Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1530 din 10 martie 2015        Toate Articolele Autorului

Eugen Dorcescu, Despre iniţierea în suferinţă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eugen Dorcescu  
 
Despre iniţierea în suferinţă  
 
 
Omul se naşte ca să sufere,  
după cum scânteia se naşte ca să zboare.  
(Iov 5, 7)  
 
Citind (şi recitind), recent, romanul Punctul interior (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2010), semnat de doamna Mirela-Ioana Borchin, mi s-a reactivat în memorie un citat celebru (l-am auzit, prima oară, din gura medicului de la Liceul "Fraţii Buzeşti", unde studiam pe atunci), extras din La Nuit d’Octobre a lui Alfred de Musset: "L’homme est un apprenti, la douleur est son maître. Et nul ne se connaît tant qu'il n'a pas souffert".  
 
 
 
Asocierea nu este câtuşi de puţin întâmplătoare, ci, din câte cred, puternic susţinută de structurile generative şi de anecdotica textului. Punctul interior (titlu memorabil) se impune ca un roman de idei, elaborat cu talent, cu fină intuiţie a psihologiei de adâncime, lucrat cu mult şi inspirat meşteşug (autoarea este un reputat cadru didactic la Filologia timişoreană), un roman ce utilizează jocul imprevizibil, ori previzibil, al semnelor nu ca scop în sine, ci ca un mijloc, privilegiat, de acces la fiinţă.  
 
Întreaga desfăşurare a evenimentelor(fabula) este determinată şi dominată de trei entităţi, de trei stihii tutelare, care ţin, implacabil, în chingile lor, destinele eroilor: Arhitema (Cunoaşterea de sine) şi două arhipersonaje (Iubirea şi Moartea – Eros şi Thanatos). De pe acest palier, ca de la o ameţitoare înălţime, ochiul atent al cititorului desluşeşte, pe întinsul platou, confuz şi frământat, al Samsarei, zbuciumul personajelor, strivite de suferinţă, după ce au cunoscut, câteva clipe doar, şi gustul fericirii. Astfel, eroii, aidoma unor diamante brute, sunt şlefuiţi, cu necruţare, de cei doi iscusiţi meşteri (Fericirea şi Suferinţa), ajungând, eventual, să priceapă, cât de cât, în cele din urmă, ce li se întâmplă (şi de ce li se întâmplă), ajungând să afle că sunt fiinţe, şi să se desăvârşeacă, după puteri, ca fiinţe (fie doar întru moarte, fie şi întru mântuire). Realitatea, însă, e nemiloasă. Mai toate, dacă nu chiar toate tentativele lor de a-şi ameliora, necum de a-şi învinge soarta eşuează.  
 
Personajul emblematic, purtător de sens, şi de mesaj, este o femeie tânără, frumoasă, inteligentă şi cultivată, Corina. Pe fondul unei traume din copilărie (în absenţa ambilor părinţi, a fost crescută de bunică), ea ne apare, mai întâi, drept o victimă a conflictului dintre feminitate şi maternitate. Îndrăgostită de Tudor, se căsătoreşte, totuşi, pentru a putea deveni mamă, cu Puiu, neîncetând a-l iubi pe cel dintâi. Această “duplicitate” (după spusa psihiatrului Mihai Lazăr, el însuşi duplicitar, ca şi Delia, prietena şi verişoara Corinei) generează nemulţumire de sine, revoltă lăuntrică, angoasă (soţul e tern, materialist, nepăsător, infidel, în timp ce Tudor e generos, imaginativ, sensibil, e poet). Cartea debutează cu o întâlnire romantică, după ani de separare, între Corina şi Tudor şi cu despărţirea lor (temporară, presupuneau). Discursul degajă, subliminal, o puternică senzaţie de aşteptare înfrigurată, de teamă, de anxietate latentă, mai cu seamă că Tudor trăieşte departe, în capitală, suferă de o boală incurabilă, nu răspunde la apelurile telefonice ale Corinei. Mecanismele de autopropulsare textuală funcţionează din plin, prevestind apropierea dramei. Şi, într-adevăr, într-o anume zi, aceste tensiuni îl ocultează pe Eros şi îl aduc, brusc, în prim-planul acţiunii, pe Thanatos. Moartea intră, brutal, în orizontul existenţial al Corinei: este informată de cineva că Tudor a decedat.  
 
Sub impactul acestei veşti şi al acestei pierderi, personajul are revelaţia punctului interior (“punctul despărţitor”), adică a zonei celei mai ascunse a eului, a tărâmului abisal, unde nu mai există dualitate, contradicţie, unde nu mai dăinuie decât o sinonimie infinită, decât vacuitate. De acum înainte, eul devine altcineva: “Destinul îi jucase o farsă. Pusese, de la sine putere, un punct. Dar nu la capătul poveştii. Un punct interior. Sfredelitor. Nu o pauză. O împunsătură adâncă. Hăul. Punctul despărţitor” (italicele îi aparţin autoarei). Vom nota că ideea fracturiiuntrice, a sciziunii, este reluată, şi întărită, printr-o sugestivă mise en abyme, mai târziu, la internarea în spital: “Corina îşi fixă privirea în tavanul crăpat exact pe mijloc, de parcă ar fi trebuit împărţit, din cine ştie ce motive, în două”.  
 
După o atare descoperire (cea a tainicului punct interior), individul se desparte de sine însuşi, se lasă în urmă şi ia asupră-şi canonul suferinţei fără leac. Şi al fericirii iluzorii (ori, cine ştie?, al fericirii supramundane, “paranormale”). Acum începe iniţierea grea, temeinică, stăruitoare în suferinţă. Acum începe confruntarea cu cea mai teribilă prezenţă: absenţa. Acum, începe, de fapt, agonia (sufletească) a personajului, sub loviturile acestui torţionar necruţător şi impasibil: absenţa. Acum se iniţiază ravagiile dorului. Corina îşi dă seamă că vă avea un copil de la Tudor, şi acesta – o fetiţă, Nathalie – vine, prematur, pe lume, eveniment ce declanşează mari îngrijorări, ce o tulbură peste măsură, dar îi trezeşte şi o exaltare cvasi-maladivă, fiindcă socotea sosirea micuţei făpturi un semn major al supravieţuirii lui Tudor şi a iubirii lor. Urmează alte şi alte semne, pe suportul cărora se înfiripă, deopotrivă real şi imaginar, un fel de cuplu metafizic, de sub fascinaţia, din mrejele căruia medicii Delia şi, mai ales, Mihai Lazăr încearcă, zadarnic, să o smulgă.  
 
Este meritul prozatoarei de a fi ştiut să dozeze, cu subtilă artă, şi să diferenţieze momentele de suferinţă, alternându-le cu cele de fericire copleşitoare, dar, pare-se, iluzorie, greu de diferenţiat, ele însele, de durerea extremă (vizita la cimitirul Bellu, unde Corina duce flori, dedicate lui Tudor, dar depuse, simbolic, la mormântul lui Eminescu; apariţiile lui Tudor, în delir, în vise, cu versuri, cu mesaje, cu săruturi; extraordinara scenă a torturii fizice din maşină, după naşterea fetiţei Maya (iluzia) – Nathalie etc. etc.).  
 
În ce priveşte aceste intervenţii ale lui Tudor, trebuie subliniat că ele sunt legate, în majoritate, de vânt – care, cum se ştie, este asemuit în Scriptură cu duhul (cu Duhul) (Evanghelia după Ioan 3, 8). De altfel, în ebraică şi în greacă, sensurile “vânt” şi “duh” se exprimă cu aceeaşi vocabulă (ruah, pneuma). Reproducem un fragment din halucinanta scenă a comunicării, prin vers (prin foarte frumoase versuri, izvorâte din condeiul scriitoarei), dintre Tudor şi Corina, acest straniu, crepuscular cuplu metafizic, cum l-am numit mai sus: “…aţipise din nou, căci îl auzi pe Tudor atât de limpede, de parcă el s-ar fi aflat chiar acolo, în acelaşi salon cu ele. Recita versuri, de-a valma…Volbură, volbură, iarbă de rai…/ Vântul se zbate de-a sângele-n cai…/ Ave, duh al văzduhului, Ave!.../ Calul meu saltă în două potcoave…”. Nu-i de mirare, aşadar, că, mai târziu, când Puiu, părintele oficial al fetiţei, va fi arestat, Corina se decide s-o scoată pe Nathalie de sub autoritatea lui: “Nathalie nu va avea, în niciun caz, un tată puşcăriaş. Tatăl ei era spirit pur (subl.n., ED). Va găsi o cale legală să o scape măcar pe ea de această ruşine”.  
 
Şi visul tragic, paradisiac se reîntoarce, la anume intervale, în contrast dureros cu platitudinea, chiar atrocitatea ambianţei imediate: “Era foarte multă lume în parc. Ei i se făcuse sete. La o gheretă se vindeau răcoritoare. Îşi făcu loc printre oameni. Toţi se dădeau la o parte şi ea înainta, împărţindu-i în două şiruri. Unul la stânga, unul la dreapta. I se păru că bărbatul ce rămăsese cu spatele la ea, între cele două şiruri, semăna cu Tudor. Îl strigă pe nume. Omul întoarse capul. Era el. Îi prinse capul în mâini. Îi sărută ochii. Se sărutară apoi pe obraji. Pe gură. Erau atât de bucuroşi că s-au întâlnit!” (şi aici italicele sunt opţiunea prozatoarei).  
 
În plus faţă de asemenea năluciri, ce-i zdrobesc inima, Corina regăseşte pretutindeni, în destinele prietenilor, cunoscuţilor, străinilor, modelul non-echivoc al propriei sale istorii: “Orice ar fi făcut, indiferent cu cine ar fi vorbit, Corina era condamnată să revină, din unghiuri diferite, la propria suferinţă”. Şi astfel, se conturează, şi se configurează, tot mai clar, ideea că suferinţa e consubstanţială vieţii. “Je ne vois qu'infini par toutes les fenêtres” (Charles Baudelaire, Le gouffre).  
 
Încordarea sporeşte cu fiecare pagină, cu fiecare episod, atingând, spre capătul cărţii, intensităţi şi cote de-a dreptul nimicitoare pentru eroină. Corina află că, de fapt, Tudor nu fusese bărbatul ideal, aşa cum crezuse (cruntă dezamăgire; nu mai poate, spre exemplu, să se sprijine pe amintirea lui, nu-şi mai poate zice, după Jules Michelet: “Je suis à qui m’a compris”) ; află, de asemenea, că el murise ucis de Puiu, soţul ei (a cărui ticăloşie îi depăşeşte cele mai sinistre presupoziţii); apoi, asistă la moartea tenebroasă, sordidă, a lui Mihai Lazăr, psihiatrul care, cu devotament şi delicateţe, ţinuse, pentru Corina, locul ambilor părinţi, de a căror veghe şi căldură fusese lipsită. Totul se năruie, ca-ntr-o catastrofă, ca-ntr-o surpare a lumilor. Încât, spune autoarea, în numele eroinei, după atâtea rătăciri, după atâta anxietate şi spaimă (“era stăpânită de spaimă ca de o fiară”), sătulă de rigorile inumane ale “fluxului ei existenţial”, Corina, trecută dincolo de singurătatea absolută şi dincolo de disperare, “se detaşase de lumea cu care nu mai avea de-a face….În orice caz, punctul era pus acum la locul lui. La sfârşit de poveste…Traseul ei iniţiatic ajunsese la sfârşit”. Aşa îşi zicea, aşa îşi închipuia, îndreptându-se către casă. Aceasta era convingerea ei: Că trecutul a rămas, definitiv, trecut. Că e îngropat, pentru totdeauna, o dată cu Mihai Lazăr, căruia apucase să-i mărturiseacă, fără a şti dacă el, pe patul de moarte, a înţeles sau nu ce i se spune, că s-a despărţit şi de Tudor şi de Puiu, şi de întregul chin al anului, şi al anilor din urmă.  
 
Or, nu. Doamna Mirela-Ioana Borchin ne rezervă o mare şi măiastră surpriză, un final deschis spre ceva mai mult decât ambiguu: spre ceva mai întunecat, mai nedesluşit, mai înspăimântător, poate, decât existenţa anterioară a personajului, ori dimpotrivă: spre o anume lumină, chiar, de ce nu?, spre o intensă şi salvatoare lumină. Încă o probă, aşadar, a vitalităţii acestui roman: a început bine, are capacitatea intrinsecă de a se autopropulsa, de a se menţine, artisticeşte, “în viaţă”, şi se încheie încă mai convingător decât a debutat. La întoarcerea acasă, chiar la scară, pe Corina o aşteaptă un nou hău, o altă etapă a călătoriei dureroase prin această vale a plângerii, o reactualizare a punctului despărţitor. O enigmă: Cine e bărbatul misterios, care o urmăreşte: E Tudor, totuşi? Sau Dan Moraru, ofiţerul suplu şi agil, cu care conversase îndelung în tren şi care, “prin asemănarea cu Tudor…îi stârnise curiozitatea”? Această întâlnire neprevăzută poate fi preludiul unui nou eşec, dar, în egală măsură, şi o şansă acordată celuilalt neîntrecut meşter în şlefuirea diamantului uman: Fericirea. Oricum, e un semn că nu-i cu putinţă să ieşi din menghina Samsarei. Că iniţierea în suferinţă (sau în fericire) nu se încheie câtă vreme eşti viu, nu se încheie, poate, nici dincolo de moarte. Un semn că ciclicitatea (şi dialectica) durere-bucurie este nelimitată. Şi că decizia nu-ţi aparţine. Semne, semne, semne. Semioticianul (Corina e semiotician), romancierul, şi semnele lor. Conlucrând la eşafodajul de rezistenţă al edificiului estetic. Oare “traseul iniţiatic” va fi reiterat, pe alte coordonate, în alt context? Nu ştim. Şi e bine că autoarea ne lasă curioşi, nedumeriţi. Aceasta e arta: pune, şi stârneşte întrebări, nu dă, cu suicidară aroganţă, răspunsuri. Vâltoarea Samsarei o va lua, din nou, pe Corina în rotirea sa distructivă? Poate că da, poate că nu. Aici am ajuns cu (auto)contemplarea, cu (auto)compătimirea, cu duplicitatea (nu, neapărat, în sens peiorariv). Şi am mai ajuns la încheierea, necesară, că singura nedezminţită nădejde stă în recunoaşterea completă, şi decisă, de sine, adică în străluminarea Nirvanei. Pentru cine e suficient de matur şi de vrednic să identifice “semnele” Nirvanei în propria-i fiinţă..  
 
Reproducem, spre edificare, pasajul ce încheie şi încununează întreaga poveste şi întreaga dezbatere ideatică subiacentă:  
 
“Ajunsă la poarta blocului, îşi căută la lumina senzorilor cheile în poşetă. Urcă apoi în fugă cele patru, cinci trepte pentru a deschide poarta cu cartela, realizând cu nelinişte că era urmărită de cineva. Se strânse de groază, încercând să intre repede pe poartă, într-o dungă, pentru a scăpa prin îngusta deschizătură a porţii de silueta ce o urma îndeaproape tot mai ameninţătoare. Dar aceasta se strecură cu abilitate de pisică pe lângă ea. Inima Corinei zvâcnea cu aşa o putere, încât abia se mai ţinea în loc. Speriată de moarte, se întoarse brusc spre cel ce o urmărea, întrebându-l instinctiv:  
 
- Căutaţi pe cineva?  
 
- Mă caut pe mine…, îi răspunse el cu un calm năucitor. Şi, îmbrăţişând-o, îi şopti liniştit la ureche: Pe mine mă caut”.  
 
Mă tot întreb şi nu găsesc nici un răspuns: Cum a fost posibil ca o asemenea carte – profundă, pe cât de modernă, pe atât de clasică, în problematică, structură stilistică, tipologii, compoziţie, străină de orice experiment gratuit, savant concepută şi la fel de savant pusă pe hârtie – , cum a fost cu putinţă ca un asemenea roman să nu trezească interesul specialiştilor, atâta amar de vreme?  
 
Martie 2015  
 
 
Referinţă Bibliografică:
Eugen Dorcescu, Despre iniţierea în suferinţă / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1530, Anul V, 10 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!