Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Traditii > Mobil |   



Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - LA PORCUL LĂUDAT...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În urmă cu nu chiar aşa de mulţi ani, porcul de casă se sacrifica în ogradă. „Am ocis”, dădea bunica de veste prin sat, în ton sec. Aborda o mină severă, căci tăierea porcului era o treabă nu tocmai amuzantă. Tragică şi brutală cum era, nu puteai să renunţi la sacrificarea grăsanului dacă vroiai să supravieţuieşti cu demnitate anul, cu provizii solide de cârnaţi, şoric, slănină, caltaboşi, jumeri, tobă, carne la borcan şi untură.  
 
Specialitatea familiei era moagăna, un fel de tobă supradimensionată, fiartă în varză murată, după o reţetă păstrată şi transmisă cu sfinţenie din tată-n fiu. Nimeni din familie nu va uita vreodată catastrofa din anul în care un unchi neglijent şi-a permis să improvizeze un pic, incluzând şi usturoiul printre ingrediente. A fost un dezastru! Era, oricum, unchiul pe care unii dintre noi nu-l prea aveau la inimă.  
 
Delicioasa moagănă poate crea dependenţă. Îmi amintesc că unul dintre copiii din vecini, stabilit la oraş, când venea acasă de Sărbători începea să strige încă din capul satului, din toţi rărunchii: „Mumă, îi gata moagăna? Moagănă, tulai mumă, ado-ncoace!”.  
 
Am întrebat peste tot, dar numai în satul bunicilor dinspre partea tatălui există acest fel de mâncare. Abia târziu i-am dat de cap misterului: e o reţetă preluată de la saşi, o specialitate cunoscută doar într-o zonă restrânsă din sudul Germaniei, Saumagen ̶ din germanul Magen, stomac şi Sau, scroafă, compoziţie îndesată şi cusută în stomacul bine curăţat al porcinei. A fost mâncarea preferată a lui Helmut Kohl, deţinând capul de afiş la multe mese oficiale. Cancelarul avea mania de a-şi omeni oaspeţii cu acest gustos dar controversat amestec cu aspect nu tocmai elegant. Pe cine să mai mire faptul că numele de familie al carismaticului politician se traduce prin... varză (în germană Kohl)?  
 
În germană, expresia consacrată pentru „a avea noroc” se traduce de fapt prin „a avea porc”. Nu toţi românii aveau posibilitatea de a ţine porci la vremea aceea, aşa că se poate spune că familia noastră a avut... noroc. În comuna noastră mai toţi vecinii ţineau porci, cei săraci câte unul mai sfrijit, cei înstăriţi uneori chiar doi, mai ţapeni în spinare. „Băi vere Ioane”, îl tachina bunicul pe unul mai nevoiaş, „de când ne-or băgat pe toţi în colectivă, s-aude şi din curtea ta groau-groau prin preajma Ignatului, nu numa´ guiţ ca mai antârţ”. Era o trimitere subtilă la situaţia de după reforma agrară, care pentru noi fusese o afacere păguboasă, dar pe vecinul Ion îl ajutase să intre şi el în rând cu lumea.  
 
Tata avea metoda lui proprie de a imprima sângeroasei întreprinderi o tentă mai amuzantă. Vara cumpăra o pereche de purcei, mascul şi femelă, pe care-i boteza invariabil Nicolae şi Elena. Apoi îi creştea şi-i îngrăşa cu mare grijă până-n iarnă, având obiceiul să-i alerge şi să-i apostrofeze cât de des putea, rostindu-e numele sonore cât mai apăsat: „Mama ta de scroafă, Eleno, da tare puturoasă mai eşti”, sau „Băi Nicule, tu tot cretin ai rămas!”, se-auzea la răstimpuri din coteţul din spatele casei.  
 
Abia aştepta apoi să vină sorocul, pentru a-şi chema entuziasmat porcinele, în timp ce-şi ascuţea meticulos cuţitul de-njungheat: „Hai, Nicule, hai, Eleno, care vrei să te sacrifici primul?” Mama sărea la el, apostrofându-l plină de obidă: „Taci mă că te-aude vecina, primăriţa! Parcă văd că mâine opreşte duba la poartă şi te duce de-ţi scoate toţi gărgăunii din cap!” „Dar, ce-am făcut?”, se prefăcea tata, inocent.  
 
În pivniţă, butoiul cu varză la murat, tot specialitatea lui era. Cobora des la el şi pritocea de zor, suflând aer printr-un furtun, dar insista mereu să ne amintească că el nu se duce acolo ca să încerce gustul ţuicii de prin damigene, aşa cum făceau alţii, pe care prea bine-i cunoşteam.  
 
În privinţa asta, până şi mama recunoştea că tata nu exagera cu alcoolul decât atunci când avea musafiri. Şi numai înainte de mâncare! Oricum, mama se grăbea cât putea de tare să pună rapid mâncarea pe masă, ca să nu apuce el să guste prea multă ţuică tare, din cea întoarsă. Tot ea mai avea un truc: i-o turna în paharul cu pereţii groşi, în care încăpea mai puţin. Iar tata se făcea că nu observă...  
 
Legat de muratul verzei, tata avea metoda lui infailibilă de a doza sarea, ca să nu iasă nici moarea prea sărată, dar nici să nu se strice varza. Aşa nimerea concentraţia optimă: scobea cotorul fiecărei căpăţâni atâta cât permitea grosimea lui iar căuşul îl umplea ochi cu sare grunjoasă. Apoi aşeza verzele în butoi, turna apa şi aşeza deasupra un capac de lemn, pe care plasa doi bolovani grei, ca să le ţină sub apă. Pojghiţa albicioasă care se forma desupra plutea ca o pătură protectoare, străpunsă doar de furtunul de cauciuc prin care sufla din când în când aer, făcând apa să bolborosească. Gradul de aciditate cel mai potrivit pentru consum se atingea destul de exact în preajma Crăciunului. Era bucuria mamei, care pregătea tot felul de mâncăruri cu varza acră.  
 
După chiolhanurile grele, zeama de varză ne dregea stomacurile mai bine decât ciudatele pastile de triferment, pe care le aducea sora mea mai mare, studentă de la oraş. Moarea o mai beam şi ca acompaniament pe lângă cartofii copţi în coajă, la cuptor.  
 
Tot la cuptor se mai coceau ca desert şi felii de dujleac, cu carnea de un portocaliu intens, sub pieliţa maronie, caramelizată de dogoarea focului din vatră. Apoi veneau lichiiele, cozonacii, prăjitura cu nucă, cornuleţele de vanilie, işlerele, covrigeii, romburile cu glazură de lămâie şi multe altele.  
 
În Ajun cântam colinde; mai întâi acasă, lângă brad, apoi pe la neamuri şi prieteni. Asta cu condiţia să nu se fi stricat iarăşi tocmai în Ajun, cum se întâmplase în câţiva ani la rând, pompa hidrofoare. Era motivul pentru care tata nu era deloc în dispoziţie de Sărbătoare, după ce petrecea ore-ntregi cu o cheie franceză ruginită în mâni, încercând zadarnic să... facă minuni. Erau momentele în care declama maiestuos ode la adresa cumpenei de la fântâna casei sale părinteşti, care, nefiind electrică, nu se strica niciodată. Ca profesor de limbă şi literatură, nu avea deloc talent la tefnică. Cum lua o unealtă-n mână, cum îi şi dădea sângele iar mama sărea cu leucoplastul, să-i panseze cele două mâini... stângi.  
 
Dacă venea Moşul în persoană, şi nu doar ca o fantomă care lăsa cadourile sub pom, noi, copilele, trebuia să recităm câte-o poezie. Ruşinoase cum eram, nu ştiam cum să ne ascundem de el mai bine, dar tot noi străluceam ca vestita rază după ce scăpam cu bine, primind aplauze, laude şi pupături grămadă. Mai apoi ne îndopam din mers cu dulciuri, hârjonindu-ne printre picioarele adulţilor, fugind şi chiuind prin casă sau ascunzându-ne pe sub mese, la adăpostul faldurilor bogate, cu ornamente de Sărbători.  
 
Cândva, prin anii şaizeci, verişoara mea s-a făcut de pomină cu încercarea de a-i recita unui Moş Crăciun morocănos o poezie festivă. Îmbujorată şi cu glas pierit, mogâldeaţa şi-a început recitalul cu titlul pompos: „Partidul”. „Ce e aia, Partidul?!”, a repezit-o cu glas tunător Moşul, care nu accepta deloc să fie strigat Gerilă, scârbit de amestecul politicii în treburile noastre interne. Curajoasa şoimiţă a patriei s-a fâstâcit doar pentru o clipă iar apoi, adunându-şi puterile, i-a strigat înapoi „O casă mare!”. Era imaginea care îi ţâşnise spontan în minte, reprezentând o clădire impozantă, pe lângă care trecea în fiecare zi pe drumul spre grădiniţă, un edificiu gigantic pentru ochii ei de pitic. Era locul la care adulţii făceau referire uzând numele generic de „Partid”. „HOHOHO!” a bufnit atunci Moşul în hohote clocotitoare de râs amestecat cu plâns, ţinându-şi mâinile bandajate cu leucoplast în faţa ochilor, ca să nu fie recunoscut. Episodul acela antologic a intrat în analele familiei noastre, demonstrând totala rupere de realitate în care ne aflam de fapt în general, nu doar aşa, din An în Paşte.  
 
După Anul Nou, flăcăii de prin satele învecinate de la poalele Munţilor Cibinului ieşeau pocnind din bice, călare pe cai împodobiţi cu pături cu ciucuri multicolori. Cu apa rece, scoasă de prin copcile pe care le spărgeau în râul îngheţat se stropeau unii pe alţii, „botezându-se”. Pe seama lor, tata se amuza teribil imitând glasul fonfănit cu care îşi dădeau ghes, repetând la infinit obsedantul refren „Sfântul Sol Văsâi, Sfântul Sol Văsâi, şi-o cupă cu viiiinuu!”. Supărată, mama, care tot din zona aceea se trăgea, îl corecta mereu, insistând că refrenul acela nu s-a cântat niciodată la ei, pe partea dinspre Ţara Făgăraşului.  
 
Carnea de la borcan, bine conservată în untură supravieţuia ca printr-o minune până în vară. Mai mare dragul când plecam în iulie la Mamaia, realmente cu căţel şi ... purcel la bagaj. Conform mottoului colindei, ”Luând fiecare/ Bucurie mare,/ Care bucurie/ Şi la voi să fie”, nu doar noi, ci şi gazdele noastre de la Constanţa ne lingeam degetele după dărabele acelea de carne macră şi fragedă. La rândul lor, ele ne răsfăţau la schimb cu cantităţi considerabile de peşte proaspăt. Finalul vacanţei de vară dădea semnalul epuizării complete a rezervelor noastre de produse de porc. Venea vremea unei noi generaţii de Nicolai şi Elene, pe post de soli prozaici ai unui alt Ignat promiţător.  
 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG  
Benissa, Spania  
6 Decembrie 2014  
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - LA PORCUL LĂUDAT... / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1437, Anul IV, 07 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!