Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1868 din 11 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Valentina Becart, Peste fiecare piatră – trupul meu de apă – mereu şi mereu...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Valentina Becart  
 
Peste fiecare piatră – trupul meu de apă – mereu şi mereu  
(Mirela-Ioana Borchin, Apa, proză scurtă, Editura Mirton, Timişoara, 2015. Cu o Prefaţă de Eugen Dorcescu).  
 
(comentariu becartian)  
 
Iubirea ca ideal, iubirea ca mister, fuga de ataşament, dragostea de frate, amintirile unui trecut regretat, alegerea unei profesii, boala, moartea sunt temele predilecte, cuprinse în proză, de altfel, sunt „feţele” unei vieţi trăite între aceleaşi ţărmuri, în acelaşi cerc istovitor, dar mereu „cu ochii spre lume”. Şi lumea îşi urma cursul fără să ţină seama de trecerea impasibilă a timpului, înregimentată într-un şablon stabilit de societate sau religie, cel mai adesea.  
 
„Râdeau în hohote. Poate râdeau chiar de mine.De cum stăteam singură-cuc, cu ochii spre lume. Sau poate aveau un alt motiv să râdă. Fiindcă i-am mai văzut împreună râzând. De câteva ori. O dată, chiar în Timişoara. După câţiva ani. Au avut o legătură de durată. Cine ştie până când. Ca şi profesorul meu de sculptură, cu o colegă din Jadani. Ani la rând. Treceau pe lângă mine, cu acelaşi râs”. Până la urmă, râsul era o descătuşare, o latură a celor care ştiau bine că viaţa este un joc, niciodată câştigat... „Eu rămâneam locului, serioasă. Nu întrebam nimic, dar nici nu mă divulgam. Priveam totul de departe. Şi visam. Ca pe malul mării. Ca într-o gară”. (Fuga) Aici putem descoperi o caracteristică importantă a personajului; discreţia, seriozitatea cu care privea lucrurile şi pe cei care „treceau pe lângă mine”. Această imagine, a celor care „râdeau în hohote”, i-a trezit şi un sentiment nou, noi întrebări asupra celor care ştiu să împartă o clipă de fericire, fie şi furată...  
 
„În felul meu, te aşteptam. Aş fi vrut să mă iei de mână şi să pornim împreună pe acel drum, al cărui capăt niciodată nu l-am văzut”. „Când am văzut că te apropii, am pus cartea deoparte. Am uitat tot ce ştiam. Nu-ţi vedeam chipul, dar îţi recunoşteam braţele. Delicateţea cu care m-ai luat de mână”. (Fuga)  
 
Iubirea este cea care face sufletul să tresară, care vindecă, sfidează logica: „ACEASTA ESTE IUBIREA AGAPE. Parcă mi-ar fi înfipt un cuţit în inimă. Era vocea justiţiarului. A celui ce-mi privea povestea din afară. Am început să am frisoane. Îmi tremurau buzele, degetele, inima, de spaimă”(Visul) ; care te face să-ţi pierzi „capul”; „E o nelinişte, până la înţepături în zona inimii”. Totul în jur este cuprins de magie, se estompează. Până şi chipul celui iubit se epurează, plutind în aer doar un „miros discret de ape curgătoare”, adulmecând cu întreaga fiinţă „mirosul trupului tău în mişcare”.  
 
 
 
Volumul de proză scurtă Apa, semnat de d-na Mirela-Ioana Borchin, se bazează, în mare parte, pe amintirea atâtor lucruri care şi-au lăsat strălucirea într-o lacrimă rostogolită la ceasul înserării. Trăirea interioară este sfâşiată (de multe ori) de furtuni neprevăzute, personajele reuşind să găsească, însă, cel mai bun adăpost într-o amăgire de o clipă, într-un gând aruncat peste „puntea suspinelor”, sperând că linia orizontului le va dărui un curcubeu după fiecare ploaie, după fiecare lacrimă.  
 
Apa, ca element al genezei, al regenerării şi al învierii, al metamorfozei, al nemuririi, dar şi al distrugerii, ca element transcendental, determină o profundă meditaţie a peregrinării prin această existenţă, inducând stări euforice, visul „tinereţii veşnice”, dar, în acelaşi timp, şi angoase cauzate de forţele obscure ale adâncului şi, mai mult decât atât, apa este locul de trecere către tărâmul morţilor (râul Styx).  
 
Încercând a surprinde fermenţii ascunşi ai semnificaţiilor din proza d-nei Mirela-Ioana Borchin, gândurile au venit ca o avalanşă, din care, cu mare greutate, am reuşit să fac o selecţie, oprindu-mă, întâmplător sau nu, la Toccata and Fugue (J.S.Bach); fata morgana; Mitul lui Narcis, Muntele vrăjit (Thomas Mann). Desigur, nu trebuie să uit de Paradisul pierdut : „Un Paradis nedefinit, însă, poate chiar inexistent, o stare de Idealitate, o Aspiraţie, o Proiecţie a eului, o sete, o dorinţă de Perfecţiune şi de Eternitate, în efemeritatea grosieră, funciar imperfectă, a lumii. Mai mult, nefiind vorba, neapărat, de viziunea biblică binecunoscută (care nu o preocupă decât, poate, cultural, şi episodic, nu şi existenţial, şi constant, pe autoare), nu e vorba nici de ratarea, odată pentru totdeauna, încă de la Geneză, a Paradisului, ci de dispariţia lui continuă, reiterată, de reconfirmarea eşecului, cu fiecare episod de viaţă, cât de cât luminos şi promiţător, în ceaţa şi în negura fără margini ale Samsarei (Şampania, Sfârşitul)”. (Eugen Dorcescu)  
 
 
 
„O fugă începe cu o temă principală, ‘subiectul’, care se va auzi succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitaţie; când toate vocile au expus tema, ‘expoziţia’ e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau ‘episod’, dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalităţi înrudite” (Wikipedia) (Toccata and Fugue) (J.S.Bach).  
 
Citind acest pasaj am realizat într-o fulgerare de secundă că viaţa este o „imitaţie”, că „vocile” expun aceeaşi temă (de când lumea şi pământul), dar în tonalităţi diferite şi, totuşi, atât de înrudite.  
 
Fiecare dintre noi încearcă (din toate puterile) să se individualizeze, să-şi reconstruiască eul (ca fiind unic, incoruptibil şi indestructibil), strădanie, în definitiv, iluzorie... Autoarea are adânc impregnată în conştiinţă efemeritatea şi perisabilitatea vieţii, cu fiecare victorie câştigată aflându-se tot mai aproape de nimicnicia lucrurilor: „Nimicnicia, această esenţă a esenţelor, este abordată şi tratată, însă, cu o extraordinară artă a contemplării, dar şi a implicării. Cu o artă atât de subtilă, de înaltă, de elaborată, încât îşi disimulează integral mijloacele, procedeele, lăsând la vedere, şi în viguroasă acţiune, numai efectele”. (Eugen Dorcescu). Din păcate, cu toate eforturile depuse pentru a ajunge esenţa, întâmpină o rezistenţă acerbă din partea necunoscutului, misterul primei deveniri rămânând neelucidat. De aici şi nostalgia după închipuitul Eden pierdut, după locul unde Dumnezeu te tratează ca pe un egal: învăluit în lumină şi fericire nemărginită.  
 
Personajele nu devin „sclave” ale miturilor, nu ajung în pragul disperărilor iremediabile, atunci când cruda realitate le curtează, le arată toate feţele posibile: de la iubire la ură, de la viaţa ca „permanenţă”... până la boală şi moartea rudelor, fraţilor, părinţilor.  
 
Desigur, suferinţa face parte integrantă din destinul fiecăria dintre noi, iar Mirela-Ioana Borchin scoate în evidenţă faptul că nimeni nu este „iertat” de păcatul strămoşesc şi fiecare, în parte, trebuie să îndure cu stoicism toate vicisitudinile vieţii pământeşti.  
 
Nota specifică este dată de substanţa scrierilor, de posibilităţile inepuizabile ale prozatoarei în exploatarea registrului simbolic, ideile, frazele fiind tăiate brusc (de multe ori), creând o altă realitate, abia perceptibilă pentru cititorul neavizat.  
 
Subtilităţile intertextuale dau savoarea şi profunzimea întregului volum. Autoarea încearcă o „strategie semiotică”, mânuind cu rafinament naraţiunea, întâmplările şi raporturile tensionate dintre acestea. Proza d-nei Mirela-Ioana Borchin are, ca fundament, spaţiul şi timpul. Spaţiul-timp îşi face intrarea pe scena lumii ca un univers –bloc, unde nu există nici loc, nici timp, ci evenimente. Spaţiul şi timpul sunt întrepătrunse – nu există separate. „Timpul şi spaţiul nu sunt decât ‘umbre’ ”! exclamă Minkowski. Totul este iluzie, este închipuirea noastră transformată într-o himerică devenire. „Realitatea e proiecţia noastră. În rest, doar halucinaţie. Şi efect halucinatoriu”.  
 
Cu toate acestea, viaţa curge, nestăvilit, în acest spaţiul terestru şi-ntr-un timp determinat.  
 
Personajele încearcă să-şi explice prezentul prin umbrele trecutului, scepticismul reuşind să năruie, adesea, trăinicia unui vis...  
 
„DESTINUL uman este un labirint, din care, însă, individul poate ţâşni în ipostaze cu totul neaşteptate pentru semenii săi. Totodată, omul stăpâneşte în chip absolut universul, deoarece gândul i s-a întâlnit cu visul şi s-a născut cunoaşterea, care luminează trecutul şi explică prezentul”. Există credinţa în destin? Nu voi insista, dar în acest labirint se petrece totul: de la naştere până la moarte. Dincolo de aparenţe, în întreaga scriere sunt şi stări încifrate, personajele afişând o seninătate „construită”, autocontemplarea în apele limpezi ale sacrului căpătând, uneori, accente narcisiste...încercând, asemenea lui Narcis, „să-şi atingă propria imagine” reflectată, să-şi devoaleze propriul sine, în căutarea Paradisului pierdut, în definirea „ascunsului” din infinitele forme purtătoare de viaţă.  
 
 
 
Sentimentul dominant din volum, cum am mai specificat, este iubirea, cu toate formele ei, incitante, devoratoare, sublime.  
 
Iubitul este mai mult o fantasmă a imaginaţiei, abia perceptibil. Contururile lui sunt vagi, simbolice, atemporale. „Fiindcă tu m-ai invitat la dans şi m-ai cuprins protector, cu braţele tale, nici groase, nici subţiri... Poate că, sufleteşte, am rămas la vârsta aceea la care ascultam de Bunu John”. Sau: „Ca două fuioare de ceaţă, mai degrabă”. „Ce imagine! Asta e reprezentarea ta? Două fuioare de ceaţă răsărind dintr-un lac? Sau dintr-un râu?” Ceaţa estompează, este un obtacol, care ascunde forme, ca şi apele tulburi ce dau un sentiment de nelinişte, de neprevăzut al adâncului. „Tulburi apele când apari...” „Le scot din amorţire, din platitudinea, care pare comodă, dar nu e”. „Dai impresia că eşti din altă lume. Excentric. Atemporal”. „Caut pe cineva din atemporalitatea mea: pe tine”. (Autodialog I). „Dar ce fel de oameni sunt aceia care preferă monotonia mării? Cred că sunt oameni care au observat prea îndelung şi prea adânc cât de complicate sunt procesele lăuntrice pentru a nu cere înainte de toate cel puţin un lucru celor exterioare: simplitate”.  
 
 
 
În întreaga scriere există şi o teamă, teama de ceva necunoscut, de lucruri care îşi vor pierde magia, dacă, asemenea unei „fata morgana”, personajul nu dipare la timp, înainte ca următoarea clipă să-i distrugă universul ideatic, abia creat. „Nu cumva ne e prea teamă că ne pierdem? Eu trăiesc cu frica asta. Ar fi păcat să se destrame vraja, ce ne leagă de atâta vreme.  
 
– Ca să dureze, relaţia noastră are nevoie de luciditate şi calm. Altfel, o nimicim cu mâna noastră”. (Paharul).  
 
Personajul pare urmărit de ceva, de cineva... în aer pluteşte un fel de vânătoare. Cineva nevăzut îşi urmăreşte „prada”, aşteptând-o în fiecare moment de îndoială, la răscrucea infinitelor întrebări fără răspunsuri. „Ne iubim, în vis. Ne ferim, în realitate”. (Autodialog II). De ce această îngrijorare, cine ar putea să distrugă ţesătura unui vis minunat? Din păcate, există mereu privirea peste umăr, mereu spaima că ceea ce-i este oferit privirii (cu voluptate şi extrem de ademenitor) se va transforma, după o singură zbatere de pleoapă, în umbre înşelătoare ce-şi vor începe dansul hipnotic, în preajma gândului naiv şi uşor de subjugat. Iată de ce personajul se amestecă printre lucruri, încearcă jocul „de-a prinselea”, dar trişează, se retrage în vârful picioarelor, înainte de a fi prins în plasa devoratoare a întâmplărilor.  
 
Cine ar putea spune că e uşor să te sustragi realităţii care te soarbe, în tăvălugul ei, ca într-o tornadă, ca într-o revărsare de ape peste blândeţea câmpiei abia înverzite? Odată „aruncat” în lume, trebuie să înduri povara „stâncii” rostogolite spre vârful muntelui, asemenea lui Sisif. Dar orice început are şi un sfârşit. „În clipa de dinainte, ai totul. În clipa următoare, nu mai ai nimic. Cele două clipe sunt lipite ca două foi într-una. Ca viaţa şi moartea”. De multe ori, evenimentele tragice erau „refuzate”, de neacceptat.  
 
„Cu doi ani în urmă, unchiul Vaniuţa murise, lovit de tren. Primarul de atunci, chemat de Miliţie, ca să identifice cadavrul, nu a avut tăria să-l privească şi a declarat că e un ‘necunoscut’. L-au şi îngropat aşa, în cimitirul satului, scriind pe cruce NECUNOSCUT”. (Unchiul Vanea). Durerea nu are oprelişti, nu are limite. Dincolo de povara de a fi un prizonier în propriul trup, în compensare, omului i-a fost oferit visul, ca loc de taină şi mângâiere a sufletului. Puterea de a visa cu ochii deschişi e o adevărată minune. Mai ales atunci când iubeşti. „Mereu visez cu tine. Ştii starea aceea de dimineaţă, când te trezeşti dintr-un vis frumos... şi închizi ochii, refuzând să te trezeşti?... Ştii că e vis, dar, vrând să mai visezi încă, strângi tare ochii?  
 
– Nici eu nu m-aş trezi din visele cu tine. Îmi place foarte tare să te visez. Şi te înţeleg. Din aşa vise, cine ar vrea să se trezească?  
 
– Nici să visăm nu suntem, cu adevărat, liberi. De la ora, la ora... Ne impune societatea un program, o anumită luciditate, o prezenţă efectivă, în altă parte.  
 
– Tu eşti partea cea mai reală a viselor mele.  
 
– Iar tu, partea cea mai ireală a realităţii mele. Mă faci să trăiesc frumos într-o lume hâdă. – Văd că scrii mai bine de când eşti îndrăgostită. Ai un alt suflu, o altă forţă.  
 
– Datorită ţie. Mă tragi după tine şi mă urci, şi mă urci...” (Superfluu)  
 
 
 
Doar iubirea adevărată te poate înălţa pe cele mai înalte culmi, te poate îmbrăca în vălul ei albastru, mai albastru decât cerul de vară.  
 
Oricât de mult şi-ar dori cineva să iubească „necondiţionat”, este aproape imposibil. Posesiunea, frica de concurenţă şi gelozia sunt ingrediente care stau în preajma acestui unic şi neasemuit sentiment, „ingrediente” care, într-un final, duc la uzură şi la suferinţă.  
 
„Frică? Tu îţi dai seama ce grozăvie spui? De ce anume ţi-e frică?” „De concurenţă”. „Şi, presupunând că ar fi aşa, că ai concura cu o femeie în inima mea – ceea ce nu e decât o ipoteză – de unde ştii că nu ai câştiga tu?” „Mă doare ideea de concurenţă. Tu eşti singur în sufletul meu”. ... „Nu am să te pierd. Chiar dacă ai să pleci de lângă mine, ai să te întorci, iar şi iar. N-ai să poţi trăi fără mine”. „De unde ştii? Şi de câte ori crezi că mă voi întoarce la tine?” „De multe ori”. „Am nevoie de linişte”. „O vei avea. Pe malul unei ape. Al unui râu cu sălcii, cu nuferi răzleţi. Sau în preajma unei mănăstiri din munţi, atunci când bat clopotele, toaca. Eu sunt vie, tumultuoasă, inima-mi zvâcneşte, când văd o femeie lângă tine...” (Autodialog IX)  
 
Atunci când eşti îndrăgostit, gândul îţi fuge mereu în altă parte, mereu la cel dorit, adorat... numele lui apare mereu pe buze. Când împlinirea este totală, în actul iubirii, dăruirea este fără oprelişti, bucuria nu poate fi ascunsă de o privire curioasă.  
 
„Îmi dau seama că ar trebui să mă controlez, să fiu atent la ce mi se spune”. „Bine că poţi face asta”. „Pot. Cam cu un minut înainte de a pleca”. „Ce-i de făcut?” „Nimic”. „Suntem într-o situaţie fără ieşire”. „Într-o poveste atipică, în plină desfăşurare”. „Am început să cred toate poveştile de dragoste imposibilă. Cătălina l-a iubit, într-adevăr, pe Luceafăr”. „Şi el şi-ar fi dat nemurirea pentru ea. Sigur”. „Iar colega mea, care a venit la mine, ca să-şi pună sutienul, fiindcă nu putea ieşi aşa pe stradă, tocmai făcuse dragoste... Era destinsă, avea ochii atât de limpezi...” „Chiar crezi?” „Sunt convinsă. Vorbea despre el cu o bucurie!...” (Autodialog X)  
 
Ce poate fi mai convingător decât aceste fraze de o sinceritate frapantă, fraze scurte, limpezi, care cuprind măreţia şi veşnicia unui sentiment?  
 
Uneori, fraza tăiată brusc te duce cu gândul la o ploaie scurtă de vară, la o erupţie vulcanică, de unde trebuie să fugi cât mai tare şi mai repede. „Nu te uita în urmă!” Acesta a fost sfatul lui Hades, atunci când Orfeu a cerut s-o lase pe Euridice să se întoarcă la el. Câtă poezie, joc fascinant al ideilor, al imaginaţiei debordante se găsesc în fragmentul ce urmează: „Nu-mi pot explica altfel atracţia aceasta, fascinaţia aceasta. Nălucirile...” „Te temi cumva?” „Nu, sigur nu!” „Atât de firesc, de grăbită, de zâmbitoare ai intrat în viaţa mea!” „Te ştiam de mult”. „Puţini au transluciditatea ta, credinţa, rezistenţa...” „Mă ajuţi să trăiesc”. „Şi tu mă ajuţi să trăiesc. Îţi dai seama câte milioane de trestii s-au dat la o parte, ca să ne facă loc unul lângă altul?” „Trestii gânditoare”. „Miraculos! Ne-am ivit, fără nicio premeditare, ca trestiile în bătaia vântului, unul pentru celălalt”. (Autodialog I)  
 
 
 
Vrea personajul din fragmentul de mai sus să piardă ceva din vraja unui cântec, din splendoarea unei înserări alături de cel drag? Cu certitudine, nu. Şi de aici, prudenţa, grija de a nu tulbura oglinzile apelor. Ideile, însufleţite adesea, poartă cu sine aluzii învăluitoare, de mare reafinament, ironia fină fiind ingredientul care conferă savoarea unor scrieri. În această învăluire de gânduri, de idei, de literatură, suport vital pentru pesonajele din volum – „N-ai încredere în literatură? Poţi avea cea mai mare încredere în ea. E ştiinţa ştiinţelor. Esenţializează şi comunică mai mult decât orice altă ştiinţă” (Castanul) – ... se strecoară viaţa sub toate formele, trăirile şi provocările posibile.  
 
 
 
Aş putea spune că viaţa este ca un munte: greu de escaladat, plină de frumuseţe, dar şi de tristeţe, de pericole. Momentele de dezamăgire şi disperare nu se lasă mult aşteptate. „Nu puteam continua aşa. Iartă-mă!” „N-o să mai am încredere niciodată într-un bărbat”. „Ştii că nu toţi bărbaţii sunt la fel. Te rog să nu mă incluzi în nicio categorie. Şi nici să nu mă compari. Eu nu sunt ca alţi bărbaţi”. Aceste trăiri sunt surprinse cu mult meşteşug, în fragmente de mare fineţe şi profunzime. De durere fără de margini: „draperii negre mi-am pus în geam”.  
 
 
 
„Nu te mai pot iubi, nici măcar în amintire. Vreau să iubesc, cu adevărat, pe cineva, pe absolut oricine, de dragul iubirii doar. Şi nu mai pot nici măcar atât. Poate că şi sufletul meu a murit. Vreau să iubesc ceva şi nu găsesc. Nimic nu mă mai atrage. Nu pot să văd dincolo de negrul din faţa ochilor. Draperii negre mi-am pus la geam. O, Pandora, sămânţa ta de speranţă nu mai încolţeşte-n mine!” (Extemporalul). Iată o frază de o mare intensitate a trăirilor, cu profunzimi tulburătoare, revelatorii, cuvintele se prind într-un joc al imaginarului şi fanteziei, adevărate esenţe ale unei gândiri complexe: „Ai omorât în mine izvoare, şi râuri, şi fântâni”.  
 
 
 
Odată cu maternitatea, cu apariţia primului copil, femeia ocupă un loc secund, constatând, la un moment dat, că a pierdut ceva din fiecare anotimp aşternut în cale.  
 
 
 
” – La tine maternitatea era mai puternică decât feminitatea?  
 
– Cred că da. Am început să mă gândesc la sufletul meu, numai după ce au crescut copiii şi s-au îndepărtat de mine. Atunci, nu. Aveam impresia că fac ceea ce trebuia făcut”. (Valurile). Sigur, există un timp în care te implici, în care totul pare că merge în direcţia bună, nerealizând că lipseşte acel ceva care te determină să urci toţi munţii, să respiri aerul curat din preajma izvoarelor.  
 
„– Poate că dragostea este o experienţă existenţială care îmi lipseşte. Dar am trăit din plin maternitatea. Şi cariera.  
 
– Ţi-ai ratat şansa. Ai tratat cu nesăbuinţă ceea ce era esenţial.  
 
– Eram ca prinsă într-un vârtej. Doborâtă mereu de următorul val... M-ai cam pus la zid în seara asta”. (Vârtejul). Timpul nu iartă nimic. Se scuge silenţios, lăsând câte o rană acolo unde ceva... înflorea misterios. Aşa, ca o satisfacţie „personală”, ca o răzbunare nefondată. Cariera, căsnicia, maternitatea, creşterea copiilor uzează ceva din fiinţa noastră, din visul ce s-a crezut mai presus de banalul vieţii. Şi, fără vrere, apar stări tensionate, iritante, fiind necesară o schimbare, o reorientare pe foliajul fragil al existenţei.  
 
„– Of, ce iritată eşti! Tu ştiai să te bucuri, într-o mie de feluri, de o rază de soare. Şi să ne faci şi pe noi să vedem frumosul, oriunde în lumea asta.  
 
– N-am dormit deloc azi-noapte. M-am frământat cu gândul că trebuie să iau o decizie foarte importantă, pentru cum va fi viaţa mea de-acum încolo.  
 
– Dacă e vorba de viaţa ta, tu trebuie să decizi. Într-adevăr. Ori, ori...  
 
– Păi, tocmai asta e: că alegerea e cumplit de greu de făcut. Viaţa e mult mai complicată decât credeam. Şi mi-am dat un răgaz...” (Salvarea sufletului)  
 
 
 
Sunt fragmente în care ironia vieţii este dusă până la dezumanizare. Din exterior, totul pare frumos, civilizat şi plin de iubire.  
 
„Trăiesc într-un mediu civilizat. Lucrez într-un mediu civilizat. Merg la locul de muncă pe jos. Nu văd om beat, aurolac sau vreo persoană violentă, la orice oră aş trece prin Parcul Botanic, prin Centru sau pe lângă Catedrală. În Universitate, de la Poartă, la Decanat, la Catedră, în Amfiteatru, numai oameni decenţi, educaţi, manieraţi. De vreo zece ani, s-a mutat, în apartamentul de lângă mine, o familie de ‘tineri căsătoriţi’. El avea peste 60 de ani, ea, 36. Când a venit prima oară la uşa mea, ca să-mi ceară să mă ocup, la engleză, de copilul ei, din prima căsnicie, era gravidă. Aştepta încă un băieţel”.  
 
 
 
Îndată ce femeia de 36 de ani i-a călcat pragul şi a început să se destuinuie, personajul nostru încerca să caute, cu febrilitate... noi puncte de sprijin.  
 
„...„Cum te ameninţă?” „Cu bătaia!” „Poftim?! Marele intelectual?” „I-am spus că nu mă sperii eu de pumnii lui!” „Ce subiecte de discuţie aveţi voi!” „Da, când mă doare în halul ăsta capul! De mă ustură ochii. Şi mă seacă durerea, de-mi doresc moartea!” „Nu mai vorbi aşa. Zi: Doamne fereşte!”...(Pumnul)  
 
 
 
Când întreaga existenţă este pusă la încercare ce-ţi mai rămâne de făcut? Să încerci un dialog cu metafizicul şi reflectarea în ape lipezi, înainte ca cineva să arunce piatra...  
 
Dorinţa de purificare, de înălţare deasupra tuturor acestor lucruri grosiere, dorinţa de purificare de „barbaria lumii” este acerbă...şi, mai ales, de contopire cu cealaltă jumătate, cu sufletul pereche. Şi aduc spre exemplificare: „Puritatea dragostei tale e cea a apei curgătoare, la confluenţa cu fluviul. Fără astâmpăr. În fierbere”. Imaginea iubitului este luminoasă, aşa cum a văzut-o şi Narcis reflectată în apă. „Niciodată n-ai fost mai împăcat cu tine, mai luminos, mai încrezător în perspectiva ta. Niciodată n-ai mirosit mai puternic a nuferi”. „Ce bine că ne-am întâlnit! Că ne-a pus Cineva, totuşi, unul lângă altul”. „O mai fi cineva iubit ca tine?” „Eu sper că nu”. „Poate că nici nu te iubesc destul...” „Ai putea mai mult şi nu o faci?” „Nu. E tot ce pot face. Cu o abnegaţie de râu, care nu va seca niciodată”. „Aş muri fără tine!” „N-am glumit când am spus că am format o diadă. În timp, pas cu pas”. (Autodialog XII)  
 
Când sufletul nu mai află resurse pentru vindecare, personajul se îndreaptă către natură, această sursă generatoare de energie şi frumos.  
 
„Şi am găsit apoi o mângâiere în fiecare fulg de nea. Ceva din acele atingeri, reci şi topite pe obrazul meu, pe buze, pe gene, încă resimt, chiar dacă frunzele cad departe de mine”. Dar o altă latură a naturii este respinsă: „Nu mi-au plăcut ploaia, ceaţa, bruma, vântul. Răcelile de sezon. Strănutul stradal. Tusea”. (Mai e mult până-n decembrie?). Cum să-ţi placă aceste fenomene, care adâncesc suferinţa, tristeţea, induc o stare de disconfort, de angoasă, de descompunere!?  
 
 
 
În acest spaţiu-timp (iluzoriu, de altfel), se petrec toate evenimentele unei existenţe (efemere, din păcate, sau nu). Unele dau sens şi culoare vieţii: naşterea unui copil, botezul, nunta, împlinirea profesională: „Am ajuns, la liceu, pe mâna Profesorului Mihai Gafencu, care nu mi-a fost doar profesor de română, ci şi diriginte. Ca el voiam să fiu. Să văd dincolo de rânduri, şi dincolo de lucruri, şi să am curajul să spun ce văd cu voce tare. Să ţin la distanţă lumea şi, totuşi, să pătrund în sufletul celor ce mă merită. Să am cunoştinţe, convingeri, dar şi umor (‘Căci am şi memorie, nu doar aspect de elefant’; ‘Şi mai bine trăieşti o zi ca vulturul, decât o sută de ani precum cioara’ etc.). Să ştiu toată literatura română şi toată gramatica, nu doar secţiuni din acestea. Să trăiesc toate rolurile personajelor din cărţi, dar şi rolul scriitorului. Să mă pun în context”. (Bunul John) , reuşita la facultate, obţinerea unui „job” bine plătit etc.  
 
 
 
Altele, dimpotrivă: „Suferinţă tu, dureros de dulce”. „Şi suferinţa e de la El. Totul”. „Când Emilia agoniza, în aceeaşi cameră cu ea, Mama cosea gobelin la masă, iar eu scriam, pe pat, Semantica modurilor incertitudinii”. „Ce scenă!” „Vorbeam tot timpul. Emilia îşi pregătea atunci ieşirea din lume”. (Autodialog I). Cât de subtil, de abia „tangibil”, este pomenită dispariţa, moartea, în final, generatoare de spaimă: „E îngrozitor să ai un trup în care nu mai încapi”. Uneori apare şi unda de ironie: „Tanti Lida a murit tot într-o seară de toamnă. Fiul ei a găsit-o pe scaun, cu mâinile în aluat şi capul puţin aplecat. Frământa cornuleţe cu nucă...” ; sau:  
 
„– Doamna Borchin, am făcut necroloage pentru Scorobete, Şerban, Felicia Giurgiu, Profesorul Munteanu... Mai rămâne să fac şi pentru mine şi, când mă înmormântaţi, numai să puneţi să meargă banda...” (Mentorul meu nu are statuie). Memorabil este fragmentul următor: „Şi, înainte de a muri, a ajuns piele şi os”. „Doamne, nu se poate! Doina să moară?!!! Nu se poate! Ştiţi cum învăţa fata aia? Ştiţi ce minte avea???” „Ştiu ce minte avea. À la Descartes. Dar mai ştiu şi ce lecturi avea. Am avut sentimentul, când am văzut-o coborâtă în mormânt, că se îngroapă o bibliotecă”.(Doamna Profesoară)  
 
 
 
Dincolo de toate aceste întâmplări fireşti, umane, necesare… se situează arta, gustul pentru muzică, pictură, literatură, aşa cum reise din proza Lansarea (Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timişoara, Editura Eurostampa, 2015).  
 
 
 
La anumite profunzimi sufleteşti, cuvintele obişnuite îşi pierd valoarea, aici totul devine magic, gândurile împrumută ceva din esenţele celor mai rafinate sensibilităţi, aici se caută sensul... Astfel, în momentul în care poetul îşi face apariţia, se produce mirajul, avalanşe de stări contradictorii se revarsă din preaplinul fiinţei personajului, chinuit de emoţie şi de teama de a nu se ridica la înălţimea evenimentului. Ca exemplificare, redau câteva pasaje:  
 
 
 
„Soseşte Poetul, cu fiica sa din Germania. El, strălucitor. Ea, prietenoasă. ‘Am ajuns şi această zi!’ ”. Sau: „Doar în partea stângă rămâne un loc gol. Acolo îmi fuge privirea. Văd un gând în picioare, aplaudându-mă. ‘Ca un stâlpnic’. Un nod de lacrimi mi-e gâtul, şi aşa iritat. Aranjasem cu Florina să-mi ia locul, în caz că rămân fără voce, dar şi ea e răcită cobză. N-am ce face. Trebuie să încep. Privind în partea stângă... ‘La poartă nu-i nimeni./ La poartă e tatăl’. Şi Mama, pe un scaun, în dreptul meu, îmbrăcată în negru. Au venit toţi preoţii invitaţi de Eugen Dorcescu. Scriitorii. Fiicele, Alina şi Dana. Nepoatele sale. Profesorii mei, colegii mei, copiii mei, studenţii mei. Toate privirile sunt îndreptate spre mine. Dar eu caut gândul acela, din partea stângă a sălii. Pe el vreau să mă sprijin”.  
 
 
 
Mereu nevoia de un „punct de sprijin”, de siguranţă, atunci când stările de aşteptare încordată, de căutări înfigurate se transformă într-un chin de nesuportat. La această lansare, s-a adus şi un omagiu celei care a plecat în veşnicie, pe un tărâm al regăsirii de sine, al liniştii eterne, cea care a stat alături de Poet „aproape o viaţă”... „În Aula Magna, a avut loc o lansare de carte unică: Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, o carte dedicată Doamnei unui Poet veritabil, capabil să trăiască, cu iubita-i soţie, visul celtic, să înţeleagă că ‘s-au unit dinspre moarte’ şi că ‘se vor uni din nou/ zburând/ şi liberi/ şi eterni/ şi jubilând/ ca flacăra zvâcnită din cenuşă’... Păstrăm momentul de reculegere. O simt pe Olimpia-Octavia, trecând prin spatele meu, spre Poet. Şi-mi vine să mă uit într-acolo. Să văd dacă îl ia de braţ. Dar rămân nemişcată. Ascult tăcerea. Particip la ea. Doar inima îmi sparge pieptul. Ridic ochii din pământ. ‘Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească! Amintirea ei va dăinui, atâta timp cât absenţa sa va durea şi va conta!’ Profesorii, ‘cărturarii oraşului’ aduc elogii poetului, nutrind preţuire, simpatie pentru spiritu-i elevat. Nu puteam aduce în Aula Magna o poezie mai adâncă, mai complexă, mai rafinată. O poezie a fiinţei în faţă cu Fiinţa. Altcineva nu o putea scrie. Nimeni, dintre poeţii locului, nu are cultura lui Eugen Dorcescu. O cultură temeinică, cu adevărat europeană. Niciunul nu traduce ca Eugen Dorcescu. Cine mai ştie latina, franceza, spaniola, italiana, cine mai citeşte scriitorii în original şi are generozitatea de a-i traduce? Cine mai are ştiinţa editorului de text ca Eugen Dorcescu, care a editat până şi traducerea Septuagintei, în versiunea lui Bartolomeu Anania? Şi cine ar mai putea face poezie din cărţile Bibliei, cum a făcut Eugen Dorcescu, stihuind Psalmii, Ecclesiastul, Pildele şi Rugăciunea Regelui Manase? Niciun poet român în viaţă nu are o ediţie critică. Eugen Dorcescu o are. I-am scris-o eu. Cu o devoţiune, care, dacă nu va creşte de acum încolo, va fi, categoric, imposibil să scadă”.  
 
Iată sentimentul care-i scaldă personajului fiecare părticică a sufletului: bucuria de a fi „părtaşă” la acest eveniment, de a se fi întâlnit pe o treaptă superioară, în spirit, cu şlefuitorul de cuvinte magice, pentru care a scris o „ediţie critică”.  
 
 
 
Limbajul prozatoarei, fire aleasă şi cultivată, seduce prin naturaleţe şi fină aluzie, ştiind să găseacă şi să sădească cuvântul potrivit în locul cel mai prielnic. Aceasta îşi pune nădejdea în cuvântul scris, acest „far”, care te poartă spre lumina inteligibilă, departe de lumea tenebrelor. În proza Visul, personajul este absolvent de filologie şi pasionat de semiotică: „Predau, de ceva vreme, Semiotica, pe care, în anii unui materialism acerb, a adus-o la Timişoara Ivan Evseev, făcând un cerc şi o revistă de Semiotică. O Semiotică a sistemelor secundare, aşa cum o concepuse Iuri Lotman, aşa cum a scris-o Ivan Evseev, în cărţile sale, cu aplicaţii pe folclorul rusesc şi românesc”. (Unchiul Vanea), disciplină care cercetează „relaţiile dintre cod şi mesaj, dintre semn şi discurs”.  
 
 
 
„Tu eşti semioticiană. Ce înseamnă asta?” „Din punct de vedere semiotic, e rău de tot. Pentru că semioticienii cred în vise”. „Aşa, „încurajează-mă”!” „Creştinii nu cred în vise!” „Dar eu cred în tine. Şi în tine! Cum să le împac?” „Semiotica arată că nu voi mai fi lângă tine... Nu mi-ai spus ce ai face tu, dacă eu aş muri. Spune-mi acum!” „Tu nu vei muri niciodată. Rămân urme din tine, în toate formele. Iar eu, şi aici, şi în alte dimensiuni, voi fi mereu în spatele tău. Cu un pas”. „Da? Îmi vei păstra urma?”... Şi, oricâte alte femei vei iubi, mă vei reţine şi pe mine, într-o cămăruţă secretă a fiinţei tale? Aş vrea să rămân în ochii tăi! O luminiţă, un foton...”  
 
 
 
În volumul Apa, semnat de d-na Mirela-Ioana Borchin, iubirea palpită sub toate formele, umple toate spaţiile „goale”, asemenea unui fum, unui izvor de munte, respiră agăţată de necruţătorul timp, lăsându-se purtată prin toate anotimpurile, savurând fiecare răsărit şi fiecare înserare.  
 
 
 
„Dar, ceea ce singularizează cartea, ceea ce o impune, cu deosebire, ceea ce o face memorabilă, inepuizabilă, sub raport ideatic, semantic, compoziţional şi stilistic, este statutul ei de autodialog erotico-agapaic. Apa evocă, prin această surprinzătoare sinteză, şi deliciul aşteptării, al dăruirii, şi beatitudinea, şi extazul contopirilor (în privire, în gând, în duh, în trup), şi magia desprinderii nirvanice de prozaica ambianţă, şi dezastrul incertitudinii şi al absenţei” (Eugen Dorcescu).  
 
 
 
Vino, cititorule, la marginea unei ape curgătoare şi ascultă-i murmurul... Totul devine vrajă, atemporalul te va învălui ...  
 
 
 
11 februarie 2016  
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Valentina Becart, Peste fiecare piatră – trupul meu de apă – mereu şi mereu... / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1868, Anul VI, 11 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!