Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1554 din 03 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

Mirela-Ioana Borchin,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mirela-Ioana Borchin  
 
„Nirvana”... Doamne, cum!  
 
12 ianuarie 2015. O seară de iarnă, în care toate se întâmplă mai înăuntru, chiar şi mai înăuntrul fiinţei, mai molcom, mai în penumbră, mai în surdină. Într-o asemenea seară mi-a trimis Nina Ceranu, în variantă pdf, Nirvana. „Mire, uite aici un link. Citeşte tu poeziile astea ale lui Eugen Dorcescu, te rog. Eu nu pot...” Absorbită de ele, le-am citit dintr-o suflare. Ca pe un singur poem. Auzindu-le. Ca pe un singur strigăt. Vizualizându-le. Ca pe un singur episod. Cel final. Dintr-un serial, original conceput, despre aceeaşi, recognoscibilă, viaţă întru moarte. Le-am citit cu sentimentul că numai durerea poate fi întreagă. Că numai trăirea durerii ne leagă cu adevărat.  
 
Aşa i-am cunoscut pe soţii Berca-Dorcescu. Ca personaje în Nirvana. De puţine ori îi văzusem în realitate. Ultima oară, în 17 octombrie 2014, în timpul lansării romanului Ninei Ceranu. Cu admiraţia mută pe care o am în faţa spiritelor înalte, i-am remarcat la Orizont. De atunci a început să mă aspire, în mod fascinant, Nirvana. Parcă a fost ieri. Olimpia Berca fusese invitată să vorbească din public, Eugen Dorcescu era în prezidiu. S-a ridicat Poetul, i-a turnat soţiei apă într-un pahar şi i l-a oferit zâmbindu-i. Doamne, cum! Ea a luat firesc paharul din mâna lui şi i-a surâs. Cu gura, cu ochii. A băut apă. A sorbit un strop. Se vedea că nu îi era sete. Dar a primit paharul ca pe un sărut. Doamne, cum! Mi-am amintit această scenă atunci când i-am regăsit în Poemul 26. Urnă lângă urnă. Numai ce îi contemplasem într-o senină scenă de dragoste. Erau pe atunci unul în faţa celuilalt. Trup lângă trup. Uniţi printr-un sărut fluid. Printr-o privire luminoasă. Printr-un zâmbet fericit. Îi revedeam acum într-un mormânt. Unul lângă celălalt. Uşă lângă uşă. Într-o stranie scenă de dragoste dintre “două urne/gemene...” La care asistam cu aceeaşi indiscreţie. La care participam cu aceeaşi aviditate. Ca în faţa unei întâmplări nemaiîntâlnite. Imprevizibile. Devenisem, în fapt, un personaj-martor. Neprecizat în construcţia lirică. Presupus însă de comunicabilitatea textului. Martor al unei iubiri unice. Sublimate în spirit. Infinite.  
 
Între cele două momente ale observaţiei mele, “negrul mesager/ a venit/ şi-a lovit.” (Poemul 5, p. 13) Erosul a fost transfigurat de constrângerile altor dimensiuni. Dragostea şi-a găsit o altă nişă potenţatoare. Sfâşietoarea durere şi-a aflat salutara speranţă: Nirvana. Într-o cu totul altă logică decât cea creştină. Într-o lume posibilă, poate mistică, poate livrescă. Puternic spiritualizată. Cu o teribilă forţă perlocuţionară. Altfel, eu nu aş fi ajuns acolo. N-aş fi avut înaintea ochilor reprezentarea trupului unui personaj feminin reconstituit din cenuşă, a cărui referinţă exclude orice ambiguitate. A unei întrupări ireale, dar... ideale. “Cu mâna ta firavă, de/ cenuşă/ vei bate-ncet, mă/ vei chema plângând/, şi-ţi voi răspunde/ că acolo sunt,/ dar că nu pot/ deschide sumbra uşă/ a morţii, că sunt mort,/ că nu mai sunt/ acela care-am fost.” (p. 43)  
 
Moartea nu distruge iubirea, sentimentele poetului nu ţin cont de formele, mai mult sau mai puţin efemere, de existenţă materială: “Te-am iubit când/ erai trup şi sânge/ şi duh./ Te iubesc şi cenuşă.// Te iubesc/ fiind încă/ trup şi sânge şi/ duh./ Te voi iubi şi cenuşă.” (Poemul 28, p. 46)  
 
Depunerea urnelor de cenuşă într-un mormânt aminteşte de un străvechi obicei hindus, constând într-o îngropare a recipientelor care conţineau materia rezultată din incinerare. Este evidentă apropierea dintre acest obicei şi ritualul creştin de restituire a trupului de ţărână, lipsit de “suflare de viaţă”, ţărânii din care a fost creat. “Teluricul legământ” este însă o închisoare, la care trimite metafora-simbol “grea cătuşă”, închisoare din care spiritele celor îndrăgostiţi trebuie să evadeze împreună pentru a accede la Nirvana: “Să ne desprindem, deci,/ tu – gând, eu – gând,/ şi-aşa ne vom uni din nou,/ zburând,/ şi liberi,/ şi eterni,/ şi jubilând,/ ca flacăra zvâcnită din/ cenuşă.” (p. 43) Simbolistica cenuşii, care se leagă, prin legenda Păsării Phoenix, de mitemul învierii, este un factor propulsor spre Nirvana. Locul privilegiat în text – în ambele ocurenţe cuvântul cenuşă fiind echivalent cu un vers – îi reliefează calitatea simbolică de materie aparte, în care mocneşte un potenţial regenerator. Spiritualizarea tabloului liric se intensifică spre secvenţa finală, unde reunirea, în zbor, a două spirite libere şi eterne, aflate într-o perpetuă jubilaţie, este un triumf, raportat la miracolul ivirii flăcării din cenuşă. Învingerea materiei, purificate prin combustie, de către spirit, se exprimă prin analogie cu focul, simbol al forţei ascensionale, dar şi al iubirii absolute, ieşite din lumea terestră, care ţine sufletul într-o captivitate trupească. Excepţionala soluţie semantică – învingerea destinului uman prin spiritualizare – beneficiază de o sintaxă semiotică pe măsură. Astfel, funcţia de elemente predicative suplimentare a semnelor cuprinse într-o enumeraţie, care descrie atât acţiunea de “a se uni din nou”, cât şi actorii acţiunii – “zburând,/ şi liberi,/ şi eterni,/ şi jubilând,” –, precum şi conexiunea, realizată printr-un “şi” cu valoare intensivă, dintre gerunzii şi adjective, contribuie la realizarea unei imagini din ce în ce mai dinamice, cu atributele stihiei aeriene, la înălţime spirituală din ce în ce mai mare.  
 
Poemul 26 se leagă, prin structura sa de adâncime şi prin expresia lingvistică, de Prologul volumului, intitulat chiar Nirvana. Revelarea visului recurent al iubitei Poetului despre apropiata trecere la cele veşnice, urmată de o căutare necurmată, plină de dor, a sufletului pereche, prefigurează emoţia din care se înfiripă fiecare poem. În plan simbolic, o asemenea căutare ar corespunde necesităţii de a se reface o diadă yin-yang, temporar distrusă de... (o singură) moarte.  
 
“Nu erau ceruri, nici pământ./ Dar nici nu le doream. O, nu!/ Mă stăpânea un singur gând:/ Să te găsesc, să fii şi tu/ Cu mine, unde eu eram./ Un gând, ca un fuior de vânt./ Un gând, ce mă purta vibrând./ Te căutam, te căutam,/ Zbor lângă dor adăugând./ Te căutam. Şi-mi petreceam/ Eternitatea căutând”. (p. 6)  
 
Sunt tentată să afirm, cu prudenţa celei ce nu deţine date, ci doar o intuiţie feminină, deloc infailibilă, că ideea Nirvanei i s-a inoculat acestui cuplu pe calea visului, de trei ori repetat, în urmă cu trei ani, într-o clasică formulă fatidică. Această memorfozare în gând iese din tiparele promisiunilor formulate de creştinism, dar se explică fără dificultate în alte paradigme. Ea este perfect motivată şi, sau mai ales, de logica existenţială a Doamnei Olimpia Berca, la care se referă, direct şi fără echivoc, autorul Nirvanei. Am fost frapată de onestitatea cu care Distinsa Doamnă, într-un amplu interviu, pe care l-am citit în cartea “Din literatura timişoreană”, recunoaşte faptul că partea cea mai frumoasă a vieţii şi-a trăit-o după ce l-a cunoscut pe Eugen Dorcescu. “Însă, sigur, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost cea în care... /Erai îndrăgostită, nu?/ După ce l-am cunoscut pe Ţuţu.” (Olimpia Berca, Din literatura timişoreană, EDITURA MIRTON, Timişoara, 2015, p. 119)  
 
Poemul 26 şi Prologul (Nirvana) – cu extensiunea persuasivă pe care am identificat-o în volumul Din literatura timişoreană – conduc la Poemul 3, nu întâmplător, a treia piesă dintr-o construcţie mistico-religioasă închinată soţiei. Retorica poemului este impecabilă. Cititorul este atins afectiv încă din primele versuri, printr-o întrebare a cărei sinceritate este în stare să îl oprească din orice drum, ca un cutremur, obligându-l, dacă nu la reflecţie, măcar la compătimire: “Cum umbli tu prin văile acele,/ lipsită fiind de straja mâinii mele?” (p. 10) Protecţia cavalerului, de strajă la “adorata lui doamnă” (Poemul 7, p. 15), căreia îi aminteşte că: “Pe braţe/ te-am purtat şi te-am ţinut” (Poemul 9, p. 18), protecţie corelată cu grija ce i-a purtat-o, decenii la rând, în orice ipostază, chiar şi în intimiate ( “Încât, la o vreme, m-am/ întors spre tine şi-am/ şoptit, ca de obicei,/ grijuliu:/ Nu ne culcăm? E târziu...”, Poemul 11, p. 21) a devenit superfluă din clipa în care El Shaddai a preluat sub ocrotirea Sa făptura ei diafană şi temătoare: “Căci ţie, scumpa mea,/ îţi era teamă/ de-o frunză-n zbor, de-o/ gâză, de/ o scamă...” (p. 10) Este emoţionant modul cum eul liric îi comunică “supusei” sale Doamne, cu înduioşătoare familiaritate şi convingere, faptul că această schimbare a braţului protector, care lui îi rupe inima, s-a petrecut în favoarea ei: “Să nu te sperii. Domnul e cu/ tine./ Mai bun şi mai puternic decât mine.” (p. 10) El Shaddai, însemnând Dumnezeul cel Atotputernic, este plasat în centrul unui univers cosmopolit, înţesat de divinităţi, credinţe, idei şi semne religioase. Aşa s-ar putea reprezenta, în linii mari, universul unor religii concordante până la un punct şi complementare în zona diferenţelor definitorii. Eugen Dorcescu are faţă de acest univers o atitudine apropiată de cea a Magistrului nostru G.I. Tohăneanu, care a scris în prefaţa primei mele cărţi memorabila frază: “Ca român, sunt creştin. Nu rezonabil, ci fervent. Ca filolog, sunt politeist, păgân, am nevoie de o "rezervaţie" de idoli, la care mă închin uneori pe rând, de cele mai mule ori, simultan.” (Mirela-Ioana Borchin, Modalitatea..., Ed. Helicon, Timişoara, 1999, p. 6)  
 
Resimţind organic pierderea soţiei, copleşit de absenţă, de tăcerea dezolantă din jurul său, realizând, în ziua a şaptea, cu luciditate, ceea ce i se întâmplă, poetul scoate un ţipăt sfâşietor de supravieţuitor fără voie: “O, nefericitul de mine!/ O, Dumnezeul meu prea iubit!/ Cât de crunt m-ai făcut/ să-nţeleg/ Cât de crunt m-ai trezit!” (Poemul 11, p. 22). Este debusolat, dramatic de neputincios în singurătatea sa, fără nicio posibilitate de a se salva: “nu pot nici să trăiesc/ şi nici să mor.” (Poemul 12, p. 23)  
 
De aceea, se refugiază într-o poetică funebră, scriind în tonalitatea sumbră a unei tânguiri fără sfârşit. În această stare, revine la motivele esenţiale din creaţia sa, pe care le reconfigurează într-un spaţiu mult diluat cromatic şi semantic, dar tulburător de liric. Mai cu seamă simbolurile unui medievalism defunct îi sunt puncte de sprijin în bezna sufletească din prezent. Melancolic, se identifică, în cele din urmă, cu un cavaler, respectiv cu un trubadur, a căror speranţă este de neînfrânt: “Am îmbrăcat întunecata,/ cernita-mi/ armură,/ de bătrân cavaler,/ loial unei singure/ doamne./ Fiindcă n-o mai găsesc./ Şi resimt până-n inimă/ boldul rece, de fier,/ al thanaticei toamne. [...] eu sunt un străvechi trubadur,/ un uitat cavaler,/ care-şi aşteaptă,/ împotriva oricărei/ speranţe,/ stăpâna.” (Poemul 7, p.15-16)  
 
Pentru garantarea loialităţii faţă de “adorata sa Doamnă” şi “stăpână”, pentru sublinierea devoţiunii sale faţă de o singură femeie, poetul îşi mărturiseşte ascendenţa nobilă într-un neam de cavaleri şi de eroi autohtoni, a căror onestitate nu poate fi pusă sub semnul întrebării: “Nu ştiu nici a/ minţi, nici/ a-nşela.// De-aceea, ea. Doar/ ea./ Şi numai ea.” (Poemul 30, p. 48)  
 
Cavaler anacronic, care a îmbrăcat armura cernită într-un ungher dintr-o cetate, ale cărei ruine aruncă umbre peste “negrul burg”, poetul a servit o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului. “Fiinţa adorată” (p. 11), “stăpâna” (p. 16), “cu frumoşii săi paşi” (p. 12), trebuia să se sprijine de braţul unui cavaler, “căci lumea asta nu era de ea” (p. 19). A fost o fiinţă care nu putea concepe răutatea, pericolul, violenţa, o “chintesenţă-a zilelor senine!” (p. 20), de o sensibilitate fără seamăn: “Şi palma ei, la fel ca-n prima zi, tresare şi acum a tresări” (p. 30). Senzualitatea iubitei apare într-o lumină puternică în Poemul 10, subintitulat “(O arhi-amintire)”. Aici, dăruirea necondiţionată vine din nevoia reciprocă de trăire precipitată (atunci şi acolo) a iubirii pierdute şi regăsite pe samsaricele cărări: “Şi te-am zărit. Departe, în amurg,/ Fixai curbura unui spaţiu, care/ Înainta treptat în înserare/ Cu soarele şi neclintitul burg.// Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit/ Acolo chiar, pe dalele curbate,/ Şi am rămas cu tine în cetate,/ Şi cred că tot acolo am murit...// Uitasem totul: codrii, lungul drum,/ Cetatea, podul, gustul gurii tale.../ Şi, brusc, mi le-am reaminit acum,/ Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.” (p. 20)  
 
Puterea de atracţie a iubitei Doamne asupra cavalerului, nedespărţit o clipă de ea, depăşeşte orice imaginaţie. Chiar şi în ziua înmormântării mamei sale, acesta îşi contemplă Doamna, fascinat de nobleţea ei angelică, percepută, în chip misterios, de parcă i s-ar înfăţişa pe o metafizică falie: “M-am ivit în capătul scărilor/ şi-am privit, întâmplător,/ spre femeile-acele./ Şi-am văzut-o atunci/ pe soţia mea,/ pe îngerul meu,/ trebăluind şi ea,/ harnic, tăcut,/ între ele,/ laolaltă cu ele./ Stop cadru vibrant,/ clipă scânteietoare./ Profilul ei nobil, frumos,/ decupat pe-un ecran/ de frunze-aurii şi/ de soare.../ Ca în port, când o corabie s-a/ desprins de la cheu, şi/ s-a dus,/ iar cei de pe ţărm abia/ de-i mai văd, departe, în/ zare,/ prin lunetele lacrimii,/ catargul şi vela./ Întregul mister/ al unei asemenea/ metafizice falii/ se concentrase-n profilul acela.” (Elegia 10, din Elegiile de la Bad Hofgastein, p. 18-19)  
 
Prin iubire, se rup chingile universului comun de cunoaştere şi de discurs, spaţializarea şi chiar şi temporalizarea devin altele, limitele dintre lumi sar în aer. De altfel, poemele Nirvanei nu ar avea acelaşi impact, dacă, în tonul elegiac, fiorul tragic nu s-ar împleti cu cel erotic. Lupta dintre duh şi trup, care traversează întreaga operă a lui Eugen Dorcescu, se acutizează după moartea soţiei: “Te-am visat./Aşa cum visează/ un bărbat./ Căci acesta ţi-am fost şi/ îţi sunt:/ un bărbat,/ de dorinţi sufleteşti şi/ trupeşti/ fremătând.” (Poemul 20, p. 33) Ne regăsim cu toţii, dacă nu suntem ipocriţi, în chimia şi în proporţia humusului care înăbuşă fărâma de duh din fiinţele noastre: “De ce m-a zămislit/ aşa/ Cel Sfânt?/ Un strop de duh şi-un/ munte de/ pământ...” (Poemul 12, p. 23)  
 
Câmpul semantic al implacabilei morţi cuprinde structuri semice îmbogăţite contextual. Pe de o parte, găsim formule complicate de sens pentru un lexem ca absenţă, pe de altă parte, structuri de semnificaţie ample, corespunzătoare unor cuvinte precum coşmar şi angoasă. Absenţa femeii iubite, cauzată de moarte, răneşte, sfârtecă şi, chiar, ucide. “Acum, am alături, aici,/ peste tot şi oricând,/ absenţa ta, tot mai concretă,/ tot mai compactă, tot mai/ prezentă,/ tot mai angelică,/ lângă umărul meu/ de pământ.” (Poemul 15, p. 27) Coşmarul diurn şi insomnia eului liric amplifică angoasa până la resimţirea propriei morţi repetate, graduale: “Eu am murit, mai/ întâi,/ atunci când n-ai/ mai putut în preajma/ mea să rămâi./ Apoi, când şi trupul tău/ marele prag l-a trecut./ Şi-n fine, când/ autocombustia,/ când focul năvalnic şi/ mut,/ ţi-a preschimbat într-o/ substanţă diafană/ făptura de lut./ Acum sunt mort pe deplin.” (Poemul 16, p. 28)  
 
În Prefaţa de la antologia intitulată Omul de cenuşă, Adrian Dinu Rachieru citează o afirmaţie a lui Eugen Dorcescu dintr-un interviu mai vechi: “În fond, tot ce scriem nu-i decât o epistolă adresată celuilalt...” Corelând această informaţie cu faptul că poetul timişorean a şi publicat un volum intitulat Epistole (1990), înclin să cred că Nirvana conţine, de fapt, treizeci de epistole adresate persoanei adorate, “singura care mă vede cu/ adevărat şi mă ştie” (p. 28), “... sufletul(ui) meu dublu,/ nevăzut,/ cel mai subtil, mai/ nobil element,/ Mai existent ca orice/ existent” (p. 47), pentru a-i împărtăşi aspecte răscolitoare din viaţa celui rămas în urmă, într-o solitudine chinuitoare: “Astăzi,/ mă aflu singur,/ în locul/ în care, pe vremuri,/ şezum./ Într-un abis de/ suferinţă şi/ scrum./ Singur mă aflu,/ sorbind marea de-amar,/ marea Samsarei,/ marea/ amară şi rea,/ de care uitasem,/ de care te ferisem,/ de care fugisem,/ naivul de mine,/ cândva.” (Poemul 24, p. 39-40)  
 
Modalitatea discursivă predominantă este dialogul. Un dialog obstinant cu "Ea, şi numai ea", un dialog necesar pentru continuarea obişnuinţei de a vorbi despre orice cu aceea care i se afla mereu în proximitate. Din păcate, un dialog deloc izbăvitor. Dimpotrivă, mai degrabă unul ratat, fiindcă răspunsurile nu vin într-o formă perceptibilă ("Şi iar te-ntreb, iubito: Unde eşti?/ Şi iar te-ntreb, şi iarăşi nu-mi răspunzi." - Poemul 27, p. 44), nici chiar atunci când sunt atinse cele mai intime subiecte cu putinţă ("Ţii minte clipa-n care te-am văzut?/ Ea, clipa de demult, de/ la-nceput? Am tresărit,/ căci te-am recunoscut./ Ai tresărit şi tu. Privirea ta/ de-aceeaşi revedere îmi/ vorbea./ Din alt samsaric timp,/ de undeva..." - Poemul 9, p. 18). Acest eşec comunicaţional ("... Şi/ nu pot să-ţi vorbesc" - Poemul 22, p. 36) duce la o tot mai accentuată singurătate, poetul iniţiind, în cele din urmă, un autodialog, adresându-se sieşi în calitate de interlocutor: "Cum pot să dorm. să/ umblu,/ să mănânc,/ în timp ce mă tot tângui/ şi mă plâng,/ strivit la-nfăţişare/ şi-n adânc? E cu putinţă, oare, să/ mai fiu, când ea e moartă,/ viu, chiar/ foarte viu? - Poemul 12, p. 23). Alunecarea spre autointerogaţia retorică relevă drama celui ce nici măcar de la sine nu mai aşteaptă vreun răspuns ("Adevărul cumplit/ până-n inima inimii mă/ săgetează:/ Cum mai pot să/ trăiesc,/ dacă tot ce-am iubit/ a murit?" - Poemul 22, p. 37)  
 
 
Nirvana a fost scrisă într-un timp foarte scurt de către un poet “învelit în giulgiul durerii”, cu “un suflet zdrobit”. Doamne, cum! “Nimeni. Nimeni. Nimeni./ Doar eu./Vremea e neagră şi grea./ Spaţiul e greu./ Cerul/ e greu./ Nu mai pot îndura. [...] Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,/ de ce m-ai părăsit?” (Poemul 2, p. 8-9) Mesajul Nirvanei a fost şi enunţat într-un ritm alert, ca şi cum autorul s-ar fi grăbit să îşi desăvârşească opera înainte de a-şi respecta cuvântul de rămas bun rostit lângă sicriul soţiei, prin sticla căruia îi mângâia “chipul de ceară şi miere”: “Adio, iubito! La/ curândă vedere.” (Poemul 25, p. 42)  
 
 
Universalitatea durerii-doliu, accesibilitatea limbajului şi unitatea stilistică a Nirvanei atrag nu numai compasiunea, ci şi empatia cititorului, stârnind dorinţa acestuia de a interveni cumva pentru a opri nimicitoarea adâncire în suferinţă a eului liric. Închei cu o mostră de receptare empatică a acestui volum, reproducând reacţia, iniţial spontană, dar reconfirmată, a unui foarte bun prieten de-al meu, Radu Radu: “Sunt atât de dureros de frumoase poeziile Nirvanei şi este atât de îngrozitor de trist poetul, încât îţi vine să mori din solidaritate cu el”. Concluzia mea este aceea că, “dincolo de bine şi de rău”, emergentă rămâne frumuseţea gestului unui mare poet de a-şi omagia prin vers iubita. El dedică Nirvana nobilei soţii Olimpia-Octavia. In memoriam, într-un moment de maximă conştientizare a unicităţii iubirii lor. Aceste ultime poeme, reunite într-un al treilea volum de elegii, urmând Morţii tatălui (2005) şi Elegiilor de la Bad Hofgastein (2010), reprezintă apogeul creaţiei Excelenţei Sale, care rezultă îndeosebi din sinteza şi continuarea pe “nebănuite trepte” a tot ceea ce caracterizează devenirea sa umană şi poetică.  
 
“Ce trepte sui? Ce poartă să deschid?/ Strigătu-ncearcă bolţile de-a rândul – / Spre calma încăpere fără zid/ În care se-nfăşoară numai vântul.” (Scara, din antologia Omul de cenuşă, Ed. Augusta, Timişoara, 2002, p. 53)  
 
Unul dintre cei mai mari poeţi contemporani, în plină experienţă dramatică, aşterne la picioarele soţiei, de care îl despart, în egală măsură, viaţa şi moartea, treizeci de elegii splendide, imortalizând-o într-o capodoperă. Ferice de cine a avut parte de o asemenea iubire! Ferice de femeia luată în eternitate de braţul unui poet!  
 
3 aprilie 2015, Timişoara.  
 
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Borchin, Nirvana ...Doamne, cum! / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1554, Anul V, 03 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!