Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Tabloul Mircea Motrici, epopeea unei pânze
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Tabloul Mircea Motrici, epopeea unei pânze  
 
M-a pătruns până în inimă această reverberaţie spirituală de la Festivalul Naţional de Literatură de la Udeşti în care am avut imensa bucurie să devin laureat. Nu mi-am închipuit că voi ajunge până aici, dat fiind pregătirea mea orientată spre domeniul real şi în care mi-am săpat adânc preocupările profesionale. Doar timpul a dorit să-mi răscolească fiinţa şi să mă întoarcă pe dos, deturnându-mă spre un domeniu ce mocnea în mine încă din anii copilăriei, dar pe care mi le-am estompat în rigiditatea unor idealuri construite în şcoală, încorsetat, poate şi de perspectiva unui loc de muncă dorit cât mai convenabil. N-am ales calea cea mai simplă, ci am căutat întotdeauna soluţia verticală, dar onorantă şi plină de satisfacţia unei munci împlinite de un efort asiduu. A fost o autoflagelare? Se prea poate, dar aceste constrângeri m-au călit şi mi-au oferit suport pentru imaginaţie. Cred încă şi acum că imaginaţia trebuie să fie principalul atu al unui inginer, dincolo de mixul structural al unui matematician, fizician şi practician, absolut necesar. Şi poate că aş fi rămas în această matrice dacă viaţa nu ar fi refuzat să-mi ofere satisfacţia împlinirii profesionale la nivelul aşteptărilor mele. Am căutat să imaginez şi creez, şi în timpul facultăţii, şi după. Dar rezultatul nu a putut fi, niciodată, „gustat” de publicul larg. Munca unui inginer nu poate fi receptată decât prin prisma instituţiilor pe care le serveşte, iar laurii sunt primiţi întotdeauna de un reprezentant al ei „în numele întregii echipe”. Dar nici această perspectivă nu m-ar fi deranjat vreodată, dacă ar fi existat la mijloc un spirit de echipă onest.  
 
Dar acel şut în partea dorsală primit din prea mult zel al unora, m-a determinat să-mi regândesc viitorul, să-mi aplec mult mai atent privirea asupra energiei proprii. Simţeam că ea nu mai este inepuizabilă, aşa cum îmi imaginasem. M-am resemnat la gândul plafonării, deşi am refuzat tot timpul să capitulez.  
 
Am iubit arta plastică dintotdeauna, dar calea aleasă de mine nu mi-a permis s-o arăt. Doar colegii de clasă din şcoala gimnazială au văzut şi simţit în lucrările prezentate de mine, la orele de desen, ceva dincolo de obişnuit, iar eu mă străduiam să-i surprind de fiecare dată. A fost momentul când m-am simţit pe deplin liber.  
 
Abia peste ani, când viaţa m-a tăvălit prin diverse încercări şi mi-a oferit din nou libertatea de a visa, mi-a forţat destinul, întinzându-mi o capcană. Şi am căzut în ea. Patima desenului s-a aprins din nou, cu mai multă forţă. Iar de aici invitaţia unor prieteni de a scrie despre artă şi avalanşa de alte provocări din spaţiul public, pe care structura mea internă călită în matricea formatoare de ingineri, m-a împins să-i dau curs. Şi nu lipsit de importanţă este şi acel imbold al unor mentori de ai mei ce mi-au spus cu alte cuvinte, în contexte diferite, acelaşi lucru: „dacă te porneşti să faci ceva în viaţă, caută s-o faci cât de bine poţi!”. Şi cred că nu i-am dezamăgit.  
 
Şi de aici, trăgând cu ochiul la alţi mentori de-ai mei, am aflat şi de concursurile literare de care eram, până atunci, total neinformat, şi de ce să n-o spun, indiferent. Şi am încercat. Şi, culmea, am şi reuşit!...  
 
Aşa m-am trezit laureat la Festivalul Concurs de Literatură „Rezonanţe udeştene”, ediţia XX, în anul 2015. Dar nu premiul în sine a fost ceea ce m-a marcat, ci frumoasele sentimente şi intensa trăire spirituală de care am avut parte în acea zi, la Udeşti, alături de oameni pentru care hrana spirituală are cea mai bună aromă. Şi am gustat şi eu... Iar acum, mai vreau! Nu pot să mă satur!...  
 
Doar că acum provocările mi s-au multiplicat. Şi încerc să nu-mi dezamăgesc mentorii, nici ca plastician, nici ca scriitor (şi nici ca inginer, deşi aici nu pot fi decât invizibil).  
 
Rezonanţele udeştene trăite la Casa Memorială Eusebiu Camilar şi, apoi, la Casa Memorială Mircea Motrici m-au marcat profund şi încă de atunci încolţise în mine ideea creării unui tablou, dar zbaterile afective nu mi-au zămislit încă soluţia. Am ţinut în mine această frământare, dar eram sigur că ea va răzbate spre suprafaţă cândva. Tot ceea ce trebuia de făcut era să fiu răbdător cu mine însumi.  
 
Simţeam cum arde în mine această idee, dar nu vroia să se lase conturată. Şi nici în taberele de creaţie de la Frumosu, unde familia Lulciuc a fost o gazdă mai mult decât perfectă pentru membrii TAG, veniţi aici în scop lucrativ, încărcaţi de inspiraţie. M-am complăcut să admir şi să zugrăvesc peisajul de o frumuseţe rară, în prag de toamnă, deşi căutările mele nu se simţeau împlinite. Eram invidios, cred, pe elanul creator al colegilor cărora le izvorau lucrări de o frumuseţe copleşitoare din mânuirea măestrită a penelului sau cuţitului pe suprafaţa pânzei. Iar elanul creator al Cristinei Lauric era de-a dreptul dezarmant. Îşi epuizase în foarte scurt timp toate pânzele cu care sosise în tabără. În lipsă de suport textil, a utilizat şi plachete de lemn pe care le-a decorat într-un ritm debordant. A pus ochii şi pe o pânză de-a mea, format 30x40 cm ce-l folosesc uzual pentru portrete şi m-a convins să i-o cedez, deşi îi rezervasem pânzei o altă destinaţie. Aceea în care imaginea nu se lăsase încă descoperită.  
 
A ales un desen abstract pe care l-a aşternut pe pânza albă răsturnând culorile întinse pe o paletă de sticlă. Rezultatul, un amestec precum un clocot irizat de flori în care predomina ocrul. Nu ştiu de ce s-a răzgândit să mai lucreze pânza şi mi-a restituit-o, dar cred că Providenţa a îndemnat-o în această direcţie, pentru că, acasă, am privit lung această pânză căutându-i înţelesul, aşa cum, poate, sculptorul priveşte stânca de marmură încercând să-şi dezvelească din priviri, capodopera. Au trecut zile, săptămâni… Dar abia când ochii mi-au alunecat întâmplător pe imaginea lui Mircea Motrici din coperta cărţii sale, Libertatea visului, am ştiut care-i va fi destinaţia acestei pânze. Şi am început să cioplesc conturul. Şi ar fi fost suficient atât, dar cineva m-a îndemnat să-l şlefuiesc, încât adaosul meu de culoare nu a făcut decât să desăvârşească formele, lăsând să respire patina stratului abstract, asemenea unui Haiku modelat plastic. Şi cum fac de obicei, mi-am chemat cei mai aspri critici să-şi spună părerea, iar privirea lor aprobatoare m-a liniştit. Acum pânza putea să dospească în aşteptarea desăvârşirii.  
 
Ar mai trebui să mai povestesc şi de destinul altei pânze, în acelaşi format, în care am zugrăvit o fetiţă privind melancolic printr-un geam. Şi ar mai trebui să spun că cei mai pasionaţi admiratori ai creaţiei mele plastice sunt rudele apropiate, aşa că de multe ori cedez cerinţelor lor de a-mi prelua pânzele şi a-şi decora pereţii locuinţei. Şi fetiţa din fereastră mi-a fost luată. Eu o pregătisem pentru Salonul-Concurs Anual al Artiştilor Plastici Amatori din Suceava (2015), dar Providenţa a dorit altceva. Părinţii mei, căci prin ei s-a înfăptuit ea, au ales s-o înrămeze, aşa că atunci când a trebuit să duc lucrările pentru înscriere, pânza era în atelierul tâmplarului. Prin urmare, am ales alte lucrări.  
 
Tot pe seama Providenţei aş lăsa şi faptul că-n preziua vernisajului, mi-am vizitat părinţii şi am văzut lucrarea înrămată. Nu se potrivea deloc. Pe fondul predominant gri al lucrării, cremul lemnului natur nu-şi găsea locul. I-am cerut tatei să o schimb, iar acasă, le-am potrivit. Atunci am văzut cât de bine se armonizează cu tabloul lui Motrici. Parcă a fost făcut special pentru el.  
 
Şi cum s-a potrivit mai bine desăvârşirea acestei lucrări cu lansarea de carte ce s-a ţinut în aceaşi zi cu vernisajul de la Salonul-Concurs!... Aşa că n-am ezitat ca să nu profit de ocazie pentru ca să-i ofer doamnei Rozalia Motrici tabloul. L-am simţit ca un gest firesc, precum o răsuflare de împlinire a unui vis. Oare a fost doar visul meu? Oare prin această pânză Mircea Motrici a căpătat contur participând la lansarea postumă a propriei cărţi, a antologiei de autor „Pecetea stelară”? Sunt întrebări retorice la care nu aştept un răspuns, dar am sentimentul că-l voi afla cândva… Poate atunci când stelele îmi vor vorbi şi mie.  
 
de Gabriel Todică  
decembrie 2015  
 
 
e-mail de la Rozalia Motrici (26.12.2015):  
Eu trebuie să vă mulțumesc și pentru povestea tabloului, poate odată ați putea-o publica, merită! Dar povestea continuă. Seara târziu, după ce m-am liniștit, m-am gândit că nu am fost de loc inspirată, ar fi trebuit să pun tabloul la vedere lângă cărți, pentru că, cred din tot sufletul, că acest tablou s-a vrut pentru această lansare, (eu am considerat cartea lui ca ”Dar de Crăciun” pentru prietenii lui, iar el, ca și cu alte ocazii, îmi face cadouri prin diverse persoane, acest tablou a fost ”Darul lui de Crăciun” pentru mine) în unele situații Mircea mă ajută, și faptul că în acel moment nu a făcut-o, e pentru că el știa că vreți ca gestul dvs să fie discret.  
Abia aici se termină povestea tabloului!  
Toate cele bune!  
RMotrici  
 
Referinţă Bibliografică:
Tabloul Mircea Motrici, epopeea unei pânze / Gabriel Todică : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1820, Anul V, 25 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Gabriel Todică : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriel Todică
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!