Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   



Visul de Marinel Gîlcă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Se vorbeşte azi de la cea mai înaltă tribună despre „respectarea şi preţuirea valorilor”. Oare mai ştim să ne preţuim eroii care s-au jertfit pentru identitatea noastră naţională? Cât de important este să le cinstim sacrificiul suprem? Istoria nu ne lasă să îi uităm! Vă propun spre lectură o nuvelă autobiografică scrisă de Marinel Gîlcă (comisar-şef Poliţia Mun. Bârlad), scriitorul pe care vi l-am mai prezentat în paginile acestei reviste şi ne-a captivat în stilu-i caracteristic, glisând pe aripi de vis de la epic la poetic cu forţa autentică a naratorului moldovean. Veţi fi uimiţi de căldura cuvintelor aşternute în memoria unui erou. Acţiunea este decupată dintr-un timp real, personajele sunt adevărate, doar modul de expunere este de basm, sub cupola vrajei unui vis măreţ. Un condei puternic, un munte de emoţie! Lectură plăcută! (Gabriela Ana Balan). 
  
Visul 
  
de Marinel Gîlcă 
  
Motto: "Aveți și voi un frate 
  
Mi s-a părut c-aud la geam. 
  
Cu degetul cum, bate. 
  
Dar n-a fost el!... Să-l văd venind, 
  
Aș mai trăi o viață. 
  
E dus și voi muri dorind 
  
Să-l văd o dată-n față." 
  
(George Coșbuc, Mama) 
  
Rugăria, satul acesta despre care nu prea a auzit nimeni, vorba olteanului, un sat mic, pipernicit, cu case albe, bine îngrijite, acoperite în mare parte cu țiglă roșie, este ascuns de privirile curioșilor într-o covată uriașă înconjurată de dealuri domoale. Pe ici pe colo, în coastele lor se mai semețesc ca niște negi pâlcuri de stejari, carpeni sau tei. Sunt urmele unui codru secular ce se întindea pe o arie respectabilă de câteva mii de hectare din Corodești, Florești, Fundu-Văii spre Poienești, Oprișița și Vaslui. Chiar pe mijlocul văii într-o râpă adâncă un pârâiaș de abia gâlgâie în arșița verii, parcă trăgându-și sufletul să nu moară și te întrebi oare cum este posibil ca o freză naturală așa de neînsemnată să poată săpa atât de strașnic în lutul galben, arămiu. Încă și acum se mai zăresc tufe de zmeură, rugi de mure, lăstăriș de corni sau aluni și posibil că de aici s-ar trage și numele satului. Cobor cu mama spre sat pe un drum de pământ, bătătorit de tractoare sau căruțe printre miriști arse de soare și lanuri de porumb dispuse în linii drepte ca niște plutoane de soldați. Sunt un puști de cinci-șase ani cu căpșorul bălan, tuns aproape de piele. Tata ca întotdeauna își ia în serios meseria de frizer și grav în felul său, dar glumeț, sucește și răsucește mașina franțuzească prin părul meu și mă dichisește cum știe el mai bine. Când scap fug în livadă și plâng. Semăn cu un cârlan proaspăt ieșit de la tuns. Mama îmi mai ia apărarea, așa formal, din când în când. 
  
-Iar l-ai tuns chilug de râd toți copiii de el! 
  
-Nu-i nimic, îi va crește părul des ca peria, iar de copii n-am nicio grijă, nu știi? Gura lumii nici pământul n-o astupă! 
  
Invariabil, episodul se termină mereu în această notă defavorabilă mie. Apoi, la țară cine își bate capul cu moda? Ia colo o zgâtie de copil de nimeni băgată în seamă! Mă țin aproape de mama, iar ea merge lin pe potecile copilăriei sale, dar cu un pas ferm, hotărât, de țărancă autentică care își știe rostul, cunoaște care îi este destinația înainte de a porni la drum și doar ceva ieșit din comun ar putea-o deruta să ocolească sau în cel mai complicat caz să se întoarcă din cale. Mâine vom merge dis-de-dimineață la târg la Ivănești, iar înnoptând la bunici vom scurta calea la jumătate. Pășim pe un pod de bârne groase de stejar îmbinate cu meșteșug pe ai căror stâlpi de susținere a crescut în voie mușchiul de culoarea smaraldului, dar s-a depus și un strat de mâl galben adus în dezordine de apele umflate ale ploilor de vară. În susul, dar și în josul pârâului adâncitura este umbrită de nuci falnici, dar și de pruni încărcați de poame, susținuți de proptele, plopi cu frunze argintii și tremurătoare, dar și sălcii pletoase care mângâie bulboanele cu sclipiri albăstrii în soarele de august. Este un amestec fascinant de pomi fructiferi nu întotdeauna puși de mâna omului, cu vegetația sălbatică a noului început de lume. Lumina sângerie a asfințitului erupe triumfătoare în frunzișul ce parcă bate în negru și tot de pe aici ne mistuie auzul unduirile încântătoare, dar și fremătătoare ale unei mierle. Privesc dinapoia noastră, iar soarele parcă incendiază vârfurile pădurii Țiioara, dar și culmile dealului dinspre satul vecin. Când intră în sătucul natal mama întotdeauna trece și pe la frații și sora sa. Imediat după ce depășim podul, pe partea stângă dăm pe la moș Iordache, fratele mamei, sunt niște oameni așa primitori încât ți-i mai mare dragul să-i vezi și să te întreții cu ei. Mătușa Adela ne îmbie cu un platou cu prăjituri de casă, dar în timp ce degustăm, mama îi întreabă cum s-a făcut grâul, ei răspund așa în doi peri, dar porumbul arată bine, la fel și sorica, deși parcă ar mai trebui ploaie. Se schimbă opinii și despre animale, despre prețul legumelor, piață și producția de struguri. În acest timp în lumina darnică a serii de vară îndemnate de ciobani sau de copii și femei trec de la imaș cârduri de oi și capre, iar mai apoi cireada satului. Mugetele vacilor se ridică limpede peste mica așezare și se interferează cu chemările vițeilor neînțărcați rămași în curți. Îmi arunc privirea spre zarea îndepărtată unde soarele roșu fiind obosit de atâta umblet pe cupola cerului a alunecat dincolo de vârfurile copacilor și s-a retras la odihnă. Totuși, nu înțeleg cum se face că mâine dimineață el va răsări din partea opusă, din dealul dinspre Lazu. Este o întrebare grea și se pare că răspunsul nu va veni așa de repede. Înserarea se lasă ca o pânză uriașă de catifea fumurie la început, iar apoi devine neagră ca tăciunele, fără a fi știută sau simțită. Cerul se îngustează și devine violet închis, iar aerul îmbâcsit de căldură învăluie pământul trudit îndemnându-l la somn. Ne luăm rămas bun de la gazde și plecăm mai departe. Ajung repede cu mama în partea de miazănoapte a satului, la casa bunicilor și renunțăm să mai trecem în aceeași seară la celelalte rude. Mama știe meșteșugul deschiderii portiței și nestingheriți pătrundem în curtea mare. Un câine alburiu cu o pată mare, neagră pe bot ne latră. Hămăiturile sale sunt rare și răgușite și el pare a fi din timpurile vechi ale bunicilor. Mama îi vorbește, îl alintă ca pe un copil, iar el îmblânzit devine prietenos și se gudură. 
  
-Cunoaște la neam animalul, spune bunica venind bucuroasă în întâmpinarea noastră. La cei 80 de ani își mișcă cu greutate picioarele strâmbe și slabe și merge aplecată de spate, iar mâinile îi stau agățate ca două ramuri de un trunchi de salcie greu încercat de furtunile vieții. Este mărunțică, dar pielea feței este tot întinsă, iar ochii îi are vioi dându-i o anumită prospețime. Susură din ei o lumină caldă, totuși încărcată de suferințe amestecată cu bunătate apostolică. Privindu-i chipul imaginea îți fuge la figurile de maici de pe icoanele din bisericuțele de lemn pe care încă le mai găsim nealterate de patina timpului. În timp ce mă strânge la piept și mă sărută pe creștet îi simt mirosul de busuioc și de pâine coaptă. 
  
-Cine a venit la noi? se aude vocea bunicului. 
  
-Maria, fata noastră cu băiatul cel mai mic, răspunde bunica. 
  
Iar bunicul coboară încet de pe prispa joasă a chilerului, unde curăța de grăunțe un știulete de porumb. Este de statură mijlocie încă drept pentru anii lui, fața de rotunjimea unui harbuz, iar deasupra buzelor se răsfrânge o mustață bine ajustată. Ochii parcă sunt ficși, dar și reci, iar privirea lor devine puțin aspră și intimidează. Neamul acesta al Călănceștilor a fost un neam dârz și drept, neam de răzeși nu s-a încovoiat cu una cu două. Mai târziu am descifrat numele de familie Calancea ... drepți și hotărâți, dar și incisivi exact ca o suliță. Acum el vine către mine și mă ridică până la înălțimea ochilor săi. 
  
-Și cum te cheamă, voinicule? mă chestionează el. 
  
-Marinel, îngân eu cam înfricoșat de căutătura lui serioasă. 
  
-Aha Marin ai nume de oltean, să știi bre nepoate că nu ne-am prea înghițit noi, moldovenii cu oltenii, mi se par cam înfumurați și ei se cred și deștepți nevoie mare. Dar sunt oameni și oameni și printre ei vorba ceea pădure fără uscături nu se poate. 
  
-Lasă băiatul că-l sperii! sare cu gura bunica și atunci sunt eliberat din strânsoare. Bunica ne ia pe după umeri și ne conduce către bucătăria de vară. 
  
-Haideți cu bunica să mâncați, am făcut sarmale în frunză de vie și plăcinte la cuptor, ne ademenește ea. Degeaba protestează mama, ea este în inferioritate, iar bunica suverană pe situație deja aranjează masa. Îi privesc degetele groase cu noduri, dosul palmelor cu vene groase ca niște râme străvezii, mâinile care au crescut și legănat zece copii și care harnice aliniază ca la armată tacâmurile pe masă peste care a pus o albitură de in. Parcă, în palmele muncite și în degetele nervoase îi freamătă întreaga viață. Dintr-o oală mare de lut ce încă mai forfotește alene pe jarul orbitor al cuptorului bunica ne pune sarmalele, iar de sub un ștergar de bumbac pâine caldă și plăcinte așijderea. În lumina lămpii de petrol aprinse chiar atunci zăresc aburii molateci cum se încolăcesc la gura cuptorului și se răspândesc în văzduh. O aromă divină de pită coaptă chiar de trezit sfinții ne învăluie pe toți și ne dilată nările. Este tare bună mâncare făcută de bunica, mâncarea aceasta are ceva din smerenia, gesturile și dulceața vorbelor acesteia. Apoi bunicul își intră și el în rol și coboară în pivniță de unde se întoarce cu o ulcică de vin roșu. Într-o ceașcă de lut îmi pune și mie de un deget. Încerc să beau, dar gustul acrișor mă pișcă de limbă și nu mă încântă. Vinul îl dau cu palma la o parte și beau o cană cu apă de izvor. 
  
Bunica ne pregătește patul de culcare în camera de curat. Ei, bunicii, își fac culcușul chiar pe prispa lată unde au un mindir căptușit cu paie din recolta acestei veri și se acoperă cu țoale de lână deoarece spre zori se lasă răcoare. Mă încăpățânez să nu dorm în casă și-i spun mamei că vreau afară cu bunicii. Îmi place mult să rămân în natură, să aud somnul mirific al pământului. Mama îmi face hatârul și acceptă. Mă cuibăresc la sânul mamei, iar bunicii se întind încetișor la capetele noastre. Sunt atât de aproape încât le simt căldura trupurilor și mă înfioară respirațiile lor obosite. Privesc buimăcit de mirare plapuma albastru-marin a cerului. Nenumărați aștri, luna, stele sau luceferi îmi fac prietenește cu ochiul. Sub talpa prispei, un greiere neobosit țârâie ca un ceasornic bine reglat, cântându-și parcă singurătatea. 
  
-Marie, am uitat să-ți spun că alaltaieri a trecut pe la noi Petrică, nepotul, și tare ne-am bucurat că l-am văzut!! 
  
-Nu ne-am întâlnit demult, spune mama și în voce i se ghicește regretul. Ce-i mai face familia? 
  
-Bine, bine, fata mea, o aud pe bunica și parcă deodată, glasul ei a devenit uscat, ușor tremurător și o durere ascunsă o gâtuie. 
  
Tăcem și ascultăm sunetele satului, șoaptele nopții, iar apoi un somn profund ne ia în brațe pe toți. 
  
*** 
  
Nu am întrebat-o pe mama cine este Petrică, fiindcă nu mai auzisem niciodată de el. 
  
Dar să nu credeți că Petrică fiindu-mi verișor este de aceeași vârstă cu mine sau de vârstă mai apropiată. Nu! Nu! Categoric nu! 
  
Despre Petrică am aflat vești mult mai târziu. Pe scurt el este primul nepot al bunicilor mei, de aceeași vârstă cu mama, iar ei doi au copilărit împreună. Tot atunci am aflat că Petrică a rămas orfan de tată de la o vârstă foarte fragedă. Istoria tatălui său și implicit a unchiului meu mi-a povestit-o cu mare har, mama târziu când am început să înțeleg fapte, evenimente istorice, crâmpeie existențiale, într-un cuvânt, când am început să descâlcesc această minune continuă care este viața. 
  
Bunicul meu, Gheorghe Calancea, născut pe la 1890 a participat la operațiunile militare în primul război mondial, luptând cu eroism în bătălia de la Mărășești din vara anului 1917. Pe la 1912 s-a născut primul fiu al soților Gheorghe și Ileana Calancea căruia i-au pus numele bunicului, dar ei părinții îl dezmierdau Ghiță. Mama îmi povestea că atunci când ea l-a cunoscut, Ghiță era deja bărbat în toată legea, un flăcău înalt, drept ca bradul, frumos, cu un talent aproape ieșit din comun în a cânta la vioară. Ghiță s-a căsătorit cu Ileana, o fată frumoasă dintr-un sat vecin, iar rodul dragostei lor aproape adolescentine, a fost Petrică născut în același an, 1934 cu mama mea. În vara anului 1941, când a început războiul, iar generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român a rostit memorabilul ordin "Ostași, vă ordon treceți Prutul!" Ghiță Calancea, ca de altfel mulți alți români, a fost mobilizat și a plecat pe front. O perioadă el a corespondat cu familia însă după un timp de la el nu s-a mai primit nicio veste. Parcă îl înghițise pământul. Familia l-a așteptat să vină șapte-opt ani după terminarea oficială a războiului, nutrind mereu speranța în ajungerea sa acasă, la cei dragi. Încrederea lor era vie întrucât pe ici pe colo, în satul natal sau în alte localități mai apropiate sau mai îndepărtate încă se mai întorceau militari din lagăre chiar după perioade așa de lungi. Bunicul și frații au întrebat în stânga și în dreapta, din om în om sau la comandamentele militare însă, peste tot au întâlnit ridicări din umeri și răspunsuri evazive sau negative. Nimeni nu știa nimic de soarta lui Gheorghe Calancea. O dată cu trecerea timpului speranțele în reîntoarcerea sa ori aflarea veștii despre existența lui se năruiau una câte una asemenea unor castele de nisip nimicite de forța valurilor. 
  
Dar iată că într-o noapte bunica a avut un vis. Se confirmă astfel legătura energetică, telepatică chiar miraculoasă dintre mamă și copil, legătură care se formează în timpul zămislirii în același corp a unei vieți. Secvența din vis era așa: Se făcea o vreme urâtă, de toamnă târzie, cu ceață lăptoasă și rece, chiar cu burniță și vânt tăios. Bunica se nimeri din senin într-un loc străin ce aducea cu o tabără militară, cu arme întregi sau dezmembrate, cu pământ răscolit de obuze, cu care de luptă, tunuri sau căruțe cu răniți sau morți. În acest vaier al durerii și al împărăției lui Hades se auzeau glasuri de oameni care scânceau, înjurau sau implorau ajutorul divinității sau a sanitarului militar, a camaradului care nu era așa de grav rănit și ar mai fi putut salva o altă viață de lângă el. Auzul bunicii a distins niște șoapte mai îndepărtate. Mai întâi stinse ca o părere, apoi murmurul s-a transformat în sunete articulate; "Mamă, mamă sunt aici." Ea, măicuța a început să spere și în același timp să strige cu inima stinsă de durere. "Ghiță, mamă, unde ești?" 
  
Gemete și țipete de durere în jur, rugăciuni și răcnete, vântul care șuiera amarnic și în rest ... nimic. După un timp, glasul fiului său a chemat-o din nou: "Mamă, mamă sunt aici." Iar ea îl căuta zadarnic, îl căuta prin zloata aceea rece cu mâinile tremurânde de emoție și nerăbdare, furioasă că nu-l găsește. Arunca, disperată pături, foi de cort sau mantale și vestoane, ce acopereau de frig trupuri ciuntite, unele desfigurate complet ce se zbăteau în ghearele morții, altele reci cu mâinile înghețate pe patul armelor. 
  
"Mamă sunt aici" a răsărit ca o lumină, glasul fiului iubit. Și aproape de ea într-o căruță pe un braț de paie ude sta lungit cu fața spre cer Ghiță al ei. În locul găvanelor ochilor îi crescuse paie și pleavă. "Doamne, Doamne băiatul meu, ce-ai pățit tu?" a spus ea înfiorată de spaimă la vederea acestei monstruozități. A încercat cu o batistă să-i curețe ochii altădată frumoși, plini de viață, dar el nu a lăsat-o. 
  
"Mamă să nu mă mai așteptați că eu nu mai vin" a spus el cu multă părere de rău. Și deodată s-a răsucit brusc cu spatele la ea și a dispărut ca un fum, iar bunica a sărit drept în picioare, leoarcă de sudoare cu tâmplele înfierbântate și inima zvâcnind ca o vrăbiuță prinsă în căușul palmelor. A urlat de durere și toți ai casei s-au trezit speriați. Plângând, le-a povestit visul și din acel moment pe Ghiță l-au trecut în rândul morților "făcându-i toate cele creștinești." 
  
Cu adevărat Ghiță Calancea nu s-a mai întors niciodată în familie, în satul natal sau pe scurt în viața aceasta. 
  
Iată că în anul de grație 2016 după un amar de ani de la acel vis al bunicii mele am avut uriașa surpriză să-l regăsesc în paginile cărții "Omagiu eroilor județului Vaslui" publicată la editura Sfera Bârlad pe unchiul meu Gheorghe Calancea în rândul eroilor căzuți la datorie în al doilea război mondial. 
  
Mulțumesc din suflet inimosului și competentului istoric militar col. (rtg.) Constantin Chiper, iubitor de țară, care a adus la lumină pagini memorabile de istorie adevărată ale neamului românesc. 
  
Referinţă Bibliografică:
Visul de Marinel Gîlcă / Gabriela Ana Balan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2096, Anul VI, 26 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gabriela Ana Balan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Ana Balan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!