori sub aspect calendaristic cu Paştile catolicilor sau ale protestanţilor, există paralele la aspectele cele mai neaşteptate cu putinţă şi cu atât mai mare îmi face plăcere să le descopăr, adesea întâmplător.  
 
Din moment ce în era comunistă religia era un domeniu cam spinos, nefăcând subiectul dezbaterii publice, generaţia care a copilărit în anii 70-80 are o percepţie mai specială asupra obiceiurilor şi ritualurilor religioase. Oficial, biserica era tolerată, dar nicidecum încurajată. Unii dintre noi aveau o relaţie privată, aproape intimă cu credinţa iar alţii... nu o aveau deloc.  
 
Pentru tatăl meu, renunţarea la obligaţia de a frecventa biserica în fiecare duminică - lucru care la vârste şcolare îl împiedicase sistematic să joace fotbal cu băieţii din afara internatului pedagogic - reprezenta o mare uşurare.  
 
Pentru mama, în schimb, crescută într-un sat de munte, cu oameni mândri, neînduplecaţi şi necooperativizaţi, unde ”besereca” era un magnet al întregii comunităţi, restricţia de a participa la slujbe - pasămite pentru că era profesoară şi trebuia să dea un exemplu de ateism socialist elevilor - nu făcea decât să o întărâte şi mai tare.  
 
Aşa se face că şi eu, ca mulţi alţi copii ai acelei epoci ciudate, am fost botezată într-un cerc restrâns, pe-ascuns, în noapte. Evenimentul continuă să fie învăluit în memorie într-o aură de mister, fiind singurul de la care tata, deşi era adept frenetic al fotografiatului, nu a îndrăznit să imortalizeze nimic.  
 
Asta nu-nseamnă că generaţia noastră nu ar avea amintiri sau ştiinţă despre religia creştină, înseamnă însă că percepţia noastră s-a produs pe cale empirică, prin intermediul ritualurilor şi obiceiurilor la care participam cu elan copilăresc, adesea fără să le cunoaştem nici măcar semnificaţia. Mă ruşinez şi acum de aplombul cu care ne postam în linie în dreptul ieşirii din curtea bisericii, cu câte o foaie ruptă din caiet, aşteptându-ne răbdători rândul la împărţirea colivei. „De parcă n-am fi primit destul de mâncare acasă”, ne certa mama când ne prindea, hâşâindu-ne spre casă.  
 
Despre ouăle roşii se spune că ar fi o trimitere la sângele vărsat de Isus pe cruce, dar există şi teorii mai prozaice, precum aceea că ouăle adunate în perioada postului de dinaintea Paştilor pur şi simplu se conservă mai bine dacă sunt fierte tari.  
 
Însă, legat de datinile străbune, una dintre cele mai şocante amintiri din copilăria mea la ţară rămâne cortegiul înmormântării, cu sicriul purtat pe umeri de bărbaţi puternici, dar frânţi din şale sub povara greutăţii atât fizice cât şi psihice a tristeţii despărţirii. La fiecare colţ de stradă se făcea o pauză, în care preotul intona cuvinte neinteligiblie pentru auzul meu de plod nedus la biserică. Lumea arunca priviri îngrozitor de concrete auspra mortului expus la vedere în ”copârşeu”, cu mâinile împreunate pe piept. Bocitoarele îmbrăcate în negru sporeau gravitatea sfâşietoare a momentului emiţând strigăte disperate, învârtind, aş spune chiar voluptos, cuţitul în rană.  
 
O singură fotografie de la înmormântarea unei fete din satul tatei, îmbrăcată în strai superb de mireasă exista pe atunci în albumul de fotografii din casa bunicilor. O atingeam doar cu vârful degetelor, de teama de a nu comite cumva un sacrilegiu.  
 
Aceeaşi strângere de inimă am simţit-o recent, în timp ce fotografiam curioasă cortegiul procesiunii de Paşti din localitatea spaniolă în care locuiesc acum.  
 
Nimeni nu interzice fotografierea celebrelor „Procesiones” (care pot dura până la 13 ore!) dar sobrietatea participanţilor şi gravitatea momentului seamănă leit cu experienţa alaiului funebru din copilărie. Izbitoare e suprapunerea cu ”sicriul” împodobit bogat cu flori, de fapt un piedestal pe care e purtată statuia lui Isus, imortalizat în ipostaze de suferinţă crâncenă. Pentru Fiul Domnului, încă se mai practică străvechiul ritual, cu convoiul însoţit de vestitele femei îmbrăcate în negru, supranumite ”Manolas”, cu fanfara care intonează imnuri funebre şi cu acele chiote sfâşietoare care întrerup tăcerea, săgetând noaptea ca un fulger (”saeta”).  
 
Pentru muritorii de rând din Spania, în schimb, nu se mai recurge demult la dramatismul acesta. Ei sunt de regulă incineraţi, pentru ca mai apoi, printr-o slujbă concisă, să se ia rămas bun de la urna cu rămăşiţele lor pământeşti iar în încheiere să se asculte în plen o înregistrare cu melodia preferată a difunctului. Total lipsit de spectaculozitate, dar demn, chiar dacă are un pronunţat caracter modest!  
 
Deloc modest e obiceiul de a înscena pe viu traseul calvarului lui Isus, prin urcarea dealului de câtre întreaga suflare a credincioşilor până la capela special construită în acest scop, cu opriri prin toate cele 14 staţiuni pomenite în Biblie. Drumul e cunoscut în Spania sub denumirea generică de ”Via Crucis” sau ”Via Dolorosa”. Se spune că periplul ar fi o metaforă a dificultăţilor de tot felul pe care omul le are de întâmpinat în viaţă, atunci când îşi propune să atingă un anumit ţel.  
 
Constat că la catolici accentul se pune în mod expres pe momentele dramatice ale Paştilor, în speţă pe chinurile suportate de Isus şi pe moartea sa tragică. Repet, e vorba aici de percepţia mea strict subiectivă şi nu exclud posibilitatea ca specialiştii în religie comparată să mă contrazică! Ce văd eu însă este că în spaţiul ortodox se impune mai mult optimismul şi bucuria împărtăşirii veştii învierii decât tristeţea legată de condiţia noastră umană limitată.  
 
Cu totul alta, mult mai pozitivă e smerenia participativă a celor angajaţi în înconjurul bisericii, atunci când îşi transmit mesajul încurajator al Mântuitorului, oferindu-şi lumină din lumină prin aprinderea lumânării din mână-n mână, de la om la om. Şi iarăşi mă-ntorc cu gândul la cea mai frumoasă dimineaţă din an, dimineaţa duminicii Paştilor, cea în care mama ne trezea cu vestea ”Hristos a-nviat!” iar noi ne grăbeam să-i răspundem ”Adevărat a-nviat” căscând pofticioşi gurile şi repetând ritualul de trei ori, înghiţind cu plăcere ce ne dădea, luând cu lingura din cupa decorată cu motivul crucii aurite, pe care o foloseam doar odată pe an. În ea, proaspăt sfinţită şi adusă direct de la biserică, în puterea nopţii, odihnea sub un ştergar curat pâinea înmuiată în vin parfumat. Era singurul vin pe care-mi era îngăduit să-l gust în copilărie şi, îndulcit fiind, nu-mi displăcea deloc. Fireşte că mă grăbeam şi pentru că ştiam că undeva afară aştepta cuibul pe care-l pregătisem cu o seară înainte pentru cadourile aduse de iepuraş, dar la fel mă bucuram şi de drobul cu hrean, friptura şi ciorba de miel şi cozonacul pregătit de mama. Şi, ca-n fiecare an, ardeam de nerăbdare să ciocnim ouăle şi să aflăm cine va fi desemnat ”campion”, rămânând cu oul întreg.  
 
În zilele de primăvară, când ni se făcea poftă de dulce şi nu mai aveam cozonac, mama ne pregătea rapid friganele: felii de pâine înmuiate în lapte şi ou, prăjite în tigaie şi presărate cu zahăr. Un desert aşa de simplu încât la nevoie până şi noi singuri eram în stare să ni-l pregătim! Bineînţeles că m-am mirat când am aflat că ”torrijos”, desertul preferat al spaniolilor de Paşti nu e nimic altceva decât banalele noastre friganele! Ca să vezi, o fi vreo legătură gastronomică şi aici, pe undeva, pe linia istorică a ginţii latine?  
 
Lunea de Paşte nu e sărbătoare în Spania, dar cum eu nu ştiam asta, când am întâlnit-o în dimineaţa de luni pe Maria Rosa la uşa liftului am salutat-o cu candoare entuziastă: ”¡Cristo ha resucitado!”.  
 
”Ya lo sé, ya lo sé” (”am aflat şi eu vestea”) mi-a răspuns vecina cu un zâmbet obosit, adăugând cu mină de martir că acum trebuie să meargă la serviciu. Apoi a spus ”tengo resaca de los torrijos”.  
 
”Cum adică?”, am întrebat eu perplexă, ”eşti mahmură de la... friganele?!”.  
 
”Păi da”, mi-a răspuns ea blând, ”noi nu le înmuiem în lapte, ca voi, ci în vin de Jerez, şi apoi le lăsăm fripte la înmuiat peste noapte, ca să se îmbibe bine”.  
 
”Comprendo”, am răspuns prompt, şi iarăşi mi-am amintit de gustul acidulat şi dulce al vinului pe care bunica îl ”ajuta” cu un pic de zahăr, asemănător la gust cu cel de Jerez. Sunt soiuri de viță de vie diferite, dar înrudite oarecum prin faptul că, atât în Andaluzia, cât și în România, au fost aduse după ce atacul de filoxeră de acum două secole a distrus soiurile autohtone. Sunt vinuri pe care îndrăznesc să le numesc ”înfrăţite” întru rezistență.  
 
Şi brusc am realizat că tocmai pâinea şi vinul sunt ingredientele-cheie ale Cinei Celei de Taină, cea care a precedat Paştile acum peste 2000 de ani, carnea şi sângele din care ne-am hrănit cu toţii, sub aspect spiritual, pe această bucată de Pământ numită Europa. Privită pe harta lumii, Europa nu e deloc aşa de mare; ea seamănă cu o perisabilă bucată de Pământ, ca o peninsulă înconjurată de ape şi de vecini care cultivă credinţa în alți profeți, necreștini.  
 
Insula Paştelui şi-a primit numele pentru că a fost descoperită într-o zi de Paşti. Eu descopăr în fiecare an, cu ocazia Paştilor, ”Peninsula Europa”, unită prin ciudatele asemănări dintre obiceiurile religioase ale naţiunilor ei şi nu încetez să mă minunez de paralelele pe care le produce suprapunerea în gând şi faptă. ¡Feliz Semana Santa!  
-----------------------------------------------  
Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG  
Sibiu  
30 aprilie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG - PENINSULA PAŞTILOR / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1947, Anul VI, 30 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!