Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1840 din 14 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

Mirela-Ioana Borchin, Eugen Dorcescu şi poetica avatarurilor. LUPUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana BORCHIN, Eugen Dorcescu şi poetica avatarurilor. LUPUL  
 
Aparent, Eugen Dorcescu semnează o poezie încărcată de tristeţe, pesimistă, înnegurată. Ar fi imposibil altfel, pentru un creator lucid, care vieţuieşte în Samsara, unde suferinţa este omniprezentă, iar cauzele ei sunt infinite. Totuşi, în acest cadru existenţial şi cultural, eul liric, care corespunde unui iniţiat în cunoaşterea spirituală, găseşte nu doar soluţii, ci şi resurse fizice, intelectuale şi sufleteşti, pentru a se detaşa progresiv de Samsara şi pentru a parcurge, cu neabătută determinare, drumul spre Nirvana. Capitularea este, principial, exclusă pentru cel ce „nu se distinge de propriul arheu/ De lup, de trubadur şi de cetate/ De Râu, de cavaler...”, de cei şi de cele spre care îl poartă „arhi-amintirea”, din momentul prezent spre „ne-timpul şi ne-spaţiul” pregenezic, spre care aspiră şi de care este absorbit.  
 
Valoarea artistică ridică lirica dorcesciană deasupra oricărei teme abordate, deasupra oricărei strategii stilistice şi chiar deasupra declaratului ideal nirvanic al autorului. Poetul „fiinţei întru Fiinţă” scrie la înălţimi ameţitoare. O dovedeşte, prin motivaţie, arhitectură şi expresie, chiar şi cea mai recentă piesă a acestei originale construcţii poetice. Intitulată, fără echivoc, Avatar (scrisă şi publicată în ianuarie, 2016), nenumerotată însă, precum cele două poeme cu acelaşi titlu din antologie, această poezie aduce un suflu nou în poetica avatarurilor, adaugă o componentă foarte importantă – acţiunea, reconfigurând şi consolidând poziţia nucleică a problematicii avatarurilor între temele predilecte ale unei creaţii animate de „vocaţia vectorială a Nirvanei”. După introspecţia ce străpungea „depunerile de uitare”, după „arhi-amintirea” revelatorie, devine bulversantă aici actualizarea avatarului în proximitate, la o „distanţă fără distanţă”. De data aceasta, avatarul nu numai că se întrupează, dar intră în universul eului liric în chiar momentul zero al enunţării poetice. Evoluţia de la abstract la concret îi sporeşte forţa de animare şi de... persuasiune. De la căutările incipiente ale precedentelor învelişuri materiale ale sufletului („Ar trebui să-i ştiu înfăţişarea”), la revelaţie („…alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună”, „Prea bine ştiu: mă trag din/ Litovoi”), se ajunge acum la acţiune comună, la solidarizarea activă a eului liric cu primul său avatar (primul, din perspectivă cronologică, fiindcă nu se poate vorbi despre o ierarhizare a avatarurilor) – Lupul. Reactivarea avatarului survine într-un moment dramatic, de sfâşiere sufletească, provocată de compromiterea armoniei sublimului, printr-un cuvânt injurios, de către un gnom, care, neputând accede la măreţie, se mulţumeşte cu ponegrirea ei. Avatarul intervine într-un act de purificare drastică, fulgerătoare, imperios necesară pentru salvarea ordinii morale a lumii, agresate de un intrus. Intriga declanşează o acţiune fără precedent, absolut posibilă, însă, în logica avatarurilor. Discursul narativ din prima parte a poemului se axează, aşadar, pe evidenţierea unui eveniment simbolic: anihilarea rapidă şi necruţătoare a gnomului – fiinţă mediocră, subterană, captivă, dezvoltată haotic într-un univers compromis, dezorientată în „mâzga” existenţială, fără acces la sublim, care forţează, în stupiditatea sa, graniţele culturii. Există o incontestabilă disproporţie între atacul umil şi grandoarea ripostei. În mod obişnuit, o asemenea inserţie jignitoare este ignorată, oamenii de cultură, cu conştiinţa superiorităţii lor, fiind imuni la turbulenţele minore, sortite eşecului şi decredibilizării celor ce le provoacă. Dar, în „hiperluciditatea sa”, eul liric dorcescian, în egală măsură idealist şi raţional, nu acceptă niciun compromis, nicio imixtiune reprobabilă. El este atât de lovit de gestul „necugetat şi dezgustător” al gnomului, încât îşi alarmează, involuntar, spontan, şi „ceţoasele” avataruri. Dintre acestea, Lupul transcede orice limită, pentru a ajunge „în fatala clipă”, acolo unde este nevoie crucială de el. Cuplul de actanţi, creat ad-hoc, pentru salvarea Poetului, distruge „in nuce” orice ameninţare incontrolabilă la echilibrul moral al fiinţelor superioare şi, implicit, al lumii circumscrise de acestea, care trebuie să rămână fără pată. Într-un asemenea mediu, pur şi ascensional, îşi au locul avatarurile, eul liric şi „umbra” însoţită. Acestea compun, laolaltă, o sferă existenţial-artistică particularizată, care are curăţia fiinţei iubite, dintotdeauna şi pentru totdeauna, dar şi a contopirii spiritelor superioare, ce parvin dintr-un trecut îndepărtat, conştientizat, recunoscut, proiectat, fără discontinuităţi, în eternitate. „Însoţitorul umbrei” „s-a unit cu ea dinspre moarte” şi, cu o credinţă nestrămutată, îşi continuă, tot împreună cu ea, „zborul” spre Nirvana. Finalitatea nobilă face ca actul justiţiar prezent să se înscrie în statornicul cod al onoarei, care domină poetica avatarurilor.  
 
Se pare că acerba luptă împotriva impurităţii se poartă pe tărâmul literaturii, dar, de această dată, nu în alianţă cu rafinatul trubadur, după regulile eufoniei medievale, nici împreună cu cavalerul, după regulile bătăliilor medievale, ci, după legile nescrise ale naturii, cu lupul, umăr la umăr, în goană. Acesta din urmă este avatarul cel mai adecvat contextului: „ceţoasa fiară” sare la beregată, fără întârziere, fără milă, sfârtecă şi ucide pe loc. Viteza sa de acţiune este sublimată în metafora verbală, de maxim dinamism, fulgera. Dincolo de impresia de acţiune rapidă, derivatul postverbal de la substantivul fulger comprimă şi ideea de pedeapsă divină implacabilă, asociată cu purificarea, prin foc, a locului. Nu e de neglijat nici relaţia cromatică, implicită, care se stabileşte între culoarea gri de fundal, simbolizând lumea tulbure, împroşcată de noroiul cuvântului jignitor, şi sugestia cromatică a traiectoriei fulgerătoare a lupului, fiinţă de foc, venită să purifice locul. Participant direct, printr-o activare a puterilor latente, ancestrale, mitice, la eradicarea răului, eul liric rememorează apoi, pe măsură ce se linişteşte, scena cvasi-ritualică de restaurare a echilibrului lumii, contemplând-o cu o inimaginabilă satisfacţie morală şi artistică. Contemplarea se realizează de sus, de pe un perete înalt de stâncă, la „marginea genunii”, într-o zonă crepusculară, în care se întretaie timpuri şi spaţii, realităţi şi irealităţi. Ca şi în luptă, în contemplare avatarul lup îi rămâne alături eului liric, pentru a savura, într-o elevată tihnă, înseninarea antropocosmică.  
 
Cele patru personaje implicate în naraţiune, conturate din tuşe apăsate şi apăsătoare, într-un registru sumbru, sunt remarcabil puse în scenă şi... în abis. Pregnantă, ca semnificaţie şi imagine, este iubita, absentă din punct de vedere fizic, dar foarte prezentă în conştiinţa Poetului, afectat, până la prăbuşire, de lovitura primită. Metafora de identificare a eului, prin raportare la iubită, „însoţitorul umbrei tale”, este o mărturie a indisocierii funciare a unui cuplu rarisim de îndrăgostiţi, pontificat nu numai de Eros, dar şi de Thanatos. Desprinsă din lumea umbrelor, eliberată de materialitate, iubita-umbră aminteşte de taina „umbrei viorii” a amurgului din O arhi-amintire, sau de răscolitorul traseu postbiografic al tatălui, care trece din „penumbră în penumbră” spre sumbra veşnicie (Moartea tatălui). Abnegaţia este, în foarte mare măsură, un corelat al devoţiunii faţă de iubita – de odinioară, de acum, şi de acum încolo –, cu care eul liric comunică fără încetare, graţie permeabilităţii universurilor abisale, inconsistente material, dar pline de substanţă spirituală. Gnomului i se schiţează, passim, un portret, edificator pentru non-apartenenţa sa la lumea creaţiei autentice, din care trebuie, şi este, definitiv exclus. Caracterizat direct, ca „arătare tâmpă şi vicleană”, dar şi indirect, ca ignorant, încleiat în mâzga subtelurică, murdar în cuget, fără intuiţia valorii, acest personaj monovalent are rolul unui factor declanşator de incredibile energii existenţiale şi creatoare. Fiindcă, în antiteză cu insignifianta făptură, rezumată la funcţia de blasfemiere, prin cuvânt, se naşte un veritabil simbol, în accepţiunea metapoetică pe care i-o conferă Eugen Dorcescu: „Simbolul este expresia lingvistică a unei realităţi antropocosmice. [...] La Macedonski, eu vedeam simbolul ca sinteza dintre eu şi faun. La Eminescu, eu-luceafăr. La Arghezi, eu-copac etc”. (Interviu, II, 11 ianuarie 2016, „Confluenţe literare”)  
 
În poemul Avatar, sinteza eu-lup corespunde, fără dubii, acestei definiţii a simbolului. Atmosfera poemului ne situează pe muchia dintre realitatea şi irealitatea antropocosmică. Simbolul devine o dovadă de solidaritate antropocosmică, se creează, cu grandoare, dintr-o trăire întru asimilarea spirituală a avatarului. Poetul şi lupul se întâlnesc nu doar în fiinţă, ci şi în arhifiinţă, în arheu – partea esenţială şi veşnică a fiinţei sensibile.  
 
Poetica avatarurilor, de natură universală, inter- şi supraculturală, este temeiul liricii dorcesciene - de profundă originalitate, de adâncime a spiritului şi a gândirii, de anvergură artistică şi de inanalizabilă frumuseţe. Poetul însuşi confirmă, într-un interviu, statutul de fundament al poeticii avatarurilor:  
 
„Avatarurile sunt prezente pe tot traseul poeziei mele, încă de la debut. Nicio clipă, nici măcar una, fie zi, fie noapte, nu m-am ‘distins’ şi nu mă ‘disting de propriul arheu’, şi de avataruri”. (Ibidem)  
 
Poetica treptelor, pe care am prezentat-o în Eseul hermeneutic (2015), este constant alimentată de progresul pe care Poetul îl realizează în căutarea Sinelui. Nălucirile avatarurilor, interogaţiile fără răspuns imediat, exprimabile sau nu, au conturat un traseu creativ incomparabil cu cele ale altor autori. La fel şi întâlnirile salutare, reprezentările artistice ale solidarităţii avatarurilor, din ultima vreme, ocurente într-o fază de limpezire şi de calmare a sufletului „chinuit şi hieroglific” (Cronică) de odinioară. Ele apar într-un nocturn abisal, dar ca entităţi artistice, de admirabilă forţă spirituală. Sunt, realmente, preţuite de eul liric dorcescian, care le descoperă, nu cu teamă, ci cu satisfacţie, lăsându-se influenţat, ba chiar condus de ele, spre fiinţa sa profundă. În acelaşi timp, avatarurile se sincronizează cu Poetul, ca să îi dea de ştire că există şi că îi întregesc fiinţa.  
 
„Totul a început demult, cu o nelinişte, continuă, care mă obliga să privesc în mine însumi, să cobor, tot mai adânc, să fiu atent la ce-mi spune visul. De fapt, avatarurile voiau ca eu să iau cunoştinţă de ele”. (Ibidem)  
 
Dacă la început, accesarea avatarurilor se petrecea în vis (Avatar I, Avatar II) şi apoi, în stare de trezie, în timpul zilei (Totem) sau al nopţii (Poemul 30 din Nirvana), în situaţia din Avatar, actualizarea lupului se produce în chiar momentul căderii sub greutatea loviturii primite, când eul poetic se află într-o stare de „hiperluciditate halucinantă”. În această împrejurare, avatarurile sunt recunoscute după nume – Litovoi, respectiv Lupus lupus –, empatia este atât de intensă, încât spiritul lor se suprapune total spiritului Poetului. Lupul se înfăţişează eului poetic în imediata apropiere, devine palpabil, îi accentuează determinarea de a fi cine este, de a deveni cel ce trebuie să fie, în condiţiile date. Chiar şi în afara traumei, Poetul rămâne o persoană sensibilă, cu un suflet foarte complex, cu o imaginaţie debordantă, dar şi cu un realism imbatabil, într-un permanent „autodialog” cu avatarurile sale.  
 
„Tot ce ştiu eu este că Lupul, Cavalerul, Trubadurul sunt alter-egouri vii, concomitente, în timp şi spaţiu, cu mine, deşi anterioare eului meu empiric. Eul artistic, cel mai adevărat şi mai profund, n-a avut linişte până nu le-a identificat. Simt, ca să zic aşa, şi ca să nu ne pierdem umorul, cu o concreteţe ameţitoare, şi iarba, şi tufişurile prin care umblam, pe vremea când eram Lup, am simţit, cum ţi-am povestit, lumea aceea a taberei, am auzit zgomotul copitelor, am simţit armura, l-am văzut pe Litovoi aici, la mine în casă. Şi, te asigur, nu am deloc halucinaţii...” (Interviu, I, 1 decembrie 2015)  
 
Discursul narativ, care pecetluieşte uniunea eu liric – lup, se estompează în partea a doua a poemului, făcând loc lirismului, într-un crescendo emoţional şi estetic. Ilimitarea spaţială, „sub cerul mohorât”, flexibilizarea axei temporale, „înnoptarea medievală”, ne plasează în lumea artei, a libertăţii absolute, unde nimic nu este imposibil:  
 
„Şi-am contemplat, sub cerul mohorât,  
 
Al cruntei înnoptări medievale,  
 
Cum eu, însoţitorul umbrei tale,  
 
Cum eu şi fiara i-am sărit la gât”.  
 
Poemul nu tratează decât o secvenţă din tema avatarurilor, şi anume trecerea sufletului dintr-un trup în altul, surprinzând un moment de presiune teribilă, în care arheul îşi schimbă avatarul. Precedentul avatar a fost un cavaler autohton, Litovoi, care, în timpul doliului Poetului după iubita soţie, a venit să-i întărescă partea rănită a sufletului, revelând conştiinţei sale din ce stirpe face parte: din „neamul de cavaleri şi de eroi”.  
 
„Nu am nicio îndoială că, artisticeşte, desigur, Litovoi a venit, cu adevărat. Dar, cum spuneam anterior, să nu ne pierdem cumpătul, nici simţul realităţii imediate! Repet: deopotrivă existenţial şi artisticeşte. Nu o halucinaţie, nu un vis, cum zicea, despre întâmplarea sa, Radu Stanca. Nu, chiar s-a ivit, neguros, intangibil, dar a umplut casa cu aura lui... Ah, ce noapte a fost aceea!” (Interviu II, 11 ianuarie 2016)  
 
În Avatar, cavalerul este înlocuit de o „fiară”, lupul fiind tot o fiinţă sensibilă, mult mai eficientă în lupta corp la corp – prin rapiditate, prin imposibilitatea de a-şi rata sau cruţa ţinta. În cazul de faţă, o ţintă deplorabilă: gnomul, foarte periculoasă însă, din cauza neghiobiei sale. Substituţia avatarului este determinată, aşadar, de necesitatea ca eul liric să dezvolte un alt tip de comportament. În locul îndurării demne a suferinţei, realitatea impune neîntârziatul atac la beregată, descris de epitete ale violenţei, precum „crunta înnoptare” şi „câmpul sfârtecat”. Acestea caracterizează, pe de o parte, atitudinea şi acţiunea protagoniştilor, pe de alta, califică urmarea, pe termen scurt, a faptei. Apoi, referinţa lor se amplifică: reverberaţiile cuprind, din aproape în aproape, întregul univers de discurs, într-o expansiune ce vizează repere temporale şi spaţiale nedefinite. „Înnoptarea medievală”, percepută ca întunecare şi înceţoşare a peisajului fizic, se răsfrânge asupra celui sufletesc, sugerându-i nemărginirea, flexibilitatea temporală şi spaţială.  
 
Întruparea gemelară a aceluiaşi suflet, într-un timp şi un loc neprecizate, în fapt, reconstituirea dublului în unitatea sa originară, încheie, cu un tablou static, poemul:  
 
„Apoi, am stat, pe marginea genunii,  
 
Noi, dublul nepătruns, întunecat,  
 
Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:  
 
Doi colţi însângeraţi, în raza lunii".  
 
Metafora centrală este cea a „dublului nepătruns, întunecat”, ivit din tenebre insondabile, din abisuri străvechi, pentru apărarea valorilor perene: dragostea, fidelitatea, onoarea, arta cuvântului, care exclud, fiecare în parte, dar şi în multiplele interferenţe posibile, impostura.  
 
Ultimul vers al poemului, „Doi colţi însângeraţi, în raza lunii”, memorabil şi emblematic, permite cele mai multe interpretări. În poziţie incipientă, forte, figurează o sinecdocă („pars pro toto”) – „doi colţi însângeraţi”, o imagine nocturnă, terifiantă, a sfârtecării – în exterior, a sfâşierii – în interior. Cei doi colţi pot fi metafore pentru armele cu care au luptat protagoniştii. Ar putea trimite la spadă, de pildă, pentru tranşarea unui conflict din Evul Mediu, în care dragostea, pe viaţă şi pe moarte, se conjugă cu onoarea, apărată prin luptă, pe viaţă şi pe moarte; ori ar putea reprezenta, la fel de bine, condeiul, dacă s-ar limita la o confruntare literară, într-un context atemporal, care poate fi, de ce nu?, şi actual. Versul precedent ne furnizează, poate, cea mai plauzibilă referinţă pentru o metaforă-simbol, în consens cu desfăşurarea, epică şi lirică, a textului: „Lupul şi eu”. Aducerea lupului-avatar în prim-plan vorbeşte de la sine despre fascinaţia pe care această fiinţă, percepută, la un moment dat, ca fiind consubstanţială („... în trup/ Eram cu mine însumi împreună.../ (Când m-am trezit, alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună”.), a exercitat-o mereu asupra Poetului, fie pe cale livrescă, fie pe cale naturală.  
 
În bestiarul simbolic al umanităţii, lupul rămâne unul dintre cele mai înfricoşătoare animale. G. Durand îl include într-un regim nocturn al imaginii, ca animal de pradă, supradeterminat de muşcătură şi sfâşiere, corelat cu luna, astrul nocturn tutelar. Nu întâmplător, deci, ultimul cuvânt-simbol al poemului Avatar este chiar luna. „Raza lunii” desemnează lumina ce pătrunde în noaptea succesivă tranşării crunte a conflictului cu gnomul. Ca şi fulgerul, raza face legătura dintre cer şi pământ. Dar, spre deosebire de fulger, care este momentan, raza are caracter durativ, contribuind la atenuarea întunericului şi consfinţind victoria asupra răului, prin aducerea la iveală a colţilor însângeraţi, care păstrează urmele cruzimii, ale sângelui vărsat într-o luptă fără menajamente. Supravieţuitorii se odihnesc, „pe marginea genunii”. Aceasta poate fi oriunde, inclusiv „la marginea sufletului”, unde se arătase lupul din Avatar II. Câtă realitate, atâta irealitate, câtă trăire, atâta poezie, cât abis de întuneric, tot atâta abis de lumină. Ce poate fi mai impresionant şi mai salutar decât materializarea solidarităţii într-un cuplu statuar, accentuat masculin, care certifică refacerea unei oculte structuri sufleteşti? Temporar obturată de diferenţe iluzorii, străvechea unitate spirituală s-a dovedit utilă într-un moment-cheie, fiind, dacă nu singura, în orice caz, cea mai indicată, graţie eficienţei, să protejeze şi să asigure liniştea moralităţii absolute, fără de care stilul înalt al poeziei ar fi de neconceput. Tabloul final sporeşte, inclusiv prin sugestiile cromatice pe care le degajă, misterul existenţial. „Raza lunii” generează penumbre, care se întreţes, multiplicând incertitudinile – propice minuscunoaşterii (în sens blagian) – , până în punctul în care devin contrariul lor, în accepţiune dorcesciană. În această stare, de dincolo de orice cunoaştere, dar nu şi de dincolo de orice trăire, -se poate descoperi chintesenţa existenţei, care, în viziunea lui Eugen Dorcescu, se află în spaţiul, indefinibil şi imposibil de reprezentat, dintre întunericul subconştientului şi lumina conştiinţei:  
 
„Fiinţa se află la intersecţia dintre penumbra luminoasă şi penumbra nocturnă. Întunericul, urcând spre lumină, devine penumbră. Lumina neapropiată, apropiindu-se de Samsara, devine tot penumbră, dar diferită ca substanţă”.  
Sau: "Poezia mea explorează spaţiul, mai puţin frecventat, dintre subconştient şi conştiinţă" (Poetica non-imanenţei, p. 239).  
 
La confluenţa penumbrelor, luminoase şi întunecate, Lupul şi eul poetic, într-un stop-cadru magistral, îşi dezvăluie identitatea simbolică, adevărul ultim al fiinţei. Expresia metaforică „doi colţi însângeraţi”, care se iveşte ca o concluzie firească, în urma unei evaluări lucide, nu onirice, a stării de fapte, are efectul unei sentinţe. Prin ea se afirmă, indubitabil, existenţa miraculoasă, tulburătoare, devastatoare, dar nobilă, a dublului în structura sufletului liric.  
 
Ca orice simbol arhetipal, lupul (Lupus lupus) este ambivalent. Cultura umanităţii valorifică atât aspectele negative, cât şi trăsăturile pozitive ale lupului. Animal de temut, dar respectat, lupul este beneficiarul a numeroase culte. La popoarele războinice, accentul se pune pe neînfricarea sa, pe eficienţa atacului său. La celţi, de pildă, blana lupului, care, aşezată peste un instrument de suflat, producea un zgomot înfiorător, era folosită ca stindard de luptă, dar şi ca instrument de intimidare a duşmanului. Lupul este consemnat ca animal totemic şi la daci. Strămoşii noştri îl puneau în legătură cu soarta comunităţii. Ca simbol al destinului, un lup alb era considerat de bun augur. Şi, de aceea, era căutat cu ardoare. În acelaşi timp, exista la daci şi suspiciunea că un animal care ar schimba destinul hotărât de zei ar atrage nenorociri asupra comunităţii protejate. Prin urmare, dacii făceau din lup şi un animal de sacrificiu, pentru îmblânzirea forţelor divine. Interesant este că, tot la strămoşii autohtoni, întâlnim şi credinţa în transferul puterilor lupului asupra omului. Fiinţele din preajma lupului intră în transă. Bărbaţii, mai ales, devin, în această optică animistă, războinici neînfricaţi.  
 
Lupul face parte şi din mitologia personală a lui Eugen Dorcescu, care a copilărit la poalele „Muntelui Lupilor” , într-un sat înconjurat de păduri, din care se iveau, zilnic, lupi, mai cu seamă solitari, dar, iarna, şi în haită („La marginea acelei Poiene e râul, cu lunca lui, la stânga, privind în aval, e pădurea, în spate sunt Munţii Vâlcanului - ai lupilor, altfel spus: Pleşa, Cornetul..."). Mult mai interesantă este însă prezenţa lupului în opera dorcesciană. Aşa cum ne-a obişnuit, în tratarea literară a oricărui subiect, Poetul valorifică o tradiţie culturală de expresii şi semnificaţii, dar îşi creează şi o paradigmă proprie, criptică, în care subiectivitatea de abordare este nestingherită, generând, de cele mai multe ori, un hiatus, care poartă amprenta sa, în fluxul cultural. De pildă, în proza fantastică, lupul Dionis stabileşte, prin nume şi comportament, relaţia cu simbolul dacic: poartă nume de zeu şi este o călăuză, atotştiutoare şi binevoitoare, în destinul protagonistului (Trubadurul Acial). Însă, într-O poveste cu lupi, se relatează cum bunicul autorului, forţat de împrejurări, a reuşit să treacă, făcându-şi loc cu genunchii, printr-o haită de lupi. Discutând despre puterea de stăpânire a bunicului, despre curajul său de a intra în haită şi despre lipsa de agresivitate a lupilor, nepotul Andrei îi pune naratorului două întrebări, prin care se iese din realitate, se pătrunde în mitul animist şi se trece, surprinzător, mai departe, spre lumea tenebroasă a avatarurilor:  
 
„— Nu cumva, zise Andrei, cu oarecare nesiguranţă, nu cumva lupii l-au recunoscut? Nu cumva Moşu’ Cicuţă era şi el tot lup? Şi atunci lupii ceilalţi s-au bucurat că-l revăd şi l-au lăsat să treacă…”  
 
Odată creată această nişă, a avatarurilor, se forţează şi graniţa dintre proză şi poezie:  
 
„În clipa aceea chiar, lupul Dionis trecu fulgerător, ca o nălucă, prin iarba înflorită, şi se pierdu în negura de sub coroanele nucilor”.  
 
Negura, râul, fulgerul, luna devin simboluri, predilect imbricate cu cel al lupului, sporind forţa mitică şi expresivă a avatarului. Fabulosul personaj, cu motivaţie existenţială şi exprimare simbolică, este asumat de Poet ca avatar şi totem, după cum o demonstrează titlurile poemelor al căror protagonist este lupul: Avatar, Avatar I, Avatar II şi Totem. Recunoaşterea relaţiei eu liric – lup presupune un îndelungat proces de căutare şi clarificare, un număr de trepte simbolice fascinante. Proiecţia emergentă a avatarului, acumularea de sensuri profunde, care definesc un raport unic al eului poetic cu lupul, se produc pe un fond semiotic amplu – în diverse ponderi, şi filosofic, şi religios, şi artistic. Complexitatea moştenirii culturale a simbolului Lup reiese, în ciclul de poeme consacrat “ceţoasei fiare”, din asocierile plurivalente cu numeroase alte simboluri ale misterului, adâncite în nocturn şi/ sau în vis şi în moarte:  
 
- cu negura, visul, râul şi luna (“...Se prelingea din trupul meu/ Fluidul somn, împrospătând pământul/ Ca o difuză negură”. “Înaintam în negură”, “... alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună” – Avatar I);  
 
- cu flacăra, sufletul şi moartea (“Trece/ un lup roşu, un lup în flăcări,/ aprins,/ sub orizont, la marginea sufletului”; „Şi frumuseţea toată mă priveşte/ invers,/ din anarhica-ţi moarte/ smulgându-mă” – Avatar II);  
 
- cu lumile interioare (tulburi) şi cu pădurea (eterată) (“Priveşte-n tulburi lumi interioare/ Cu ochii verzi şi reci, întredeschişi”; “Dispare în pădurea eterată,/ La care nu ajunge niciun drum" - Totem);  
 
- cu noaptea, genunea, câmpul şi luna (“Apoi, am stat, pe marginea genunii,/ Noi, dublul nepătruns, întunecat,/ Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:/ Doi colţi însângeraţi, în raza lunii” - Avatar).  
 
Semnificaţiile simbolice devin mijloace de caracterizare, la care se adaugă câţiva indicatori de atitudine:  
 
- postura demnă, neclintirea, care generează imagini statuare (“... alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună” – Avatar I; “Iar el stă neclintit în luminiş” - Totem);  
 
- izolarea, delimitarea (“Apoi dispare lin, el ştie cum,/ Căci haita latră laş, dar nu se-arată./ Dispare în pădurea eterată,/ La care nu ajunge niciun drum” – Totem; “Doar el, doar lupul singur, stă deoparte,/ Nu poate juca dublu, nu se-mparte,/ N-amestecă viaţă şi cu moarte./ Alege şi prigoana, şi pustia,/ Îşi poartă, fantomatic, schivnicia,/ Ştiind prea bine care este preţul:/ Lui, glonţul, poate. Celorlalţi – dispreţul” – Sfârşit de veac, 9);  
 
- incoruptibilitatea (“De fapt, în lumea ternă şi murdară,/ Ce rost ar mai avea ceţoasa fiară?/ Ea, care, nicăieri şi niciodată,/ Nu s-a lăsat învinsă şi dresată?” – Sfârşit de veac, 9);  
 
- curajul (...“câmpul gri,/ Pe care fiara fulgera, în goană,/ Spre arătarea tâmpă şi vicleană,/ Ce-a cutezat, rânjind, a ponegri” - Avatar);  
 
- cruzimea (“Cum eu şi fiara i-am sărit la gât” – Avatar).  
 
Modalitatea de enunţare trădează aprecierea pozitivă a Poetului pentru lup, în toate circumstanţele, în care apare, în nobleţea, splendoarea şi specificitatea sa. Portretul acestui avatar se compune în timp, dar pare a se definitiva în Avatar, acolo unde fiara fulgera, confuză ca o nălucă (v. aliteraţia consoanei difuze “f” şi a celei mai luminoase vocale “a”), intermitentă, ca o aducere-aminte din alte vieţi, şi salvatoare într-o clipă de vulnerabilitate, care putea să-i fie fatală eului poetic. În această privinţă, comportamentul Lupului trimite la animismul dacic, la întâmplarea din Povestea cu lupi, dar, mai ales, la întreaga poetică a avatarurilor, rezumată în Reminiscenţă:  
 
Oştenii tulburi, strânşi în grea armură.  
 
Oştenii tulburi, care stau deoparte,  
 
Privindu-ne, din tulburea lor moarte,  
 
Din viaţa lor hieratică şi dură.  
 
O rasă sunt, o stirpe. Cine-i ştie  
 
Pierduţi prin târguri, sate şi oraşe,  
 
Clătindu-şi nevăzutele panaşe,  
 
Strângând în pumn o spadă sângerie?  
 
Dar ei se recunosc: După privire!  
 
După privirea-n care visul încă  
 
Păstrează ctitoria lui adâncă  
 
De poezie şi de-mpotrivire,  
 
Păstrează prea-himerica-i cetate,  
 
În care el, viteazul, trubadurul,  
 
În care el şi eu vom fi de-a pururi,  
 
Cu bărbăteasca-ne singurătate.  
 
Deşi preluat din semiotica bestiarului, lupul, ca simbol, în prelucrarea lui Eugen Dorcescu, nu se distinge, în esenţă, de viteazul cavaler, de nobilul trubadur, cu care coabitează artistic Poetul, în distinctiva poetică a avatarurilor. Dimpotrivă, el se află într-o vădită coerenţă cu avatarurile celelalte, atât în plan metafizic şi simbolic, cât şi literar. De aceea, prin aportul său la vasta semnificaţie spirituală a liricii dorcesciene, lupul se integrează perfect stirpei artistului, avându-şi locul chiar alături de Poet, “pe marginea genunii”, de unde cei doi contemplă, “cu bărbăteasca lor singurătate”, orizontul limpezit. Versul apoteotic “Doi colţi însângeraţi, în raza lunii” rezumă, în finalul Avatarului, toată poetica Lupului avatar. Ca o veritabilă ars poetica într-un vers, care aminteşte de cea a lui Ion Pillat din Poeme într-un vers: “Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”.  
 
*  
 
Toate simbolurile, toate imaginile, întregul poem Avatar, evoluând dinspre epic spre liric, evocă o veritabilă tensiune umană şi semiotică. Într-o stare de zbucium sufletesc şi creator, soluţionând artistic, în cel mai fericit mod cu putinţă, un conflict tragic, Poetul ordonează „expresiile lingvistice ale realităţii antropocosmice”, le structurează, le contopeşte, astfel încât oglinda eului, făcută, pe neaşteptate, ţăndări, se preschimbă într-o oglindă nirvanică, în care se reflectă, imortalizaţi într-un moment triumfal, „doi colţi însângeraţi, în raza lunii”. Sentimentul datoriei împlinite instaurează pacea, exterioară şi interioară...  
 
Poezia lui Eugen Dorcescu se comentează pe sine, este un metatext. Poetul merge mai departe. Cu o luciditate extremă. Cu o intuiţie extremă. Cu o gândire înaltă. Cu un stil înalt.  
 
„Să ne desprindem, deci...”  
 
2016 , ianuarie  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Borchin, Eugen Dorcescu şi poetica avatarurilor. LUPUL / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1840, Anul VI, 14 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!