Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - PENTRU ETERNITATE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Spune, zicala francofonilor că “partir, c’est mourir un peu”. Eu încep să cred că e valabilă şi reciproca. “Venir, c’est naître un peu”. De ce nu? Este, mai ales pentru noi, românii plecaţi din țară, noi cei care obişnuim să venim în România prin vacanţe aşa cum în copilărie mergeam vara la bunici. Nu e obligatoriu ca incursiunile în trecut să provoace remuşcări și lacrimi.  
 
Atunci când nu mai ești sigur dacă satul în sine, ca localitate, mai există, e nevoie de multă imaginaţie pentru a mai crede că acolo se depozitează ”eternitățile noastre cumulate”. Dar iată că vara aceasta m-a catapultat exact în acel tablou rural neverosimil despre care credeam că ar fi dispărut demult. În concediul anual din România m-am încumetat de data aceasta să vizitez satul bunicilor, un loc despre care nici nu mai eram sigură dacă a fost cu adevărat.  
 
Veşnicia, cea care în dulcea viziune a lui Lucian Blaga s-ar fi născut la sat, nu e întotdeauna aceeaşi. Puţin rest rămâne dintr-o “eternitate” confundată cu ceva care s-ar putea declina la plural. O eternitate, două eternităţi? A mea, a ta, a noastră?  
 
Auzisem că-n localitatea uitată de lume casele se dărăpănează şi oamenii se prăpădesc, așa că m-am așteptat să nu mai întâlnesc decât o mână de bătrâni însingurați şi câteva gospodării pustiite. Nu numai că nu mi s-au adeverit temerile, ba dimpotrivă, am fost chiar surpinsă de puţinul cu care s-a schimbat între timp peisajul pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Chiar dacă n-am conștientizat până acum, mi-a lipsit ceva.  
 
N-a fost nevoie de multe cuvinte pentru a dibui cărările demult ştiute, intrarea în „Gura Hudiţii”, poteca spre biserica din deal, piatra sub care păstram cheia de la « casa dinaintre » sau lanţul care ţine porticul închis, ca să nu intre nepoftită ciurda de „ghibole”. Au reînviat fantasmagoric fizionomii uitate, ale unor oameni care şed pe băncile de pe la porţi, dând cumpănit bineţe, coborâţi parcă dintr-un film alb-negru. Fireşte, mulţi au dispărut, dar sunt şi destui nou-veniţi, cu gospodării aşezate, căruţe, animale domestice şi chiar şi copii de şcoală, care nu sunt doar în vacanţă la bunici.  
 
Chipurile ţăranilor din satul bunicii le-am recunoscut imediat, poate pentru că ei au fost primii pe care ochii mei de prunc i-a văzut la în viață. Sau poate că realmente ei nu s-au schimbat prea mult, încremeniţi în făgaşul unei vieţi egale, constanţi în straiele lor sobre, tipice româneşti.  
 
« Nă-i fi tu copila ai mică a lui Ditu lui Ionu’ lui Ion Niculii ? » - mă-ntreabă un vecin cu privirea sfredelitoare, pe care mi-l amintesc de la sapă, de la locul nostru din „râpă”. În întrebarea sa, Gustinul Melentii – aşa se numește săteanul cu pricina - mi-a pomenit fără dificultate strămoşii până la a treia generaţie. Îmi vine să-i pup mâna și să-i răspund cu « onoarea e de partea mea ». Și mă simt ca la decernarea premiilor Oscar...  
 
Pe drumul spre “tânărog”, o femeie cu „şurţă” se repede entuziasmată spre mama, exclamând: « Getuţo, mai ştii tu când erai fată de măritat şi m-ai cântat pe mine mireasă ? ». Mi-am închipuit un fel domnişoară de onoare, într-o formă arhaică: mama, o mândră renumită pe atunci, floare printre tinerele învățătoare, cu voce de privighetoare (pe are eu nu o am; nu chiar totul se ”reciclează” în viață).  
 
Renume şi nume; multe din numele de aici sunt neobişnuite: Candit (cu „t”, nu ca personajul din Voltaire), Sanvina, Susana (cu „s”!), Amalia, Samoilă, Aurente, Laurean. Sună de parcă le-ar fi inversat cineva literele. De unde or fi venit ele?  
 
Trecând pe lângă căminul cultural am dat de magazinul sătesc. “Bolda”, acum închisă, mirosea pe vremuri a boboroanţe şi a petrol de lampă. Stă pustie, ca şi sediul “Colectivei” care a acrit multe inimi de ţărani, împingându-i spre colectivizarea forţată. Nici localul în care crâşmarul Ilarie servea rachie creierelor înfierbântate nu mai e în folosinţă. Aflu că sătucul neînsemnat a fost unul din cele mai temute cuiburi legionare.  
 
Şi mai aflu că bunicul bunicului meu a fost cel dintâi român împroprietărit de groful ungur, în semn de recunoaștere a meritelor față de familia latifundiarilor. Abia acum înţeleg de ce Moşu’ a murit neîmpăcat, după ce a renunţat în favoarea “proprietăţii întregului popor” la tot ce agonisise. Mie de ce nu mi-a spus nimeni mai dinainte toate astea? Pentru că nu era bine pentru mine, bănuiesc.  
 
Cât de anevoioasă şi istovitoare trebuie să fi fost transformarea tatălui meu din tânăr intelectual de pe sate, care visa la drepturi egale pentru toți, în înverşunat oponent al regimului comunist, pe care securiştii îl ameninţau cu eliminarea de la facultate a fiicelor sale?! Cum de i s-a întâmplat asta tocmai lui, el care în tinereţe a săpat cu elan și entuziasm la şantierul de tineret pentru conducta de gaz metan Agnita-Botorca?!  
 
Satul are Poştă, Telefoane, Vulcanizare şi multe case în renovare. Didactic, cloştile râcâie pământul, înconjurate de puii pestriţi care le imită vioi. Câinii latră, caii fornăie, pisicii aleargă sprinteni, cumpenele de pe la fântâni scârţâie, clopotele bat, e viață peste tot. Şi zgomot. Belşug nu este, dar e forfotă. Iar nouă parcă ne-a mai venit inima la loc.  
 
Şi iar mă duce gândul la eternitate, aşa cum se vede ea dinspre sat. Sau mai bine zis dinspre dealul Bendorfului (oh pardon: Benești!), locul din care se poate arunca o ultimă privire înapoi. O zicală din familia noastră aminteşte de un frate de-al bunicului, care, la emigrarea în America ar fi oprit carul în vârful dealului, aruncând o ultimă privire peste aşezarea natală. Cu obidă stăpânită se pare că ar fi strigat: „No satule, zece ani de luna lui mai poţi să stai, până oi apuca tu să mă mai vezi o dată”. Stă satul şi astăzi, ca pe atunci. Unde era să se ducă?  
 
Mai lipsesc ceva ani buni până se vor fi adunat lunile lui florar pentru deceniul de absenţă promis de strămoșul meu, la fel de emigrant ca și mine. Pentru că numai o lună pe an se numără, luna mai, nu s-au scurs încă cei o sută douăzeci de ani necesari. Mă tem însă că satul nu s-ar lăsa impresionat nici cu atât. Poate că tot Blaga avea dreptate: din perspectiva satului, eternitatea e pur şi simplu mai încăpătoare...  
 
Mi-a rămas întipărită în minte imaginea a unei cruci la margine de drum, văzută din mersul maşinii, undeva pe-o vale din Podişul Transilvaniei. Flancată de două buchete de flori, se desena albă pe fond verde, în faţa unui lan de porumb. Sună funebru, dar realmente avea o poziţie demnă de invidiat. Atârnată de « gâtul » crucii, o ghirlandă din flori de câmp amintea de ritualurile de bun venit de prin arhipelagurile de la tropice: „Bun venit în eternitate!”  
 
De n-ar fi îndoiala. Oare ce-o fi dincolo? Dincolo de dealul Bendorfului, dincolo de ocean, dincolo de veşnicie?  
 
Să nu uit să-mi pun în bagaj o plasă de virgule când plec iar din ţară! Îmi trebuie ca să pun accentele şi tremele pe sub caracterele româneşti, la ţ-urile de sub “ţuică” sau “ţară” şi pentru „ă” de la “acasă”. Oriunde se întâmplă să fie casa mea.  
 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG  
călătorind prin lume...  
15 iulie 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - PENTRU ETERNITATE / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1658, Anul V, 16 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!