Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - POIANA A TREIA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ghioceii nu sunt niciodată punctuali. Cu toate acestea, de fiecare dată când apar, vin exact atunci când le e sorocul: uneori în februarie, alteori în martie. Oare în emisfera sudică or creşte? Dacă da, când oare? În august, probabil. Mă rog, de fiecare dată ne iau prin surprindere şi ne minunăm că iarăşi le-a venit vremea, pe neaşteptate parcă, aşa cum pe neaşteptate se termină şi luna februarie, lăsându-ne cu gustul acela amar de neterminat. De parcă ne-ar fura cineva două-trei zile la sfârşit, smulgându-le cu de-a sila!  
 
Cu siguranţă există ghiocei şi în Spania, prin zonele nordice, departe de climatul blând al Mediteranei. Din păcate, pe litoralul iberic nu cresc nici ghiocei, nici viorele, nici lăcrămioare, mâţişori sau liliac. Păi dacă vestitori nu sunt, atunci oare mai putem vorbi de primăvară?! Într-o ţară care nu cunoaşte mărţişorul, la ce te mai poţi aştepta? Ehehei, la minuni, fireşte, doar nu degeaba se spune că primăvara e un miracol încărcat de seve şi de subînţelesuri!  
 
Bineînţeles că există şi aici o primăvară, o altfel de primăvară, dar noi o avem şi pe a noastră, cea pe care ne-o inducem şi adjudecăm. Încăpăţânaţi purtăm mărţişor la piept şi povestim despre ritualurile şi obiceiurile de acasă, momind-o cu amintirile copilăriei româneşti. Pentru că primăvara nu are nimic de-a face cu plimbarea unor planete prin sistemul solar; e-o stare de spirit, imbold irezistibil al trezirii la viaţă. De fapt, cei care se plimbă suntem noi.  
 
- Duminică ne ducem în plimbare în Poiana a Treia!, decreta mama, aşa, din senin, într-o zi ca oricare alta, după ce venea din curte şi-şi descălţa cizmele pe prag, curăţându-le de noroi.  
 
- Eşti sigură?, întreba tata, scrutând-o mirat. Nu-i oare prea devreme? Pe la nimeni n-am văzut ghiocei. Poate-i cazul să mai aşteptăm.  
 
- Sigură nu sunt, dar aşa simt, răspundea mama, surâzând ştrengăreşte. Cred că zâmbea pentru că o amuza ideea tatei. Cum adică, să existe cineva care să ne-o ia nouă pe dinainte?! Aşi! Cel mult vreun ţigănuş grăbit de prin colonia de la capătul satului; numai aceia găseau primii ghiocei-firicei, pe care-i rupeau fără milă, abia înmuguriţi, cu clopoţelul încă verde, fără codiţă.  
 
Cu buchetele noastre nici nu se comparau! Ce-aduceam noi din pădure se încadra la cu totul altă dimensiune. Erau buchetele mari, aproape rotunde, atârnând ca nişte globuri uriaşe şi revărsându-se peste pumn, îngropându-l practic în întregime în albul lor punctat de verde crud. Ciorchini hiperbolici, cu cozi lungi şi elastice, care aveau nevoie de un borcan întreg pe post de vază, certându-se parcă între ei ca să-ncapă toţi laolaltă! Ştia ea bine ce zicea, mama. Între localnici se dădea un fel de competiţie inoficială pentru primul loc, pentru întâiul ”găsitor”. Cel care aducea primii ghiocei se bucura pentru scurt timp de atenţia tuturor, având un statut oarecum asemănător celui de vestitor al Învierii sau al Naşterii Domnului. Şi apoi mai era ceva: ghioceii se trec repede. Sunt aşa de efemeri încât dacă le ratezi apariţia n-ai timp să recuperezi handicapul decât ... la anu şi la mai mulţi ani.  
 
Cum dădea mama semnalul, săream toţi de bucurie, ţopăind cu entuziasm. Căci excursia dura cel puţin o jumătate de zi iar cărare într-acolo nu exista. Trebuia un ghid bun şi un dram de noroc ca să dai de capricioasa poiană înfundată în inima pădurii Bradului. Căci era cochetă şi schimbătoare poiana asta, a treia, ca primăvara însăşi. O astfel de călăuză era mama, chiar dacă nici ea nu deţinea garanţia absolută a adresei locului aceluia fermecat, coborât parcă din povestea Dumbrăvii Minunate, ca poiana Lizucăi. Era un loc magic, împovărat de belşugul de ghiocei, ca de un covor alb, dar nu de la zăpadă. Poiana a Treia era adresa sigură la care parcă toţi ghioceii zonei noastre îşi dădeau întâlnire, ca să serbeze cu căpşoarele lor albe şi vesele beţia anotimpului şugubăţ. Chiar dacă toată lumea o cunoştea, nu puţini au fost cei care s-au întors fără să dea de ea, blestemând la cine Doamne Iartă-mă a mai inventat-o şi pe asta!  
 
Pe noi ne incita nu doar ideea de a ieşi în sfârşit afară la aer căldicel-în-vânticel, ci şi izul de aventură propriu marilor expediţii, pentru că excursia nu era una oarecare, dura cel puţin o jumătate de zi şi nu întotdeauna era şi încununată de succes. Singurul lucru care se ştia în mod cert despre fantasma acelei poieni era că acolo-şi dădeau ghioceii înadins întâlnire odată pe an, ca la o petrecere secretă, la un semnal vizibil doar pentru iniţiaţi.  
 
Pădurea Bradului, cea pomenită şi-n vestitul cântec haiducesc al mamei Radului stârnea imaginaţia noastră până peste poate. Cu siguranţă că ascundea mai multe secrete decât doar cel al nevinovaţilor ghiocei. Vigilenţi precum haiducii urmăriţi de poteră, ne furişam şi noi prin ea cu ochii larg deschişi, dornici de a zări primii licărul alb prin poienile care abia se distingeau, ca nişte pete de lumină printre fagi. Eram atenţi la fiecare grămadă de frunze uscate, ocolind-o în cercuri largi. Ne era frică să nu ascundă capcana vreunei prăpăstii pe care ne-am fi putut prăvăli la vale, pe râpa tăieturii abrupte de dinsus de Cibin.  
 
Ştiam prea bine că nu se putea coborî dealul pe partea aceea decât pe o potecă secretă care ducea spre puntea ţuţuită, un pod de stabilitate incertă, suspendat între două trunchiuri de copaci seculari, singura posibilitate de a traversa râul către parcelele roditoare din câmpia hampina, spre fântâniţa rece. Interdicţia de a ne apropia de puntea ţuţuită o respectam oricum cu toţii fără restricţii. Nebun trebuia să fii - sau poate un haiduc pe fugă - ca să te atârni de frângiile acelea semiputrezite şi să treci dincolo, peste apele negre şi mâloase ale Cibinului, pline de vârtejuri din care unii n-au mai ieşit vii. Aşa că ne duceam şi ne întorceam cuminţi pe drumul ocolit dinspre livezile saşilor, căznindu-ne să urcăm şi să coborâm dealul de pe ”Piatră”. Chiar dacă din pădure se zăreau casele noastre peste râu, la o aruncătură de băţ, ne trebuiau ore în şir pentru a ne duce şi întoarce la destinaţie. Calea asta complicată avea însă şi un avantaj: ne obliga să traversăm jumătate din sat. Aşa aveam o scuză pentru a ne arăta tuturor curioşilor pe care-i întâlneam, mândri de ”recolta” noastră de ghiocei.  
 
Drumeţia aceea iniţiatică era şi probă de îndemânare şi curaj în care noi copiii îngropam toporul războiului dintre străzile rivale, colaborând în mod excepţional la cercetarea sistematică şi amănunţită a cotloanelor codrului ”nostru”. Într-un fel, în străfundul sufletului, ne speria superstiţia oarbă că dacă nu am fi găsit fantasmagorica Poiană a Treia, nici primăvara n-ar mai fi venit sau cine ştie ce altă calamitate naturală ne-ar fi putut ajunge. Vă-nchipuiţi aşadar ce mare era veselia şi uşurarea când dădea unul dintre noi semnalul că ar fi găsit poiana visată. Hulpavi ne repezeam la ghiocei, culegând în frenezie, alergându-ne printre pomi, căţărându-ne pe crengi, zburdând ca mieii, făcând tumbe şi chiuind mai abitir decât jivinele pădurii. Cred că dacă n-am fi ştiut că ghioceii sunt otrăvitori, de bună seamă am fi muşcat cu mare poftă din ei!  
 
Întotdeauna m-am întrebat cum făcea mama când simţea diferenţa dintre o simplă zi oarecare, în care iarna făcea o pauză scurtă şi ziua cea mare, care vestea venirea adevărată a primăverii şi, implicit culesul ghioceilor.  
 
Ca şi primăvara însăşi, Poiana a Treia venea când voia ea, aducând bucurie, descătuşând veselia. Se arăta doar celor vrednici, care se-ncumetau să ia taurul de coarne, plecând la drum în căutarea ei. Eu o suspectam chiar că ar sta pitulată într-un culcuş, hibernând ca urşii, pândindu-ne şi luându-ne prin surprindere când ne aşteptam mai puţin. Nu noi o găseam pe ea, ea ne găsea pe noi! Dar făcea asta numai dacă avea chef şi era în dispoziţie generoasă. Eu una nu cred c-ar fi lăsat-o inima să ne dezamăgească, fără se amuze măcar un pic pe seama ghiumbuşlucurilor noastre de iezi abia scăpaţi din chingile iernii morocănoase. Veselia noastră zburdalnică, de copii puşi pe şotii adăuga clopoţeilor albi, dar muţi ai ghioceilor acel ceva care le mai lipsea: sonorul, clinchetul melodios.  
 
Am zis că ghioceii nu sunt punctuali? Greşit! Ba da, ei vin în fiecare an; e drept, o fac când vor ei. Ştiu mai bine decât noi că darul tactului nu se distribuie cu anul sau cu ceasul, aşa cum libertatea nu se măsoară cu pasul.  
------------------------------------------  
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG  
Benissa, Spania  
20 FEBRUARIE 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - POIANA A TREIA / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1515, Anul V, 23 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!