Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1802 din 07 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Proza Mirelei - Ioana Borchin sau reminiscenţa Paradisului pierdut
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eugen Dorcescu  
 
Proza Mirelei - Ioana Borchin sau reminiscenţa Paradisului pierdut  
 
Que cuando el amor no es locura, no es amor”  
(Pedro Calderón de la Barca)  
 
Arhitema scrierilor în proză ale Doamnei Mirela-Ioana Borchin (romanele Punctul interior, 2010; Spre nicăieri, în colaborare, 2014; Apa, cartea de proză scurtă, atât de frumos, de simplu şi de misterios intitulată, pe care mă încumet a o prefaţa acum) este, după convingerea mea, Paradisul pierdut, mai degrabă reminiscenţa, eventual conştiinţa, poate nemărturisită, topită, implantată în orice abisală aducere-aminte, a pierderii Edenului, atunci, la începuturi, cu tot ce implică o asemenea teribilă dramă în orizontul existenţei individuale. Un Paradis nedefinit, însă, poate chiar inexistent, o stare de Idealitate, o Aspiraţie, o Proiecţie a eului, o sete, o dorinţă de Perfecţiune şi de Eternitate, în efemeritatea grosieră, funciar imperfectă a lumii. Mai mult, nefiind vorba, neapărat, de viziunea biblică binecunoscută (care nu o preocupă decât, poate, cultural, şi episodic, nu şi existenţial, şi constant, pe autoare), nu e vorba nici de ratarea, odată pentru totdeauna, încă de la Geneză, a Paradisului, ci de dispariţia lui continuă, reiterată, de reconfirmarea eşecului, cu fiecare episod de viaţă, cât de cât luminos şi promiţător, în ceaţa şi în negura fără margini ale Samsarei (Şampania, Sfârşitul). Ceea ce sporeşte tensiunea şi configurează o particularitate puternic-distinctivă a textelor. Ca într-o perpetuă adeverire a lapidarului proverb românesc: „În zadar sunt toate/ Dacă este moarte” (să se vadă Fotografia, dar şi Câinii învăţătorilor).  
 
Conştiinţa alungării din Eden (consubstanţială memoriei filogenetice şi ontogenetice) generează, în mod fatal, simţământul nimicniciei, care, la rându-i, conduce, treptat, la sesizarea caracterului iluzoriu al contingenţei şi la intuiţia neantului, a vidului. Nu-mi este limpede dacă, pe calea meditaţiei artistice, autoarea accede, fără dubiu, şi la reprezentarea vacuităţii, adică a realităţii ultime – infinitudinea de posibilităţi latente, în metafizică aşteptare. Deşi, într-o replică fugară, ni se oferă o definiţie credibilă a conceptului:  
 
„Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esenţa – de nedefinit – a fenomenelor învelite în materie. Spiritul”. (Aleea personalităţilor)  
 
Nimicnicia, această esenţă a esenţelor, este abordată şi tratată, însă, cu o extraordinară artă a contemplării. Cu o artă atât de subtilă, de înaltă, de elaborată, încât îşi disimulează integral mijloacele, procedeele, lăsând la vedere, şi în viguroasă acţiune, numai efectele. Ca urmare, la un prim contact cu textul, ceea ce frapează este referenţialitatea cvasi-absolută, netrucată, mai exact spus: exhibarea aparenţei – în fond, nălucirea ei (“…realitatea cea mai ireală”, Avionul). Îi succedă încadrarea acesteia în convenţiile literaturii, apoi identificarea referinţei cu semnul, apoi subminarea şi disoluţia semnului, apoi întrezărirea iluziei, apoi nimicirea eului obiectiv şi a celui subiectiv, apoi revelaţia neantului şi (eventual) a vacuităţii. Astfel, se instituie un continuum, o egalitate sui-generis între realitate, limbaj şi artă, totul fiind semn, volatil, existent şi, deopotrivă, inexistent, în nulitatea absolută a lumii:  
 
„–N-ai încredere în literatură? Poţi avea cea mai mare încredere în ea. E ştiinţa ştiinţelor. Esenţializează şi comunică mai mult decât orice altă ştiinţă. De ce e Biblia considerată ‘Cartea Cărţilor’? Pentru adevăr. Cunoşti o mai mare operă literară? Cu mai multe figuri, cu mai mult simbolism, cu mai multă... adeverire???” (Castanul)  
 
Traseul e dureros, fiindcă presupune un fel de metanoia, o schimbare a deprinderilor aperceptive şi a unghiului analitic. Enunţul se derulează limpede, vertiginos, spre un final, deseori, neprevăzut şi, mai totdeauna, copleşitor (exemple grăitoare: cele două, nu mă sfiesc a le numi astfel, mici capodopere, care încadrează volumul: Fuga, Sfârşitul):  
 
„În secret, îmi doream să transform locul acela de întâlnire cu lumea într-un loc de întâlnire cu tine. Măcar în vis... Mai ales atunci când eram cu fetele. Eram cea mai ‘năltuţă, cea mai răsărită dintre ele. Numai eu nu culegeam toporaşi. Îi lăsam acolo, unde le era locul. M-ai recunoscut după singurul meu palton gri, deasupra de genunchi, strâns pe talie cu un cordon. De mică aveam prestanţă. Luam şi o carte cu mine. Citeam, până o învăţam pe de rost. Nu prea voia nimeni să mă asculte. Altele erau jocurile copiilor. Pentru mine era totul, încă de pe atunci, un joc de rol. Când am văzut că te apropii, am pus cartea deoparte. Am uitat tot ce ştiam. Nu-ţi vedeam chipul, dar îţi recunoşteam braţele. Delicateţea cu care m-ai luat de mână. M-am lăsat condusă de tine. Am auzit muzica aceea şi am dansat. Cu cea mai mare seriozitate. O vară întreagă. Fără să ştie nimeni. Cred că nici prietenele mele nu au observat. Poate doar anumiţi ochi aţintiţi asupra noastră. Cu subînţelesuri ce-mi sunt străine. M-ai ascuns în braţele tale. Nici groase, nici subţiri. Un cordon între mine şi lume. A fost atât de cald, dar nici prin cap nu ţi-a trecut să-mi desfaci măcar un nasture. Nu ne-am privit în ochi. Nu ne-am zâmbit. Am ascultat muzica noastră. Şi am dansat o vară. Ca într-un film. Mă întorc în patul meu. Singură. Din când în când, mai aud râsetele unor perechi de demult. Şi mă-ntreb când a trecut viaţa. Parc-a fost ieri. ‘Ay, ay, ay, como me duele...’ ” (Fuga)  
 
Impulsul şi conştiinţa artistică interacţionează, aşadar, la unison, fără greş. Încât ambianţa imediată, fabula şi tipologia, se preschimbă în artă instantaneu, fiindcă autoarea, instinctiv, dar, probabil, şi programatic, nu priveşte lumea în sine şi pentru sine, ci o proiectează pe vacuitate, pe propria-i absenţă.  
 
Iată ce declară, la un moment dat, devoalându-şi, succint, poetica:  
 
„Evenimentele, personajele sunt atât de reale, încât trebuie ‘ascunse’. Şi atunci, le povestesc şi devin fictive... Ele sunt ficţiune, fiindcă se înscriu în convențiile literaturităţii”.  
 
Demolarea artistică a realităţii, prin mecanisme lingvistico-estetice, concomitent cu edificarea unei opere cu totul noi şi cu totul proaspete, neamintind de nimic şi de nimeni, deşi asimilează tradiţie, ştiinţă a limbii şi o dezinvoltă erudiţie: aceasta este proza Mirelei-Ioana Borchin. Iată:  
 
„–Nu-mi place să-mi expun biografia.  
– Cine ţi-a cerut asta? Puţin îmi pasă de biografia ta! Viaţa asta care devine artă mă fascinează. Partea nevăzută a lucrurilor”. (Aleea personalităţilor)  
 
Iar demolarea artistică a prozei (în înţelesul tradiţional, consacrat, de manual), fiindcă şi o atare componentă există în demersul scriitoarei, o realizează autodialogul – insolită inovaţie (care nu se confundă cu monologul interior, întrucât activează două voci distincte, două persoane separate: ea şi el), originală formă de introspecţie, de rememorare şi de analiză vie, dinamică, a existentului, specie literară, care, aparţinându-i, după cunoştinţa noastră, şi terminologic, şi în fapt, îi poate asigura, ea singură, Mirelei-Ioana Borchin un loc în literatură. Există paisprezece autodialoguri în Cuprinsul cărţii.  
 
“ ‘De când eram mică. Îmi vorbeam cu voce tare. Prin casă, prin grădină, pe stradă’. ‘Încă de atunci ţi-ai găsit eul profund’. ‘Poate, dar cred că am şi uitat multă vreme de mine. Abia după ce m-au <> copiii, am început să vreau să-mi descopăr şi eu depunerile de uitare’. ‘Dacă nu te-ai fi găsit nicicând, nu ai fi avut ce căuta acum. Ştii cum spune Blaise Pascal: <>’. ‘Între timp, m-am pierdut. Trăiam clipa. Mecanic. În prezentul absolut. Nu voiam să-mi amintesc nimic, nu speram la nimic. Noaptea, dacă aveam insomnii, îmi aminteam cum au murit ai mei. Nu-mi făceam iluzii, nu visam la un viitor. Mă lăsam în voia Lui, fără nicio voinţă a mea. Tu m-ai dezmorţit. Tu mi-ai dat amintirile cele mai plăcute, cu care să-mi petrec insomniile. În aşteptarea ta, fac şi tot felul de scenarii. Am reactivat axa temporală’. ‘Înseamnă că asta e voia Lui’. ‘Chiar crezi?’ ‘Parafrazându-l pe Pascal: nu mi-ai fi pus această întrebare, dacă nu ţi-ai fi răspuns deja. Vorbeşti cu tine, fiindcă eşti faţă în faţă cu tine. E imposibil să fie altfel, la cât eşti de interiorizată’. ‘Niciodată n-am simţit nevoia de prieteni, niciodată nu m-am plictisit, mă întreţineam singură’. „Ţi-ai interpelat mereu eurile, prin această vorbire lăutrică’. ‘Aşa mi-am trăit viaţa. Mai mult în autodialoguri’ (subl.n. – E.D.). ‘Am observat această glisare a ta spre autodialoguri. Am văzut cum te <>. Cum te eliberezi. Cum te luminezi. Cum devii tot mai senină, mai liberă, mai fericită…’ “ (Autodialog X)  
 
Nimicnicia, construcţie artistică fiind, are, totuşi, în pofida asemiei şi impalpabilităţii sale, o arhitectură, un eşafodaj de rezistenţă. Trei coagulări, trei nuclee de sens şi de interes se conturează, aidoma unor piloni, în acest vacuum, în această cupolă a nimicului.  
Mai întâi, familia: Bunicul (Pana de pescăruş, Bunul John, Cizmuliţele), Bunica (Focul, Otrava), Mama (Deschide, Mămică!), Tata (Revenirea, Focul, Directorii), Fratele (Directorii, Fotografia, Autodialog XI), Mătuşa Emilia (Împărtăşania, Mimi), copiii (Fotografia, 1 Iunie, Moşii) etc.  
Apoi, cariera, şcoala, profesorii, colegii (Aleea personalităţilor, Tinerii, Lansarea, Ucenicia, Autodialog II, Unchiul Vanea, Doamna Profesoară, Mentorul meu nu are statuie, Autodialog XIV).  
 
În fine, şi mai presus de orice, dragostea – o iubire ideală, fără fisuri, fără limite, fără oprelişti, fără pată, o ipostaziere a androginului. Dragostea (asimilată, abisal, unui oniric Dans; ce dezvoltări hermeneutice ar putea porni de aici!) este, indiscutabil, singurul suport valid al eului, singurul refugiu din faţa atrocităţilor şi trivialităţilor, din faţa platitudii sufocante, ce ne asaltează, pretutindeni şi necontenit, ce ameninţă să ne aneantizeze.  
 
“Cine mai trăieşte ca noi? ‘Atât de puţin’? s-ar întreba unii. ‘Atât de mult’?, alţii. Ne-am sudat foarte repede, ca două persoane într-un androgin”. (Revenirea)  
 
Apa poate fi citită, ba chiar trebuie citită, ca o mare carte de dragoste, ca o Carte a Dragostei, în accepţiunea completă a termenului acestuia, axial în existenţa umană, accepţiune ce ne-o oferă limba greacă a Noului Testament şi a scrierilor patristice, atât de disociativă şi de nuanţată: storghi (respectul, ataşamentul, tandreţea ce-i leagă pe aparţinătorii unei familii, ai unei comunităţi, mai ample sau mai restrânse); philia (afecţiunea pentru semeni, prietenia); eros (iubirea pătimaşă, tragică, iraţională, ce pune stăpânire pe suflet şi-l subjugă); agape (dragostea generoasă, jertfelnică, înduhovnicită, pomenită, spre exemplu, în Visul). Toţi aceşti lăstari ai Iubirii sunt prezenţi, sunt limpede şi convingător ilustraţi. Dar ceea ce singularizează cartea, ceea ce o impune, cu deosebire, ceea ce o face memorabilă, inepuizabilă, sub raport ideatic, semantic, compoziţional şi stilistic, este statutul ei de Autodialog erotico – agapaic. Apa evocă, prin această surprinzătoare sinteză, şi deliciul aşteptării, şi beatitutinea, şi extazul contopirilor (în privire, în gând, în duh, în trup), şi magia desprinderii nirvanice de prozaica ambianţă, şi dezastrul incertitudinii şi al absenţei:  
 
 
 
„ ‘Mă ajuţi să trăiesc’. ‘Şi tu mă ajuţi să trăiesc. Îţi dai seama câte milioane de trestii s-au dat la o parte, ca să ne facă loc unul lângă altul?’ ‘Trestii gânditoare’. ‘Miraculos! Ne-am ivit, fără nicio premeditare, ca trestiile în bătaia vântului, unul pentru celălalt’...‘Din memoria noastră, cu intuiţia noastră sublimă, ieşind din iluzia – efemeră, ca orice iluzie – a oricărei convenţii’. ‘Ca două fuioare de ceaţă, mai degrabă’. ‘Ce imagine! Asta e reprezentarea ta? Două fuioare de ceaţă răsărind dintr-un lac? Sau dintr-un râu? Cu trestii pe margine, în orice caz. Nu renunţ la melosul din trestii’. ‘E minunat, oricum. Ne avem unul pe altul’. ‘O minte pătrunzătoare, capabilă să descifreze nevăzutele fire ale pasiunii (subl. n., E. D.), precum Flaubert sau Tolstoi, s-ar bucura să ne vadă’. ‘Să ne revadă, poate...’” (Autodialog XII)  
 
Iubirea se leagă, nemijlocit, fireşte, de locul, rolul şi rostul umanului, în acest univers egal cu nimicnicia. Cercetând, cât am putut de atent, structura şi evoluţia personajelor, am conchis că nu pot, în niciun chip, să le aplic o definiţie pe care, cu toată smerenia mea, am cutezat a i-o da, cândva, făpturii de pământ, ha’adham: „Omul este fiinţa care şi-a ratat şansa”. Nu pot, întrucât omul prozelor Mirelei-Ioana Borchin nu a avut şi nu are nicio şansă. În afara acestei iubiri, care este, de fapt, spaima de-a nu o pierde. Ceea ce nu-l împiedică să fie frumos, chiar măreţ, în zădărnicia lui. Este generos, iubitor de semeni, e ataşat de fiinţa sensibilă, în general (se iubeşte chiar şi pe sine: „Mă iubesc mult. Îmi pasă de mine”, Autodialog X), este demn de a fi iubit, deşi le pretinde tuturor celor dragi (mai ales partenerului) o fidelitate, o exclusivitate nedezminţite (Celosa, Otrava, Căzătura). De reţinut, apoi, spre a clarifica ontologia umanului din acest univers, că insul din prim-plan, cel canonic, cel emblematic, este, întotdeauna, femeie. Un alter-ego declarat al naratoarei (nu, desigur, al autoarei, în ciuda referenţialităţii nestăvilite, chiar ostentative, a relatărilor). Alte femei memorabile: Bunica Lucreţia, Mama, Emilia.  
 
Vom observa, de asemenea, că, în alcătuirea şi în mentalitatea eroinei, cel puţin în prima ei tinereţe (altfel spus, exact invers decât ne-am aştepta), maternitatea prevalează net asupra feminităţii (Naşterea 1; Naşterea 2; Salvarea sufletului) (deşi, evident, maternitatea este şi ea, la drept vorbind, o componentă a feminităţii):  
 
„Aşa m-am uitat şi în oglinda din vis. Am văzut linii multe, curbe, cercuri. Şi n-am priceput ce-mi arătau. Se risipeau, ca pe oglindă, ultimele-mi spasme de feminitate? Oglinda mi-a arătat ce urmează sau ce am de făcut? Cum aş putea pune în cuvinte acest mesaj?...” (Visul)  
 
Ori:  
 
„– Poate că dragostea este o experienţă existenţială care îmi lipseşte. Dar am trăit din plin maternitatea. Şi cariera.  
– Ţi-ai ratat şansa. Ai tratat cu nesăbuinţă ceea ce era esenţial”. (Vârtejul)  
 
Şi încă:  
 
„ – La tine maternitatea era mai puternică decât feminitatea?  
– Cred că da. Am început să mă gândesc la sufletul meu numai după ce au crescut copiii şi s-au îndepărtat de mine. Atunci nu. Aveam impresia că fac ceea ce trebuia făcut”. (Valurile)  
 
Într-atât de categorică, măcar declarativ, şi măcar pentru un oarecare răstimp, e separarea maternitate – feminitate, încât ne putem întreba dacă nu cumva o atare disjungere este rezultatul, subconştient, al unei răni mai vechi, al unei frustrări. Autoarea sugerează, cu măiestrie, şi o asemenea direcţie de lectură („Eu nu am nostalgia vârstei de 20 de ani. E vârsta de care nu mi-aş aminti deloc, dacă aş putea. Dar eu nu pot să uit”. – Punctul; cf. şi Vârtejul). După cum, probabil, tot pe aceeaşi linie a unei traume iniţiale, s-ar putea înscrie şi foarte pragmatica, trista, funcţionala (deşi doar intuibila) divizare a masculinităţii: un bărbat poate fi tată (şi atât, după care devine un străin: Cadoul; Rutina), altul e vrednic de a fi iubit (passim), un al treilea e bun să scrie cărţi (Valurile; Autodialog X), altul să fie dascăl (Bunicul, mai ales, dar şi profesorii Universităţii). În fine, un altul nu e bun de nimic (Punctul, Preafericitul, Rugămintea, Pumnul). Confruntarea axiologică dintre femeie şi bărbat, în dezavantajul crunt al celui din urmă, o întâlnim în proza obiectivă Omule!..., unde, în plus, este prezentă şi Dunărea, ca o coloană vertebrală, ca o strajă şi o sursă mitică ale peisajului şi ale imaginarului din care s-a ivit Apa.  
 
Dintre cele cinci ipostasuri, Iubitul – abstract, cu o identitate marcată, dar difuză, supradeterminat fizic, dar numai prin câteva însuşiri: „ochi verzi”, „braţe nici groase, nici subţiri”, „degete subţiri şi osoase”, „picioare de înotător” – este întru totul privilegiat. Dar rămâne incert, tenebros. Forţa lui estetică izvorăşte din intensitatea plăsmuirii, din elanul celei care-l invocă şi îl interpelează. „Peste mai toate prozele mele pluteşte o boare de dragoste precum ceaţa medievală”, declară, la un moment dat, autoarea. Şi i se adresează astfel Iubitului, în Autodialog XII:  
 
„Dai impresia că eşti din altă lume. Excentric. Atemporal”.  
 
Sau:  
 
„Tu erai un personaj fabulos. Cu o identitate misterioasă, cu o personalitate puternică, în stare de o iubire rarisimă. Te filam”. (Revenirea)  
 
Iar Iubita este Femeia de acum, în care e prezentă, până la indisticţie, Fetiţa cu paltonaş gri din vis, cea care a dansat, cuminte, supusă, tăcută, cu Bărbatul ce-o alesese din grup şi o prinsese, cu delicateţe, în braţele sale:  
 
„ ‘Da, Fetiţa mea cu paltonaş gri! Şi cu cordon, şi fără cordon. De fapt, de asta am venit. Voiam să ştiu dacă mai dansezi cu mine’. ‘Invită-mă! N-am mai dansat de mult...’ Îmi potrivesc paşii cu ai lui. Instinctiv. Cu duioşia cu care îi cânt în strună. Şi îi pufăi la ureche. Îi trec pe sub braţ. Mă înnebuneşte cu mirosul lui. ‘De cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi!...’ ” (Liftul)  
 
În ciuda, sau poate tocmai datorită acestei situări a poveştii în reverie sau vis („Viaţa e un vis”, Aleea personalităţilor; Calderón de la Barca, La vida es sueño), textul musteşte, palpită de sevele vieţii. Rareori am întâlnit, în lecturile mele, harnice şi îndelungate, scene de dragoste mai răvăşitoare, mai sfâşietoare, mai concrete, mai pure decât în prozele acestui volum. Citez, la întâmplare, Visul, Liftul, Revenirea, Apartenenţa. Iată un scurt fragment:  
 
„Azi ne-am despărţit politicoşi, sărutându-ne pe obraji. Am rămas în umbra Bakata Tisei, cu ochii pironiţi într-ai tăi. Parcă niciodată n-a fost atât de puternică lumina lor verde, fosforescentă, ca în soarele acestei după-amiezi de august. Îmi spuneai ceva ce încercam să desluşesc după felul cum îţi mişcai buzele. ‘Înţelegi?’ Am dat din cap că da. Distanţa între noi era mare. Nu mă auzeai. Aşa că îţi puteam spune ce simt. ‘A câta oară pleci de lângă mine? A câta oară nu îţi cer să rămâi? Sau să mă iei cu tine?’” (Apartenenţa).  
 
La fel, această aproape tragică, această sublimă probă de feminitate, devoţiune, iubire, ieşite din spaţiu şi timp, necondiţionate:  
 
„– Eu nu mai ies singură în lume. Rămân să te aştept pe aici. Şi dacă vii, şi dacă nu vii, te aştept...” (Singură).  
 
E drept că, mereu, asemenea împrejurări binecuvântate sunt otrăvite de perfida gelozie, motiv dominant şi trăsătură definitorie pentru firea eroinei. Dar şi gelozia, pusă, în text, ironic, pe seamă lui Duende (“spiriduş”, în spaniolă), se include în dinamica, în dialectica frenetică a iubirii acesteia unice:  
 
„– Iar te îmboldeşte Duende? Chiar face cu tine ce vrea, Celosa?  
– Eu nu-l văd, că l-aş alunga cu pietre!  
– Eşti teribil de bănuitoare. Destinde-te! Dă la o parte stresul, că reduce orice apetit.  
– Crezi că stresul e un pericol pentru relaţia noastră?  
– Un mare pericol.  
– Eu nu cred că pot scăpa de stres. Decât în acele momente când sunt cu tine, atunci numai la tine mă gândesc.  
– Atunci când ne prindem mâinile şi începem acel dans, ca în vis?  
– Da...  
– Eu cu Fetiţa mea din vis. Clipă de clipă, atâta timp cât realitatea se destramă şi uităm de tot, numai de noi nu.  
– Atunci te simt numai al meu. Cu gândul numai la mine.  
– Al tău şi sunt.  
– Fără nicio comparaţie?  
– Fără. Cu gândul numai la tine. Te ador în acele momente”. (Celosa)  
 
Pomeneam, anterior, de maternitatea care surclasează feminitatea. Naratoarea însăşi încearcă să ne convingă, şi să se convingă, de o asemenea presupoziţie. Dar se poate imagina, oare, o proză mai feminină decât aceasta? Greu de crezut. Eu, în acest moment, cel puţin, nu descopăr niciuna. Eventual, la George Sand.  
 
Şi acum: e fericită protagonista cu această soluţie de viaţă? Categoric, nu!  
 
Blazonul, atestatul ei de nobleţe, rămâne, orice s-ar întâmpla, suferinţa:  
 
„’Scrie, dacă simţi că te ajută. Dar tu nu de literatură ai nevoie!’ ‘Toţi văd în scrisul meu, în fantezia mea, un refugiu’. ‘Un refugiu? Din faţa cui?’ ‘A loviturilor vieţii’. ‘Dimpotrivă! Le deschizi larg poarta de intrare. Ai curajul să le primeşti, să le recunoşti, să le înfrunţi...’ ‘Ai văzut cum le sorb? Până la ultima picătură’ ”- (Autodialog XII)  
 
Dăinuie, neclintiţi, de la un capăl la altul al straniei anecdotici, cei doi poli care străjuiesc, clipă de clipă, balansul sufletului, între o timidă nădejde şi o nevindecată şi, s-ar zice, nevindecabilă deznădejde (calmă, însă, deprinsă cu sine).  
 
Pe de o parte, fericirea (iluzorie şi necruţător de instabilă):  
 
„ – Ce demon destramă vraja aceasta? De ce redevenim prozaici după atâta poezie? De ce n-aş fi mereu Rusalca ta? Fără vârstă, fără început, fără sfârşit, fără teamă? De ce nu ne-am plimba de mână pe malul Begăi, încă plin de sălcii verzi, acum, când soarele apune şi Bega curge viguroasă spre Dunăre?” (Rusalca)  
 
Pe de alta, certitudinea durerii, şi perenitatea ei, fixate într-o secvenţă de-a dreptul antologică, ce încheie, în forţă, volumul, închide cercul periplului şi pecetluieşte destinul şi discursul:  
 
„Ca ţăranul din vechime, care purta cu sine, oriîncotro s-ar fi dus, o lumânare, ca să nu moară subit fără lumină, voi fi mereu cu gândul că, în orice împrejurare, se poate ivi ‘ultima clipă’. Cum să nu mă doară amintirea dansului nostru? Cum o să-mi aduc vreodată aminte cu plăcere de acei paşi cuminţi din urma alor tăi? De trupul tău de înotător, invadat de un suflet de poet, de braţele în care mă abandonasem cu ochii larg deschişi, ca să văd, în orice moment, şerpişorii zglobii din ochii tăi verzi?  
Nu îmi voi aminti nimic.  
Nu voi mai scrie nimic.  
Nu ne-a ieşit povestea.  
'Ay, ay, ay, como me duele!'...” (Sfârşitul)  
 
Sfârşitul, într-adevăr. Dar al cui? Sfârşitul a ce? Şi până când? Până unde? Sfârşitul ce precedă Începutul, în ciclicitatea extenuantă a Samsarei. Mă duce gândul la finalul enigmatic al romanului Punctul interior. După cum Autodioagurile îmi reactualizează în memorie monumentalul roman (două volume) Spre nicăieri, clădit integral pe dialog, descumpănind, presupun, din păcate, şi pe nedrept, chiar prin ineditul structurii, receptarea specializată. Dar timpul, bătrân şi viclean, are răbdare.  
În ambele cazuri, ca şi în recenta carte, dincolo de expunere, de replici, de rumoarea cuvintelor, câtă elocvenţă a tăcerii! Câtă putere de persuasiune a tuturor celor ce sunt (cum îmi place să spun deseori) şi rămân nerostite!  
 
Doamna Mirela-Ioana Borchin evocă, în Apa, cu o precizie şi cu o fineţe demne de iluştrii analişti ai sufletului omenesc (pe Flaubert, pe Tolstoi îi citează ea însăşi; îl adaug eu pe Stendhal), naşterea şi maturizarea sentimentului de dragoste (conform, parcă, celebrei teorii a „cristalizării”), trecerea lui la o trăire mai complexă, mai evoluată – intimitatea – şi revărsarea acesteia, în cele din urmă, în tumultul şi în noaptea înstelată a pasiunii.  
Eu unul, în ignoranţa mea (relativă, totuşi), nu ştiu o carte de proză mai originală, mai complexă, mai problematizantă (în afara oricărei infatuări retorice), mai elegant şi mai convingător scrisă, mai novatoare, ca fond şi formă, în literatura română de astăzi.  
 
Timişoara, la 7 decembrie 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Proza Mirelei - Ioana Borchin sau reminiscenţa Paradisului pierdut / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1802, Anul V, 07 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!