Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   



Cuibul Visurilor, de Marinel GÎLCĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
″Un singur cuvânt ne poate izbăvi de tot greul şi durerea vieţii: 
  
cuvântul IUBIRE.″ 
  
(Sofocle) 
  
Zi de toamnă târzie cu frig și vânt dușmănos, cu frunze arămii alergând bezmetice între bordurile înalte, căutând adăpost printre picioarele trecătorilor, roţile maşinilor şi ascunzişurile rigolelor. Nori negri, vineţii se alungă pe cerul plumburiu, iar din fuga lor șuie se cerne o ploaie atât de măruntă încât pare volatilă și se dispersează în văzduh ca o pâclă apoasă. Un soare stingher puţin prietenos, își arată din când în când faţa lividă, zgârcită în caldură. Oamenii zgribuliţi trec într-un dute-vino interminabil, unii parcă fără ţintă, alţii hotărâţi, cu destinaţii precise. 
  
Ștefan, un tânar arhitect, în vârstă de 36 de ani, înalt bine legat, privește prin geamul termopan al apartamentului situat la etajul 3, lumea de afară. De altfel,ochii săi de un albastru intens doar pipăie atmosfera dezolantă a orașului dar nu observă nimic din zbuciumul crengilor golașe ale teilor care se caută ca niște fraţi, împreunându-și mâinile rebegite, ci doar scanează viermuiala dezordonată a oamenilor sau mișcarea silenţioasă ori scrâșnită a pneurilor mașinilor pe asfaltul umed. Din când în când tresare la zgomotul înfundat al hurducăturilor tramvaielor pe șinele negre, lucioase de umezeala toamnei. Văzduhul miroase amar a frunze și iarbă aflate în descompunere,a burniţă și vreme rea. Tânărul nostru are tenul șaten, faţa rotundă, nasul acvilin, iar gura cu buze groase este răsfrântă spre bărbia semicirculară. Ochii sunt neastâmpărați, dar privirea este limpede, dreaptă, fără ocolișuri. Este un tip isteț, hotărât,care nu dă înapoi nicioadată indiferent de greutăţi, tenace,calculat în tot ceea ce face, puternic fizic, practicant activ de arte marțiale. A frânt multe inimi de doamne și domnișoare, dar niciodată nu s-a legat sentimental de vreun exemplar al sexului frumos. Are o idee fixă derivată din experienţa de viaţă a sa ori a altora “a iubi înseamnă a suferi, iar eu nu vreau să ajung până acolo încât să mă perpelesc după o fustă care nu mă mai vrea“, își spune el adesea. 
  
Desigur, după un timp care variază, dar nu prea mult ca întindere, el face primul pas și fără explicații abandonează “victima“. Rămâne inflexibil rugăminţilor, lacrimilor, nostalgiilor într-un cuvânt iubirii aceleia și își vede netulburat de viaţa care clocotește pretutindeni și care îl cheamă ca o vrajă. Caruselul unei noi aventuri sentimentale începe cu etapele știute și bătătorite: cunoșterea, împrietenirea, punctul culminant, consumul relaţiei și inevitabila despărţire. 
  
Locuiește singur într-un apartament cumpărat cu credit ipotecar, și-a deschis un birou de arhitectură împreună cu un prieten,inginer constructor, iar câștigul este subsanţial întrucât foarte multă lume apelează la ei pentru întocmirea documentaţiilor necesare ridicării de construcţii civile sau industriale. Este chibzuit cu veniturile, nu-i mână spartă ca alţi tineri de vârsta sa, economisește destul, dar este și generos în a face cadouri părinţilor și celor apropiaţi. Ai lui mereu îl tachinează cu însurătoarea, iar el răspunde calm, invariabil “nu mă grăbesc, încă nu a sosit ceasul“. Mama este cea care îl cicălește cel mai mult “sunt colegi de-ai tăi care au copii la școală...timpul trece, nu așteaptă pe nimeni!” iar el cu același calm englezesc “să fie sanătoși, niciodată nu e prea târziu“. Tatăl intervine ironic “lasă-l tu Marina, când va fi la pensie va merge la școală, la ședinţele cu părinţii...dacă așa vrea el... poţi să-i strici gustul !?” 
  
Câteodată, datorită aglomerării sarcinilor profesionale Ştefan este surmenat de munca de birou, aceeaşi ca problematică de vreo zece ani, iar rutina în care a intrat a devenit uneori asemenea unui bondar sâcâitor. Tineretea, exuberanța îi dau din nou vioiciune și acea sete puternică de viață. Ca un metronom la jumătatea fiecărei luni, merge întins la bancă pentru a-şi achita rata. Chiar e obsedat de plată datoriilor şi în maximum două zile după chenzină face câteva ture de oraş la ghişeele de taxare lăsând o bună parte a venitului, apoi cu buzunarele aproape goale răsuflă uşurat “a mai trecut o lună și …evident, acasă merg cu ceva…”. Desigur, aţi ghicit!... cu chitanţele de la cablu, internet, E-on, apă şi alte utilități, iarîn ultimă instanţă…cu cea de la bancă. Din respect, pe aceasta a indicat-o la urmă, fiindcă…valoric este cea mai grasă. Suma plătită băncii e din ce în ce mai mare, ea creşte în funcţie de cotaţia leu-franc elveţian. Aţi intuit bine, împrumutul său este în franci elveţieni. Aceasta monedă “exotică”, cum emfatic o numesc unii, în 2007 a luat minţile românilor şi nu numai, crescând într-un timp relativ scurt mai ceva decât Făt-Frumos din poveste. Cei afectaţi pufnesc, înjură în surdină sau cu voce tare, strâng cureaua până dincolo de ultima gaură, dar nu au încotro şi târâş-grăpiş merg înainte. 
  
Ştefan nu se dezminte şi ca tot românul face haz de necaz. Se declară nemulţumit de politica băncilor, de comisioanele de risc sau alte clauze abuzive, consideră că este o victimă a rapacității bancherilor, se autoironizează scrâşnind din dinţi “cine dracu m-a pus să-mi leg singur ştreangul de gât?”. Deh…”obrazul subţire cu cheltuială se ţine”, grăieşte un vechi proverb românesc. “Dar cine şi-a cumparat casă și mașină??” se întreabă el. “Eu” răspunde candid, umflându-şi pieptul ca un curcan. ”Păi atunci nu te mai plânge frate…că nu ai de ce!!” se rățoiește el. 
  
Peroraţia aceasta tragi-comică e stârnită lunar de creşterea astronomică a francului elveţian în raport cu bietul leu românesc, de la 1.8 lei/franc în 2007 la 4.4 lei/franc în acest an şi parcă urcuşul valutei continuă neobosit. Acum, tânărul nostru se îmbracă mai gros, își ia francii elvețieni dintr-un sertar și dupa ce îi îndeasă într-un portmoneu, părăsește apartamentul și încuie ușa de acces. Iese în trotuar, iar vântul încărcat de umiditatea lipicioasă îi biciuiește fața și părul înfrigurându-l. 
  
O suflare de aer rece, ca o palma uriașă îi dă frisoane, izbindu-l oblic şi îl constrânge să-şi ridice gulerul facibei bleumarin. După câteva sute de pași ajunge la modernul sediu al băncii înfipt parcă ostentativ în parterul unui bloc de locuinţe. Funcţionarele, patru tinere drăguţe, îl cunosc ca pe un cal breaz şi el le ştie din vedere fără a avea cunoştinţă de identitatea lor. De ce? Simplu…nu l-au interesat că reprezentante ale sexului frumos, nefiind genul său. Dar... atenţie sporită...de o lună-două în peisaj a mai apărut cineva. Cu siguranţă tot o urmaşă a Evei, colegă cu celelalte, tânără şi frumoasă! Ea parcă are ceva aparte, acel sex-appeal sau pe româneşte acel vino’ncoa. E înconjurată de o aură de mister, de ceva nedefinit, dar acaparator. 
  
Gâlceava lui Ştefan cu sine însuşi, dar şi cu lumea politică, economică, socială, digresiunile sale paşnice o lasă complet rece. Cu coada ochiului bărbatul îi filează reacţiile, dar ovalul creol al fizionomiei acestei necunoscute rămâne impasibil şi în timp ce celelalte colege îi zâmbesc reţinute, Ştefan îşi ia tălpăşiţa abătut, sperând la vremuri mai bune. Poate, poate pe cincisprezece ale lunii următoare, la plata unei noi rate, o să-l lovească norocul. Timpul trece implacabil, păşeşte tiptil sau în salturi şi la orizont apare sfios decembrie, cu miros de cetină, cu farmecul irezistibil al colindelor şi bucuria încărcată de semnificații ale cadourilor. 
  
Din nou, Ştefan se îndreaptă spre bancă şi, deşi este iarnă şi un ger odios cade din văzduhul străveziu, gândul întâlnirii cu “enigmatica” îl încălzeşte la propriu. Deja are o viziune și cu ochii minții o vede prin geamul vitrinii, lucrând conştiincioasă la dosare, cu graţie nestudiată. Evident,când bărbatul ajunge, ea este acolo cu preocupările ei cotidiene. Sincer nu are speranţa să-i smulgă o simplă afirmaţie, iar mai departe nu se gândeşte, ar fi de domeniul fantasticului să-i genereze un surâs cât de mic. În timp ce pulsul bărbatului creşte impetuos,ea rămâne calmă,concentrată la munca ei, fiind detaşată de existenţa clienţilor care li se adresează colegelor. Clar…ea nu-i dă nici o atenţie şi pace. Încăpăţânat, ca un catâr el continuă dezbaterile începute data trecută, vine cu alte argumente despre piaţa valutară potrivnică debitorilor, se întreabă şi întreabă auditoriul, îşi răspunde singur sau primeşte scurte aprecieri de la celelalte funcţionare sau de la directorul sucursalei. Nimic, nimic de la tăcuta şi misterioasa domnișoară, fiind cert acest fapt, el îi zarește doar un inel de logodnă , din aur galben, artistic lucrat, ce-i luceşte pe degetul său inelar. 
  
Dar, deodată, la una din glumele sale, se produce un fenomen galactic, tânăra domniţă “dulce şi suavă”, vorba lui Bolintineanu, zâmbeşte tainic şi râde uşor arătându-şi doar o secundă şiragul de cleştar al dinţilor. Surâsul ei este atât de cald, de intim, încât pe Ştefan îl trec fiorii. 
  
În sfârşit i-a văzut privirea îndreptată ţintă către el, i-a admirat acei ochi căprui încărcaţi de viaţă, uşor melancolici, adumbriţi de gene mătăsoase, nasul mic, fin, buzele pline, delicat conturate, obrajii rotunzi cu gropițe care îi sporesc şarmul. Părul îi este cârlionţat, negru ca abanosul cu relflexe albăstrui închis, tăiat la baza umerilor. E frumoasă ca o prinţesă de Castilia, el nu ştie cum o cheamă şi tare este curios să afle. Ghinion curat, nici ea şi nici celelalte colege astăzi nu poartă ecuson în piept. Acum ea s-a ridicat în picioare, şi-a întors puţin capul spre imprimantă de unde ies câteva formulare, le-a apucat cu degetele lungi de pianistă şi preocupată de lucru s-a aşezat din nou pe scaunul ergonomic. 
  
În întâiul cadru Ştefan i-a mângâiat cu privirea talia înaltă, mlădioasă, apoi cercetarea sa a căzut pe gâtul admirabil sculptat, pe conturul vag al sânilor rotunzi și grei, ascunşi cu discreţie de bluză şi taiorul olive al ţinutei office. Evaluarea masculului din el a alunecat flămândă spre posteriorul puţin bombat şi cambrat, pe picioarele drepte, lungi, de gazelă neastâmpărată introduse în pantofi eleganţi cu toc moderat. Încălzit de această primă întâlnire cu cea care îi ţine gândurile prizoniere, Ştefan achită bucuros rata, mulţumeşte Domnului pentru ajutor, salută în stânga şi în dreapta şi părăseşte biruitor instituţia. 
  
Dar nerăbdarea reîntâlnirii îl scormone şi el nu mai are somn, amintindu-şi citatul lui Heine “O, de s-ar sfârşi această nesfârşită zi, s-ajung odată la iubita mea! Sufletele lor se sărutau, se sărutau din ochi, şi împreună sărutul ei erau”. 
  
Data următoare bărbatul schimbă strategia, și deși este un personaj tare pe care emoțiile îl ocolesc, el se aşează cu oarecare sfială pe scaunul liber din faţa domnișoarei speciale şi se interesează de condiţiile unei eventuale conversii a creditului său. Acum îi aude glasul, unul politicos, cald şi mătăsos care îi pipăie inima. Dogoarea sunetelor îl învăluiesc cu o dulceaţă îmbietoare. Sclipirile şăgalnice ale ochilor căprui îl ameţesc ca un vin bun,iar dorinţa de a fi aproape de această fiinţă încântătoare îl înlănţuiește ca o ispită fierbinte, de neoprit. Ea explică lin, dar coerent, ca un adevărat profesionist bancar condiţiile conversiei, el ascultă cuminte ca un școlar, dar privirea i s-a lipit că o ventuză de aceste buze ispititoare care pronunţă fraze adecvate specialităţii şi sistemului. Și mai departe irisul ochilor de peruzea, explorează gâtul bronzat al tinerei și ajunge la rădăcina sânilor care se zăresc prin decolteul bluzei orange. 
  
Cuvintele ei alunecă aidoma unor perle bine şlefuite, pe un şirag catifelat, invizibil. Cu adevărat veştile sunt încurajatoare şi finalmente lui îi va scădea binişor rata. Lângă această zână sufletul său freamătă ca un bujor în răcoarea dimineţii de vară, încărcat de boabe de rouă și sărutat de primele raze de soare. 
  
“Oare cum o cheamă pe această atrăgătoare fiinţă?” se întreabă, vânătorul din el. 
  
Ar vrea să-i ştie numele, să-i obţină numărul de telefon, să converseze cât de des poate şi cu vrerea ei să şi-o facă prietenă. 
  
– Fiţi amabilă, în condiţiile expuse de dumneavoastră aţi putea să-mifaceţi o simulare, aşa în linii generale, să ştiu, după conversie, cât ar putea ajunge rata?? întreabă el interesat ca întrevederea să fie cât mai lungă. 
  
– Desigur! afirmă ea cu gentileţe. Face interogările necesare apăsând tastele cu degetele ei lungi terminate cu unghii de culoarea ciclamei. Calculatorul o ascultă mai greu… 
  
– Scuzați aşteptarea, tehnica asta este mai înceată…ciripeşte ea. 
  
– Mie îmi spuneţi? La mine este şi mai rău…calculatoarele pornesc lasfoară! spune el serios…dar în sinea sa este bucuros că o face să zâmbească având mai mult timp să o privească în voie. Exulta de această apropiere şi chiar îi simte căldura ochilor şi parfumul discret, de bună calitate. 
  
– Aţi luat 120.000 de franci elveţieni şi mai aveţi de plată 10 ani …citeşte ea cifrele de pe un tabel. 
  
El devine puţin contrariat … nu i se potrivesc deloc datele. 
  
– Nu se poate, cred că este o confuzie la mijloc spune el moale nedând așa mare importanţă afirmaţiei ei, convins că acel dosar nu este cazul său. 
  
Ea se uita din nou, verifică, şi după un timp se luminează la față ca o zi după o ploaie scurtă de vară: 
  
– Mă scuzaţi, aveţi dreptate, m-am uitat la altcineva, are acelaşi nume cu al dumneavoastră chiar îmi cer scuze încă o dată!!…lămurește interlocutorul şi parcă obrajii ei de piersică devin purpurii. 
  
- Nu-i nimic..se mai întâmplă...o liniștește el. 
  
Iar după câteva secunde ea continuă cu vioiciune: 
  
– V-am găsit! 
  
– Ce bine!! se aude Ştefan, dar el, impertinentul se gândeşte la altceva.... oare la ce?? mai precis la un loc întunecos, plin de primejdii, unde ea îl găsește și îl salvează ca o zână bună, de furia creditorilor elvețieni, scoţându-l în lumina arzătoare a soarelui. Și nu oricum ci...scăpat de orice datorie!!!Bestial...nu?? 
  
Şi zâna metamorfozată în ofiţerul de credit explică termenii, condiţiile, principiile, cu multă uşurinţă…iar Ştefan ascultă vrăjit ca un copil o poveste frumoasă. 
  
– Mulţumesc mult, am înţeles şi cred că este şi avantajoasă oferta dumneavoastră, se declară el satisfăcut. Pentru eventuale nelămuriri aş putea să vă mai deranjez cu un telefon? 
  
– Bineînţeles, clipeşte ea sobră şi parcă intuieşte ceva. 
  
– Aşa un telefon pe direct, insistă el… 
  
– Poftiţi o carte de vizită…şi îi înmânează, cu un zâmbet profesional bine studiat, un carton mic, verde cu sigla băncii. 
  
– “Evrika”!!! îşi spune în sinea lui bărbatul şi după ce mulţumeşte pentru tot, părăseşte instituţia înaripat, şi chiar pluteşte, nemaisimţind sub bocanci blindajul pestriț și rece al gheții atotcuprinzătoare. Ajuns la birou, Ştefan priveşte curios cartea de vizită şi dupăce o citeşte rămâne mirat ”Ştefania M”. Îi place numele, nu neapărat că este derivat din al său (sâc!) ci mai ales că este al ei, stăpâna gândurilor sale. Un prim pas a fost făcut, dar oare și suficient pentru a urma alții la rând... pași..care să-l ducă pe tânărul arhitect la victoria finală? Chiar drumul cunoașterii în dragoste să aibă așa multe meandre..cu destule încercări și sacrificii?? 
  
Ȋntr-o zi senină de luni, cu soare roșietic care aureola giulgiul diafan al zăpezii rotijindu-i și îndulcindu-i contururile, Ștefan îi trimite “misterioasei“ un mesaj de pe telefonul mobil urându-i o săptămână bună, plină de caldură și împliniri.Frumos din partea sa, și el știe din experiență că ea din politețe îi va răspunde, dacă nu imediat, sigur mai tarziu, în cursul aceleiași zile. Dar calculele îi sunt date peste cap. Deși vrea un răspuns de la ea, chiar nu se întâmplă nimic în acea zi și nici în zilele următoare. ″E cu nasul pe sus prințesa...dar o domesticim noi...cunoaștem marfa!!″ zâmbește el și...așteaptă. Dar nimic. Aceeași așteptare încordată care-i frământă gândurile și îi răstoarnă speranţele îl duce la o constatare amară...“vezi tipule, ea nu este ca toate celelalte....ce credeai că ești irezistibil ?...fraierule, te și împăunai cu o noua cucerire!!“ 
  
Din nou, el îi trimite un mesaj pe telefonul mobil, însa ea rezistă, rezistă asalturilor lui ca o cetate inexpugnabilă. Pentru prima oară în viața sa, iată că cineva îi schimbă fundamental părerea și chiar conduita de don Juan. Ȋn meniul său la ,,desertul fete“ nu există ingredientul ,,refuz”. Atunci el abordează problema altfel decât privat...o caută pe telefonul fix al băncii, ea îi răspunde, rece, profesional,precizându-i că este foarte ocupată cu clienţii, iar pentru informaţii suplimentare ce ţin de un depozit al său existent la unitatea lor îi va face legătura cu o colegă liberă. El nu are încotro și suportă un dialog nedorit cu o altă salariată, de altfel foarte amabilă. Eșec din nou! Dar nici el, nu se lasă și continuă îndârjit să-și facă alte planuri și strategii. Ȋntr-o seară se postează în aproierea băncii, în autoturismul său, un Ford Mondeo roșu aprins și așteaptă ieșirea personalului băncii. După aproape o jumătate de oră de supraveghere discretă toate angajatele părăsesc locul de muncă. O zărește și pe ea, îmbrăcată într-un pardisiu vișiniu cu nasturi mari lucioși, mulat pe silueta sa zveltă, scoţându-i în evidenţă șoldurile largi și proieminenţa sânilor. Parcă este mai înaltă, iar mersul său grațios,natural aduce cu ceva solemn, princiar, care o particularizează și te face să o îndrăgești numai cât o vezi. După câţiva pași urcă cu una dintre colege, o blondină înaltă, într-un BMW albastru marin, condus de un tânăr, șaten, în vârstă de aproape 30 de ani. Atunci în mintea sa încolțesc mai multe întrebări: “oare cine este tipul?“ tot el își răspunde, ″poate fi iubitul ei?al celeilalte? un frate? o rudă apropiată? un amic?″ Vălmășagul gândurilor începe să-i înfierbinte creierii. O dorinţă puternică, un imbold de nestăvilit îi poruncesc să nu mai stea locului și să plece în urmărirea mașinii. Debraiază, accelerează ușor și semnalizând intră repede în colona interminabilă a autovehiculelor. BMW albastru este al cincilea în faţa lui, are parbrizele fumurii, iar Ștefan nu a observat dacă ea s-a urcat lânga șofer sau pe bancheta din spate. Între timp umbrele înserării au căzut pe neașteptate fie din cerul înalt, albăstrui închis, fie și-au scos mantiile imateriale din pavajul negru ca smoala. Urmăritul schimbă vitezele cu dexteritate și cotește pe Nicolae Bălcescu, al doilea mare bulevard, Ștefan caută să fie cât mai aproape de el deoarece l-ar putea pierde așteptând mai mult în coloană, schimbarea culorii semaforului. 
  
Din faţa Teatrului Naţional,după sensul giratoriu, necunoscutul virează dreapta intră pe o stradă îngustă, puţin aglomerată și în dreptul unui bloc cu cinci nivele oprește, iar de pe bancheta din spate coboară blonda. Este clar își spune el, Ștefania este lângă șofer, însemnă că ea îi este mai apropiată decât cealaltă. BMW–ul își continuă deplasarea lină spre Catedrală și apoi intră pe b-dul Alexandru Ioan Cuza. Rulează cu multă lejeritate, iar dupa cincisprezece minute virează stânga și apoi dreapta și oprește în dreptul unui bloc cu douăsprezece nivele. După ce tânărul parchează mașina făcând mai multe manevre,coboară amândoi și intră în scara blocului. “Este evident,sunt iubiţi....ce dracu mă bag eu?...chiar nu mă înţeleg....și de ce mă rog nu mă înteleg?.... fiindcă sunt tâmpit, irecuperabil!!!“ mormăie Ștefan și încruntat și fără chef revine acasă. Ȋn zilele următoare caută cu disperare liniștea în muncă, dar din păcate pentru el...nu o găsește și ceva îl scormone,așa cum cariile rod lemnul încet,încet dar sigur. Nu poate transcede peste imaginea ei,nu o poate izola,ea este acolo și îl privește cu acei ochi căprui mari,cu acele scântei ispititoare...și parcă îl cheamă...El chiar se autoflagelează și își dă două palme răsunătoare în faţa oglinzii. “Ce dracu e cu mine, chiar mă subjugă o femeie ?” se întreabă iritat. Este posac, nimeni nu-i mai intră în voie, nici poftă de mâncare nu are, dar tot mai speră și este încă aparent calm, mai încearcă marea cu degetul și îi trimite două mesaje pe telefonul mobil, dar ea, ca de obicei nu se dezminte și nu-i răspunde. După ce-și termină programul iese în oraș cu gândul să vadă lumea și poate uită de Ștefania. Pe seară el intră într-un mall și își cumpăra ceva de mâncare, se așează la o masă singur și stupoare....la câteva mese distanţă o vede pe ea cu șatenul mâncând pizza. Ștefan își schimbă scaunul într-o poziție mai avantajoasă pentru el, în așa fel încât să-o poată privi cât mai amplu, iar ea să nu-l vadă. Șatenul are faţa lungă,nasul borcănat, iar ochii sunt de un albastru spălăcit,mici și iscoditori. Ȋși întinde braţul drept, protector prinzându-i umerii fetei și atingându-i sânii. Ea nu reacţionează, dar nici prea încântată nu este de asemenea tandreţe faţișă,chiar în public. “Este în călduri prespălatul, nu mai poate aștepta până acasă....cred că nesimțitul este în stare să sară pe ea, chiar aici...” mugește Ștefan și scârbit pleacă fară să-și fi terminat meniul comandat. 
  
Acasă în dormitor, în patul larg,tânărul arhitect privește plafonul alb, imaculat cu lustra galbenă cu irizări aurii. Ȋncearcă să facă o introspecţie în eul său, caută să–și limpezească trăirile, pornirile, sentimentele contradictorii. Mintea sa este în ceață, chiar o masă amorfă de unde se naște un ghem cu multe noduri pe care nu poate sau nu știe să le descâlcească. “Ce bine ar fi, cum a spus cineva mai demult, ca vocea raţiunii să poată diseca,despica și să reușească să dea la o parte straturi de de dermă, mușchi, os ajungând întotdeuna la măduvă ....chiar la esenţa, esenţelor” raţionează Ștefan. 
  
“Dar vocea inimii îmi spune altceva“ murmură Ștefan...cred că acum sunt îndrăgostit cu adevărat și cred că nu mai am putere să raţionez. Frământările lui continuă,în ciuda faptului că încearcă să se ia cu internetul,emisiunile tv,filme etc. 
  
Ȋn perioada urmatoare se aruncă în vâltoarea muncii de birou, dar și de teren. Are atâtea de făcut!!! Ȋl așteaptă teancuri de proiecte, planuri,planșe, adrese, diverse solicitări! Și el trage de sine precum sclavii din antichitate la galere...pândindu-l mereu biciul termenelor și al comenzilor. 
  
Velu Popa, inginerul structurist, un tip cam de 55 de ani, astenic, cu mustaţă scurtă, neagră și faţa smeadă de arab, îi calcă pragul biroului într-o dimineaţă. 
  
– Salutare,Fane ! 
  
– Respectele mele, domnule Popa! 
  
– Dar ce face tineretul de nu mai dă pe la club? 
  
– Ocupat cu proiectele... 
  
– Se vede...le-ai înșirat pretutindeni.... 
  
Iar inginerul se apropie și ca un tată grijuliu,îl privește ţintă și îi prinde bărbia în căușul palmei. 
  
– Fane, ești obosit...ești surmenat...ai cearcănele cât cepele....ce se întâmplă cu tine? 
  
– Absolut nimic...am multă treabă, răspunde el, parcă nesigur și își vede în continuare de ale lui. 
  
– Ar fi bine să-ţi iei câteva zile libere, să pleci undeva, să te mai relaxezi...ești terminat....ţi-o spun părintește. 
  
– Mulțumesc de grijă ...dar nu este nevoie, răspunde el grăbit să se întoarcă la calculele sale. 
  
– Ba da ...ai mare nevoie, nu se lasă inginerul. 
  
– Bine...am să vad eu ...promite tânărul și întrevederea ia astfel sfărșit. 
  
În perioada următoare,pentru o săptămână, Ștefan pleacă din oraș în interes de serviciu. Se afundă în studii, muncește până la epuizare nădăjduiind să o uite pe Ștefania. Este ca un struț, desigur de gen masculin, care își bagă capul în nisip și nu mai vrea să știe de nimeni și de nimic. De la ea nu are nicio veste și chiar își impune solemn să o uite dar nu poate. În sufletul lui se dă o luptă, o voce lăuntrică îi spune să o caute, iar o alta îi șoptește să o lase în pace ca ea să-și trăiască fericirea în braţele acelui bărbat. Conștientizează cu destulă dificultate că a iubi mai înseamnă printre altele și să-i dorești fericirea ființei dragi,deși aceasta nu o împarte cu tine ci cu altcineva. Este o formă supremă de altruism, de înțelegere,de toleranță. Dar oare ea este fericită? Nu se gândește la el în aceeași măsură? Nu ar dori să fie împreună și să-și trăiască amândoi fericirea? El rămâne prizonier în hățișul incertitudinilor și deocamdată nu are puterea să se elibereze de tirania acestora. 
  
Ȋntr-o sâmbătă dimineața, ieșind în oras, din întâmplare zărește BMW–ul pe care l-a urmărit în acea seară memorabilă. După ce parchează, Ștefan coboară și se plimbă alene prin faţa magazinelor din apropiere. Chiar îl observă prin geamul vitrinelor pe șatenul nesuferit stând înfipt ca un cerber sau ca un ciclop posesiv și malefic, lângă un raion de confecţii de damă. El intuiește că Ștefania este prin apropiere. Intră așa, din curiozitate să-și clătească ochii cu exponatele. Deodată o zărește la un stand preocupată să-și găsească o rochie de ocazie. Este neschimbată, la fel de frumoasă, îmbracată cu jeanși mulaţi, geacă de culoarea paiului copt, strânsă pe talie, iar această vestimentaţie îi cade ca turnată, scoțându-i în evidenţă suplețea mijlocului,posteriorul apetisant și rotunjimea coapselor frumos scluptate. El se apropie și o salută cordial, iar ea tresare și zâmbește fugar ca descătușată dintr-un sărut, dar răspunde cu nesiguranță,parcă cu teamă, dându-i impresia că nu și l-ar aminti din viaţa asta și că ar fi mai bine ca întrevederea să se fi rezumat doar la salut și orice conversaţie în plus ar fi nepoliticoasă și fără sens. El simte că ea se teme de ceva, dar nu poate detecta motivul. După ce zâmbetul ei atât de încântător a dispărut meteoric la vederea sa,Ștefan i-a văzut faţa lipsită de strălucire și ochii triști,încercănaţi. Pare doar un un trup muribund de sirenă, pe care valurile îl mișcă în voie și îl duc, suverane, într-un labirint unde îl lasă să se descurce cum va putea . 
  
“Ceva i se întâmplă.?..oare o fi bolnavă?...are necazuri la servici, acasă??” se întreabă Ștefan și chiar o compasiune duioasă îl încearcă, deși Ștefania a fost și este în continuare faţă de el, glacială și indiferentă. El iese agale din magazin în ziua rece, umedă și mohorâtă de iarnă și merge fără ţintă lovindu-se de pietonii miraţi. 
  
În week-end merge cu Ionuț Hanganu, un prieten din liceu, la munte. Se opresc la prima pensiune și după ce se cazează merg la restaurant, servesc cina apoi se pregătesc de discotecă. Este o seară senină,geroasă de februarie. Ștefan iese pe balcon și inspiră ca un nou născut aerul ozonat al muntelui. Totul în jur pare magnific, pământul mut, brazii negri încremeniţi, aerul tare, secera lunii cenușii care își arde jeraticul, stelele înghesuite unele într-altele, împânzind cu aurul lor vastitatea cerului. 
  
Tânărul nu are prea mult timp de contemplare deoarece Ionuţ îl strigă că este gata îmbrăcat de petrecere. Ȋn scurt timp se aranjează și el, apoi coboară amândoi în discoteca stațiunii. 
  
Aici, într-o sală imensă cu multă lume este teribilă agitație, zgomot asurzitor de muzică, jocuri orbitoare de lumini multicolore, clinchete de pahare și fum să-l tai cu cuţitul...,,specialiste” mai mult dezbrăcate decat îmbrăcate care lustruiesc barele,dansând lasciv. Toţi participanţii, băieţi și fete parcă trăiesc o stare de vrajă, iar unii dau impresia că sunt în transă. Cei doi rămân un pic în expectativă și apoi ușor, ușor intră în atmosferă sau mai precis aceasta îi cotropește, îi domină....și chiar îi înghite. Ștefan privește atent prin perdelele luminilor,fizionomii, trupuri ce apar și dispar ca într-un joc pe calculator.Are o presimţire plăcută, dar și ceva nesiguranţă,temeri nedeslușite. Iar după zece, cincisprezece minute chiar vede o siluetă de prinţesă ce aduce cu ea. Deocamdată nu este sigur, se apropie mai mult și într-adevăr nu are vedenii. Ștefania este pe ring cu blondina sa colegă și amândouă zâmbesc și dansează fermecator în ritmul muzicii. Amândouă au fuste mini și bluze decoltate,cu sânii la înaintare și efectiv se distrează și sunt fericite. 
  
El privește încremenit, le admiră, dar senzaţia aceea de teamă, de necunoscut se amplifică. Instinctual simte că și alţi ochi mai puţin prietenoși le privesc pe cele două, le dezbracă și le văd apoi ca pe niște dame de consumație . 
  
Nu greșește, senzaţia lui devine certitudine și se transformă în realitate crudă atunci când două gorile cu tatuaje pe braţe și lanţuri la gât, groase cât să legi porcul în pripon, se apropie rânjind și prin gesturi neechivoce încearcă să le capteze atenţia. Este un tablou hidos,suprarealist, cu doi grobienice inspiră teamă și degajă doar animalitate primitivă și dorinţe carnale instinctuale și ele două...imaginea candorii, a frumuseții, a stilului și a culturii. 
  
Ștefan sare ca ars din locul său, își face loc cu coatele și genunchii prin mulţimea fremătătoare. Nu pierde nicio fracțiune de secundă din câmpul vizual grupul Ștefaniei. 
  
Chiar în momentul în care a ajuns, una din brute întindea braţul să-i prindă mijlocul tinerei. 
  
Surprinsă, aceasta nu s-a pierdut cu firea, i-a tăiat elanul,respingând ferm gestul. Dar omul de Neanderthal iritat nu renunţă ...vrea să treacă peste regulile de politeţe și să-și facă propria lege...adică a celui cu mușchi mulţi, cu tupeu cât cuprinde și creier cât un bob de fasole. Caută să o ia în braţe și să o sărute în văzul gloatei întărtate care râde, ţipă, batjocorește și urlă ca pe stadion. Unii fac ironii ieftine, alții pariuri. 
  
Enervată de gest,Ștefania îi aplică o palmă peste maxilar individului și țipă după ajutor. 
  
– Ia-ţi labele împuţite de pe ea, urangutanule! tuna Ștefan. 
  
Derutat de epitetele cu care a fost gratulat, bruta se întoarce către apărător considerându-l o cantitate neglijabilă, râde sardonic, intenționând clar să-l pună la respect pentru a nu se mai băga în treburile altora. Ridică pumnul cât o măciucăși îi ţintește faţa noului adversar. Dar Ștefan intuiește reacţia și a lovit primul, îndesat, năpraznic cu pumnul ficatul agresorului. Prins fără aer, acesta s-a încovrigat de durere și a căzut la pământ. Tovarășul acestuia s-a repezit ca un taur urlând cu capul înainte spre Ștefan. Cu agilitate tânărul făcu un pas lateral și cu piciorul drept,încordat ţinti și lovi tâmpla atacatorului. Un icnet scurt de sălbăticune răpusă și acesta se prăvăli peste prietenul său, fiind trimis în lumea viselor. Iată, așadar pentru Ștefan sutele de ore de antrenamente dure, obositoare la sala de forță, își arată roadele. 
  
- Mulțumesc de ajutor! strigă Ștefania și plângând dispăru ca o nalucă în noaptea neagră. 
  
-Cu plăcere!! spune simplu Ștefan, abia având timp să se dezmeticească de ineditul și rapiditatea derulării evenimentelor. Ionuț Hanganu îl privește admirativ și îl bate cu palma pe spate. 
  
-Te-ai descurcat bine boss, nu știam ca știi să te bați așa!! 
  
-Ei, sunt bune și sporturile la ceva! striga Ștefan în vacarmul sălii. 
  
*** 
  
Peste câteva zile tânărul arhitect întorcându-se în oraș trece pe la bancă pentru a-și deschide un cont. De cum intră Ștefania îl învălui cu o privire caldă, recunoscătoare!! Ea are o strălucire aparte, este vorbăreață, pozitivă și chiar face glume pe seama unei colege. Privirile ei sunt încărcate de-o lumină uleioasă, exultă de bucurie ca și cum ar fi câştigat la loto marele pot. Pe el această schimbare îl miră, nu știe ce să mai creadă, dar nu stă prea mult să se gândească și se bucură mult pentru ea,pentru această nouă atitudine. ″Să o știu pe ea fericită că eu sunt mulțumit...ea să mă știe de amic sau în cel mai bun caz de prieten, deși...eu o iubesc fără speranță ca pe propria-mi viață″ își spune el satisfăcut. La plecare salută angajatele, iar ea îi zâmbește într-un fel aparte. Timpul însă, aduce întodeauna neprevăzutul, plăcut sau mai puțin plăcut și acesta face parte indubitabil din existența umană, pământeană sau cosmică. 
  
Încet,încet Ştefan şi Ştefania încep parcă să se redescopere, între ei se înfiripează o relaţie de amiciţie, cuminte şi caldă, iar uşor ea evoluează spre o duioasă prietenie. 
  
Îşi trimit mesaje pe telefoanele mobile, simt nevoia să se caute, vorbesc din ce în ce mai des, povestesc cum îşi petrec timpul liber, ce preferinţe culinare au, ce le face familia… În câteva rânduri se vizitează reciproc la serviciu, aparent în scop profesional, râd, glumesc şi se simt din ce în ce mai bine şi mai apropiaţi. Ea, întotdeauna surâzătoare, adoră să-l asculte povestind orice, de la întâmplări mărunte, cotidiene, la probleme existenţiale. 
  
Într-una din zile, în biroul său, Ştefan îi face o propunere… nici pe departe indecentă… 
  
– Aş vrea să-ţi fac un cadou… Ea se uită puţin surprinsă,ca o căprioară surprinsă de foşnetul frunzelor. 
  
– Da, ceva special…mai aparte… ghiceşti? 
  
– Deocamdată nu…dar mă străduiesc şi vreau timp de gândire, cere ea clemenţă. 
  
– Ai puţin timp la dispoziţie… deoarece, alminteri, nu mai este surpriză, clamează sigur pe el Ştefan. 
  
Doar câteva clipe de tăcere se aştern între cei doi. 
  
– Gata ştiu, gângureşte ea învingătoare. 
  
– ??!! 
  
– Ceva legat de profesia ta de arhitect !! 
  
– M-ai prins, eşti formidabilă! Şi amândoi râd cu toată pofta. 
  
El îi dăruiește o căsuță machetă splendidă,frumos colorată. Să-mi spui părerea ta!!!Poți să-i alegi și un nume...dar să mi-l comunici și mie!! 
  
-Cum să nu!! se alintă ea şi după ce ia cadoul părăseşte dreaptă, imperială, încăperea. 
  
Ştefan rămâne singur, doar cu acele efluvii de parfum îmbietor care o particularizează doar pe ea şi simte un gol în stomac. 
  
Ar fi vrut să-i strângă mâna, să-i simtă căldura, să o atingă în materialitatea ei. 
  
Ceva nedefinit l-a oprit din elan. Efectiv el, un tip cu zece ani mai mare decât ea, se îndrăgostise de această fiinţă ca un licean şi teama determinată de opunerea ei, și mai grav de respingere totală, îl descurajează, panicându-l. “Dacă o sperii îşi ia zborul şi atunci voi suferi și mai mult. Să mai am puţină răbdare” se autoconsolează el. Dar un alt gând îl sâcâie “frate nici grăbit ca nebunul, dar nici răbdător ca idiotul...greu, complicat moment” proclamă el şi nehotărârea, neliniştea surdă începe să-l macine. Îi trimite un mesaj Ştefaniei, scuzându-se că nici măcar nu i-a întins mâna. “Nu-i nimic, data viitoare sigur vom fi mai îndrăzneţi” îi răspunde tânăra. Decriptează imediat optimismul ei molipsitor. El prinde aripi şi pulsează “aşadar va fi şi o dată viitoare!!”, iar speranţele, misterul, emoţiile unei noi întâlniri îi dau fiori teribil de plăcuţi. O pulbere fină, aurie, cerne razele blânde ale soarelui, asaltând biroul şi dezmierdându-i muşcatele de pe pervaz. 
  
Sufletul său este o sărbătoare divină, iar emoţiile reîntâlnirii îl asaltează, dându-i o stare de graţie sublimă. 
  
De 8 Martie el îi cumpără un mic cadou. Se frământă şi nu ştie cum să i-l dăruiască. La serviciu la ea ar fi infamant, iar la biroul său parcă este prea oficial şi stresant. Îşi face curaj şi îi trimite un mesaj pe telefonul mobil…încercând poate imposibilul. Dar bărbatul este dator să încerce...spune o veche vorbă de duh. I-a scris dacă poate ieşi după serviciu într-un anumit loc să se vadă…chiar într-un spațiu public, cât mai ferit de privirile curioşilor...deoarece amândoi sunt persoane cu un anumit status în societate. Dar dacă acceptă invitaţia devine riscant şi dezonorant să fie văzuţi mai mult timp împreună în acel loc. Poate ar fi mai nimerit să stea aşezaţi la o masă şi să bea un suc într-o casă de om. Dar unde? La el nu se poate deoarece ea nu ar accepta fiind cunoscută de multe persoane, avându-se în vedere distanța scurtă dintre bancă și imobilul unde este situat apartamentul său. 
  
Îşi aduce aminte de existenţa unui amic ce are într-o zonă mai îndepărtată a orașului o garsonieră nelocuită, dar mobilată. Îl contactează şi acesta îi dăcheia cu un zâmbet subţire. După ce a trimis mesajul cu propunerea întâlnirii aşteaptă răspunsul, se foieşte în jurul biroului…aşteaptă…iar clipele sunt chinuitoare. Speră să nu aibă din nou experiența primelor sale încercari de a-i capta atenția...toate soldate cu eșecuri. 
  
“Mă crede neserios”, se zbate el. “Mai bine încercam să-i vorbesc, să aduc o vorbă aşa… pe departe şi poate îmi dădea de înţeles şi nu mai încercam. Dar dacă dorește şi ea această ieşire? Natural, ea nu putea face primul pas deoarece este o femeie educată, cu mult bun simţ”. Cum i-ar sta ei să-i spună “nu-i aşa că vrei să ne întâlnim??...că eu ard ca o flacără de nerăbdare să te văd, aştept să-mi comunici şi tu... nimic...nimic !!”. E stupid. Din orgoliu, bună creştere nu ar face aşa niciodată. Şi clipele trec, încet în pas de melc, iar chinul său creşte în intensitate şi speranţele i se năruie, una câte una, ca un castel de nisip albit de spuma mării. În sfârşit se aude clicul sms-ului în telefonul său mobil. El simte asta mai întâi în palma cu care strânge aparatul şi apoi fluxul îi înţeapă inima. “Ori e albă, ori e neagră”. Şi e albă. ”Accept provocarea, ne vedem în zece minute” scrie ea şi deja el îi vede zâmbetul luminos ca o rază de soare primăvăratică, silueta aţâţătoare, mersul de prințesă… 
  
Se întâlnesc într-o parcare. Gâtuit de emoţie şi înspăimântat de un refuz el îi explică locul unde se află garsoniera şi că ar fi indicat să se vadă acolo pentru câteva minute. "Nu se va întâmpla absolut nimic"…pe onoarea sa. Ştefania îl priveşte cu un amestec de bucurie şi surprindere. Nu se aştepta la aşa ceva, dar argumentele lui referitoare la riscul compromiterii amândurora o determină în cele din urmă să accepte. 
  
Intră pe rând în garsoniera, desigur el mai întâi şi ea îl urmează la câteva minute cu paşi şovăielnici. “Oare face bine ce face??!!” murmură ea, dar încrederea în el îi dă putere. El o invită în bucătăria mică, strâmtă să ia un loc pe scaun şi o serveşte cu un suc. 
  
– Promit…nu-ţi fac niciun rău şi te reţin, cu voia ta bineînţeles, doarcâteva minute…ştii, să nu te dea ai tăi dispărută... o liniştește el cu un zâmbet ştrengar. Dar Ștefania îl privește țintă...și parcă îl hipnotizează cu privirea sa dulce, mieroasă. Apoi ea oftează și ochii i se umezesc instantaneu. Începe să vorbească poticnit, cu durere și pieptul îi tresare spasmodic. 
  
-Să știi că nu mai sunt cu el...cu Emil, băiatul șaten cu care m-ai văzut de mai multe ori.Am rupt logodna...nu se mai putea...era de o gelozie înspăimântătoare. Mă întreb ce slabă am fost atâta timp?...ce oarbă am putut să fiu? cum de am îndurat atâtea din partea lui și a părinților săi? 
  
″De ce te îmbraci cu fusta scurtă??De ce te machezi așa.?....rujul ăsta nu e prea strident...parca ar fi de cocotă??!!De ce vorbești așa mult la telefon? Dar cu cine tot stai pe net???Și de ce mă rog ai întârziat 30 minute? Dar cine era tipul care îți zâmbea la ghișeu?″ Efectiv nu aveam intimitate absolut deloc. În apartamentul pe care l-am închiriat, părinții săi aveau cheie și intrau când doreau ca la ei acasă. Odata eram în dormitor și făceam sex cu Emil și ne-am trezit cu tatăl său umblând prin sufragerie dupa bani. Am tras o spaimă grozavă, am crezut că sunt hoți. Pe el, părinții îl conduceau...″Emil să faci asta...să nu o faci pe cealaltă...ea nu știe, nu are experiență. Așa e bine să asculți de noi că suntem oameni bătrâni și am trecut prin multe.″ Trebuia să ne luam un tablou pentru sufragerie...am stabilit cu Emil să mă întâlnesc la magazin după program. Când am ajuns, deja el era însoțit de ai săi care aleseseră și dăduseră deoparte un tablou... ceva oribil, nu l-am cumpărat, am plâns și am plecat nervoasă!!! La petreceri nu dansa și eram obligată să stau țeapană pe scaun...doar câteodata mă mai prindeam în hora...și el mă privea fix într-un mod ciudat încât îmi trecea orice chef. Atunci la munte, când m-ai apărat de ordinarii aceia...el nu a vrut sa iasă din cameră invocând oboseala zilei. Nu m-a lăsat nici pe mine, dar la insistențele Laurei, colega blondă a cedat cu mare greutate. A fost foarte nervos când i-am povestit de întamplare și m-a acuzat tot pe mine că m-am îmbrăcat provocator, dar sunt și eu tânără...cum să mă îmbrac...ca o babă??Off...și câte și mai câte!!! Atunci ea descătușata începe să plângă, iar lacrimile i se rostogolesc încet eliberatore pe obrajii rotunzi. El a ascultat-o cu atenție și este teribil de încurcat și nu știe cum s-o potolească! 
  
-Te rog, Ștefania calmează-te, îmi pare rău prin ce-ai trecut...uite eu am fost și sunt alături de tine!!!...și o consolează mângâind-o ușor pe părul negru, moale. 
  
– Te-am simțit mereu...ești un om bun, de mare caracter!! Eu nu te merit....Offf...daca ai ști cât de mult m-am gândit la tine, cât am suferit!! Am crezut că te-am pierdut când nu mi-ai mai dat niciun semn!! El o asculta înduioșat. 
  
– Niciodată nu te-am abandonat și nu te voi lăsa, frumoasa mea!! 
  
-Aşa să fie…surâde ea…şi ochii căprui îl privesc scânteietori, iar obrajii devin rumeni. 
  
– Primeşte un mic cadou… 
  
– Cu ce ocazie? întrebă ea curioasă… 
  
– Aşa, de la mine pentru tine, de ziua îndrăgostiţilor…deşi atrecut de mult m-am gândit să îţi fac surpriza acum…să știi că și atunci eram foarte îndrăgostit de tine...dar nu am putut să-mi dezvălui sentimentele... 
  
– Frumos gest…roşeşte ea şi emoţiile o înfierbântă. Fără să vrea,atinge cu antebraţul paharul de suc, iar lichidul galben, aromat, se lăţeşte pe masa mică şi se prelinge pe gresie conform principiului atracţiei gravitaţionale. 
  
– Nu-i nimic, sare el şi şterge repede cu prosoape de hârtie micainundaţie. 
  
– Scuze, scuze! spune ea și își duce mâna la tâmplă, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva foare important... am botezat macheta de la tine, i-am spus „Cuibul visurilor”. Râde usor…cu gura cu buze pline, ispititoare…Şi atunci mâinile lor se ating pentru prima dată şi fiorii îi cuprind instantaneu. Poate că îşi amintesc amândoi citatul lui Stendhal “Cea mai mare fericire pe care o conferă dragostea e prima atingere a mâinilor a doi îndrăgostiţi”. Ochii lor se pipăie, se cuprind, iar trupurile se topesc în furtuna simţurilor carnale. Ştefan se apleacă şi îndrăzneşte un sărut. Ea zâmbind, îşi deschide buzele primitoare şi îi răspunde mai întâi timid, dar într-un fel destul de tentant. El reia şi împreunarea buzelor devine vulcanică. Se sorb,se mănâncă unul pe celălalt după căutări atemporale, dar într-o regăsire eternă. 
  
– Te iubesc Ştefania! rosteşte el fericit. 
  
– Şi eu te iubesc puiul meu, răspunde ea transfigurată de emoţii. Şi îmbrăţişările celor doi însetaţi de iubire continuă, continuă…poate veşnic în „Cuibul visurilor” , chiar a lor, și numai a lor. 
  
Autor, Marinel GÎLCĂ 
  
Referinţă Bibliografică:
Cuibul Visurilor, de Marinel GÎLCĂ / Gabriela Ana Balan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1880, Anul VI, 23 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Gabriela Ana Balan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Ana Balan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!