Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1788 din 23 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Proza lui Duşan Baiski sau despre irealitatea imediată
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eugen Dorcescu  
 
Proza lui Duşan Baiski sau despre irealitatea imediată  
 
Discret, retras, harnic şi generos, mintea şi sufletul Banaterrei, Duşan Baiski este un foarte talentat scriitor, despre a cărui proză am avut bucuria de a mai scrie cândva. Am comentat atunci (în 2008) volumul Păsări pătrate pe cerul de apus, Editura Marineasa, 2006, intitulându-mi eseul Duşan Baiski şi realismul oniric. Şi iată că hazardul (dar există, oare, hazard?) mi-a scos în cale o carte mai veche a prozatorului, anume Luna şi tramvaiul 5, publicată la aceeaşi editură, în 1994. Ea înmănunchează treisprezece povestiri (La Singapore, un chiştoc de ţigară; Luna şi tramvaiul 5; Omul scăpat în stradă; Coventry, oricând; Cel din urmă joker; O aspirină pentru Emily Brontë; Pasienţe la marginea lumii; Podul de piatră s-a dărâmat; Marele Gonzo; Turnul; Geamantanul cu veioze şi porumbei albi; Rodion, o dată, Rodion, de două ori; Crematoriul), clădite, toate, pe aceeaşi viziune sumbră, lipsită de optimism (nu şi de căldură, nu şi de compasiune faţă de biata fiinţă umană), pe care am întâlnit-o şi în volumul anterior lecturat. Duşan Baiski este un reflexiv şi un introvertit, un scriitor ce explorează, cu aceeaşi acuitate, cu aceeaşi pasiune dezamăgită, atât sinele eroilor săi, cât şi mediul în care evoluează aceştia.  
 
Modelul e simplu: un ins, un individ mărunt, un oarecare, faţă în faţă cu ceea ce autorul numeşte “realitatea imediată”:  
 
“El se mai zvârcoli o bună bucată de timp, mototolind destul de rău aşternutul. Frânturi de imagini din realitatea imediată (subl. n., E. D.) i se strecurară în vis…” (p. 97).  
 
Aici e vorba de Rodion, dar la fel procedează toţi eroii lui Duşan Baiski, în exclusivitate bărbaţi (femeile, mult mai puternice, în general, se află, mereu, într-o anumită penumbră, în planul secund al tabloului). Protagoniştii, aşadar, în ordinea derulării sumarului: Dungă, Vatmanul, Mariş, Teoharie Napoleon, Ivan Alexeevici, soţul din O aspirină pentru Emily Brontë, Vameşul, Antonie, Iovan, Toma, Preda, Rodion, Eleazar), contemplă, cu o întunecată ferocitate, “realitatea imediată”, ambianţa nemijlocită în care vieţuiesc, în vreme ce, uimitor de exact, în detaşata sa empatie, autorul le notează dinamica sufletească. Uneori, precum în piesa ce dă titlul cărţii, această dramă, minoră, minusculă în aparenţă, dar amplă, din unghi intelectual, metafizic, ontologic, este urmărită de o impenetrabilă căutătură cosmică:  
 
“Pe boltă, ea, luna, privindu-l tâmp, intrându-i cu sila în suflet. Acolo îi va sta întreg drumul, până la capăt. Ca un călău” (p. 18).  
 
Miza prozelor rezidă tocmai în scrutarea obsesivă, îndelungată, maniacală, a “realităţii imediate”. Cercetate atent, necruţător, clipă de clipă, şi ore, şi zile întregi, lucrurile lumii, lumea însăşi încep, treptat, să-şi deconspire nu doar inutilitatea, ci chiar nimicul, neantul. De prea multă prezenţă, devin, gradual, absente. În blocul compact a ceea ce numim realitate, eul acestor personaje stranii (un fel de obscuri filosofi, un soi de neînsemnaţi înţelepţi) deschide, la un moment dat, breşe, prin vis, prin delir, printr-o reverie crudă şi, uneori, sordidă, prin halucinaţie, prin oglindire (s-ar putea stărui asupra rolului jucat de oglindă, în câteva împrejurări), prin uitare (ştergerea din memorie echivalează cu suprimarea in rem). Eul autarhic creează fisuri, descoperă un fel de ferestre ce dau în vileag, ce lasă să se vadă, sau, măcar, să se bănuiască, vacuitatea din spatele eşafodajului iluzoriu ce se dădea drept realitate. Încât, brusc, singura certitudine pare a fi eul însuşi. El, personajul, eul, zămislitorul propriei lumi.  
 
De pildă, Vatmanul din Luna şi tramvaiul 5, terorizat de un Necunoscut, a cărui apariţie subminează şi demolează contingenţa dură, dar stabilă, în care îşi ducea zilele. Acum, misterul, abisalitatea nebănuită a “realităţii imediate” modifică profund viaţa sărmanului ins, care, fascinat de noua înfăţişare a tramvaiului, a staţiilor, a traseului, a vieţii sale lăuntrice, o înfăţişare ininteligibilă, solicitantă, face câteva încercări de a reveni în orizontul plat, dar comod, de dinainte (se gândeşte să se întoarcă la depou). Dar o forţă nedesluşită din sine însuşi îl împinge înainte, până la epuizarea acestei experienţe, până la descoperirea că existentul poate fi impalpabil, non-senzorial:  
 
“Se întoarse. Întâi crezu că i se împăienjeniseră ochii. În staţie se aflau totuşi două tramvaie. Al său, rece, inert, şi unul parcă imaterial, aruncând în jur o lumină palidă, identic cu primul. Din el coborî o femeie. Necunoscută. O vedea clar. însă ea nu-l privi. Nu exista pentru ea. Sau nu prezenta importanţă. Se opri. Aştepta pe cineva.  
‘Maneta!’ îl fulgeră un gând. O uitase în bord. Prea târziu. Tramvaiul său porni încet din loc, scrâşnind şi scârţâind ca întotdeauna. O luă înspre celălalt, pătrunse în el, nu se întâmplă nimic deosebit, nici un impact, mai avea puţin până la punctul unde se terminau şinele, până unde se găsea copia sa fidelă şi opri în clipa când nu mai rămăsese decât imaginea lui. Ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Uşa unui vagon - vatmanul nu ştia care vagon, al cărui tramvai - se trase în lături şi coborî necunoscutul. Acesta o luă pe femeie de braţ şi dispărură împreună într-o străduţă lăturalnică.  
Şuieră o locomotivă. Răguşit” (p. 19 – 20).  
 
În altă parte, nu doar mulţimea obiectelor se arată a fi iluzorie, ci chiar spaţiul, investigat, eventual, prin binoclu (Pasienţe la marginea lumii, Podul de piatră s-a dărâmat...):  
 
“Rămase aşa, cu binoclul la ochi, minute întregi, minute întregi apăsă pâlniile de ebonită de sprâncene, până simţi că nu mai are în braţe nici o picătură de sânge, iar de mai stă mult aşa, acestea or să i se desprindă de trup şi or să-i cadă. Se aşeză pe scaun, sprijinindu-şi coatele de masă. La un moment dat, câmpul, cu tot cu mlaştinile, cu zona nimănui, cu lanul de porumb, începu să se îndepărteze, să se piardă în ceaţă, amestecându-se cu cerul, cu cenuşiul norilor. Fu nevoit să-şi frece bine ochii, până simţi durere în globi, apoi, când privirea i se limpezi, duse încă o dată binoclul în sus” (p. 53).  
 
Concomitent, şi corelativ, dispare, sub puterea obsesiei, timpul:  
 
“Omul-orologiu din turnul Casei pompierilor. Însăşi amabila lui gazdă. Se apropie de el şi reuşi să întindă mâna, să-l zgâlţâie, pentru ca să vadă, cu acel ultim dram de omenesc ce-i mai rămăsese, dacă moşneagul se mai găsea în viaţă. Mâna prinse în gol şi de palmă i se agăţară câteva particule fine de praf, pe care vântul le şi smulse şi le pierdu în neant, laolaltă cu ceea ce păruse a fi corpul bătrânului. Însă lui Toma nu-i mai păsa. Lepădă lăteţul. Avea acum alte intenţii. De fapt, nu mai avea nici o intenţie. Nici un gând. Inima îi bătea o dată pe secundă. Luă pâlnia şi porni să urce scările turnului. Câte o treaptă pe secundă. Toma - un pas - o treaptă - o bătaie de inimă - o secundă - o secundă. Ieşi pe terasă şi puse pâlnia la gură.  
- Este ora zece! strigă.  
Apoi, cu mişcări încete, rigide şi parcă mecanice, se retrase în turn” (p. 84).  
 
Asistăm, prin urmare, la un proces gnoseologic complex. Eul fixează îndelung şi într-atât de intens semeni şi obiecte, încât şi unii şi celelalte se decupează, mai întâi net (hiperreali, hiperreale), ca nişte monade, apoi, sub acidul privirii, încep a se dilua, se topesc. Mai mult, el însuşi (subiectul, identitatea) este supus aceleiaşi cazne:  
 
“Intră în rezervele ultimei speranţe şi mai dădu de două trei ori din braţe, cotele apei din apartament erau acum în scădere vertiginoasă, se spune că în ultimele secunde condamnatul îşi revede întreaga viaţă, dar Teoharie Napoleon nu reuşi să vadă nimic şi dispăru o dată cu acordul ultimelor gâlgâituri din cada de baie” (p. 33).  
 
Există şi o “lume de dincolo”, aşa cum ni se spune în orwelliana istorisire Crematoriul:  
 
“…mai mult ca sigur, Bad fusese descoperit, în sală, viu, ori mort, asfixiat, în gura cuptorului, căzut din coş, acolo unde se căţărase să încerce o ieşire în lumea de dincolo” (p. 111).  
 
Oricum, în cele din urmă, privirea urmăreşte cum năluca (hiper) realităţii se dizolvă în ceva nedefinit şi se pierde. Toţi pilonii lumii sensibile şi inteligibile (identitatea, alteritatea, spaţiul, timpul) sunt şubreziţi de hiper-penetrabilitatea ochiului analitic, de contemplaţia necruţătoare, de abolirea ignoranţei, care sesizează caracterul lor iluzoriu, fantasmatic, ori chiar fantasmagoric.  
 
Şi iată încheierea acestui sumar excurs:  
 
“Realitatea imediată” este, în egală măsură, irealitate imediată. Pe această neliniştitoare ambiguitate se sprijină proza lui Duşan Baiski – o proză despre care se scrie prea rar, prea puţin, prea superficial, după modesta noastră opinie.  
 
23 noiembrie 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Proza lui Duşan Baiski sau despre irealitatea imediată / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1788, Anul V, 23 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!