Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1479 din 18 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Cezarina Adamescu, Eugen Dorcescu - NIRVANA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CEZARINA ADAMESCU  
 
DOUĂ ARIPI ALE ACELUIAŞI TRUP  
 
Eugen Dorcescu, Nirvana, - o postbiografie - , Editura Mirton, Timişoara, 2014.  
 
Există momente în viaţa omului când absenţa devine “prezenţă negativă”. Ele nu pot fi ocolite, prin simplul fapt că fac parte din existenţă. Ceea ce e tulburător cu adevărat este că, în vâltoarea durerii, „Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă”. Ce poate fi mai rău decât o absenţă care nu poate fi umplută cu nimic? “Absenţa naşte jale şi frustrare / Şi-un gând de neputinţă absolută”. Dar, conform legii contrariilor, ori mai degrabă Legilor paradoxale ale lui Murphy: “Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă, / Mai greu de îndurat decât prezenţa”.  
 
Volumul are submenţionat numele Olimpiei-Octavia. In memoriam, ceea ce spune totul. E un volum omagial.  
 
Încă din Prolog (Nirvana), Eugen Dorcescu ne previne că avem de-a face cu durerea genuină a celui rămas stingher, nepereche şi pare că şi-a pierdut partea de dinafară a fiinţei, “În ziua sumbră şi vulgară”, punând pe seama visului o previziune a morţii: “Murisem. Şi-n văzduhul pur / Al celor care nu există, / Pluteam: un fluture de-azur, / Fără esenţă şi contur. / Nici pomeneală să fiu tristă, / Să simt regret, teroare, vină, / Disarmonie, armonii... / Nimic din toate-acestea. Ci / O fericire genuină”.  
 
Însă toate aceste previziuni sumbre nu au darul de a ne înfricoşa, ci de a ne oferi o dimensiune aparte a realităţii de după viaţă, unde nu există “Nici timp, nici spaţiu, noapte zi…”. Starea de imponderabilitate învinge teama şi orice fel de curiozitate: “Zburam, cu aripi străvezii, / Precum lumina în lumină”. S-a spus că eternitatea este o stare de odihnă, când nu mai ai ce căuta, pentru că toate aşteptările s-au împlinit. Dar să-ţi petreci “eternitatea căutând” este ceva ce întrece toate tulburările vieţii. Există un ritm interior al căutării, acel “dor fără saţiu” emilbottian, acel jind al împlinirii supreme şi nu degeaba Sfântul Augustin a scris în “Confesiuni”: “Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în Tine”. Există aici un suflet care nu-şi găseşte odihna nici măcar la pieptul lui Dumnezeu. Un suflet care-şi caută primejdios perechea pentru a se întregi. Să nu fie Dumnezeu îndeajuns?  
 
Concreteţea cuvintelor nu lasă loc nici unei iluzii: “Exhib certificatul de deces / La un ghişeu, apoi la alt ghişeu”. Hârtia cu chenar negru, tot ce rămâne dintr-un om, apoi localizarea în spaţiul dintre două ghişee administrative, printre funcţionari publici indiferenţi la orice fel de durere, spulberă iluzia zborului de flutur de-azur, cu aripi străvezii, “fără esenţă şi contur”, ceea ce sporeşte considerabil starea de nefericire.  
 
Dar, cum toate acestea se încadrează în firesc, “E inuman, dar foarte omenesc”, trebuie să admitem dependenţa de convenţiile lumeşti. Toate lamentaţiile ocazionate de pierderea cumplită capătă consistenţă, dar nu mişcă şi nu cutremură decât persoana în cauză, pierzătorul. De mult nu ne mai mişcă pierderea cuiva drag, fiindcă o trecem automat în categoria legilor firii.  
 
Eugen Dorcescu vrea să contrazică acest lucru cu toate argumentele şi mijloacele artistice necăutate, dar smulse din carnea şi sângele sufletesc al fiinţei zdrobite de neînţelegere, lovite de o surzenie aparentă, refuzând evidenţa. Cu toate lacrimile, cu toate strigătele, cu toate jertfele şi tăcerea pustie în care s-a zăvorât.  
 
Când “Spaţiul e greu, / Cerul e greu”, autorul se întreabă precum Iov cel răbdător, multîncercatul: “Cine sunt eu, să mă iei / astfel în seamă? / Cine sunt eu?” – izbucnind în strigătul suprem al lui Isus pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, / de ce m-ai părăsit?”  
 
Bărbatul, şi nu autorul, se tânguie, pentru că, poate pentru prima oară, şi-a lăsat partenera să răzbată singură prin văile morţii, fără s-o sprijine, fără să-i acorde măsura protecţiei sale, de stâlp şi reazem şi de temei, aşa cum a făcut-o toată viaţa: “Cum umbli tu prin văile acele, / lipsită fiind de straja mâinii mele?” Şi asta pentru că o ştia temătoare şi vulnerabilă… Aici e durerea cea mare, că nu a putut s-o apere, s-o scape, s-o ascundă la piept, să-i fie scut împotriva morţii haine. Nu e uşor să-ţi ştii perechea în necunoscut, în bătaia tuturor cardinalelor vânturi, în hăţişurile străine, având de străbătut 24 de vămi până la marea Lumină…  
 
Şi tot bărbatul vine cu încurajarea menită să-i liniştească propria conştiinţă: “Să nu te sperii. Domnul e cu / tine. / Mai bun şi mai puternic decât mine”.  
 
Metafora triumfului vieţii asupra morţii învinge îndoiala de-o clipă şi întrebările care, nevoit, se insinuează: “De ce-a mai fost / ce-a fost? De ce / să speri? De ce să / crezi că e ce nu se-arată? / O, îndoială crudă, / blestemată! / M-am rătăcit. Rostesc / blasfemieri”.  
 
Dar, ca şi Iov cel răbdător, poetul se întreabă: “Cine sunt eu să / judec? Lumea toată / mă-neacă în nădejdi şi-n / mângâieri. / Dar nu mi-s de folos. / Mă sting şi / pier / de jale după / fiinţa adorată”.  
 
Când ţi-a fost dat tot posibilul în lume, cum să-nţelegi cuvântul niciodată?  
 
Ajuns la o oarecare înţelegere, (“Atât ne-a fost dat”), poetului nu-i rămâne decât nădejdea că se vor întâlni din nou cândva, atunci când va hotărî El-Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic: “Ştiu c-ai fi vrut să / rămâi. Însă / n-ai mai putut. / Atât ne-a fost / dat. / Îmi stăruie-n auz, / noapte şi zi, / neîncetat, / cuvântul tău de / atunci, / sugrumat, / îndepărtat, / împăcat: / Nu pot. / Nu mai pot. S-a / terminat...”.  
 
Şi ultimul cuvânt al lui Isus pe cruce a fost: “S-a săvârşit” (Ioan 19,30).  
 
Ce-i mai rămâne omului rămas stingher? “Înot în râul timpului, m-avânt, / Să te ajung din urmă mai curând”.  
 
Din blândă, toamna a devenit pentru om, pentru poet, “thanatică” – aducătoare de nenorociri, de absenţă…Şi în ciuda faptului că toate curg la fel, omul nu mai e acelaşi şi n-o să mai fie niciodată: “eu sunt un străvechi trubadur, / un uitat cavaler, / care-şi aşteaptă, / împotriva oricărei / speranţe, / stăpâna”.  
 
Autorul evocă, plin de emoţie, clipa când scumpa lui doamnă a fost condusă pe ultimul drum. Şi nu precum Iov (facem necontenit referire la el, pentru că el a fost cel mai încercat) – care, după ce şi-a pierdut fiii şi fiicele, turmele şi casele, după ce a pierdut totul, chiar şi propria sănătate, a rostit: “Domnul a dat şi Domnul a luat, fie Numele Domnului lăudat!” – autorul acestui lamento strigă: “o, nimicitorule El Shaddai! / Tot ce mi-ai dat, mi-ai luat”.  
 
Autorul îşi numeşte pierduta: “Tu, chintesenţă-a zilelor senine !”  
 
Frânturi de amintiri, flash-backuri, cioburi de vitraliu… Şi peste toate: “absenţa ta, ca o stihie, / m-a izbit în adâncul / cel mai adânc”, în timp ce omul se recunoaşte: “Un strop de duh şi-un / munte de / pământ...”.  
 
Şi, uneori, absenţa prinde formă, concreteţe, precum aripa îngerului…  
 
Elegiile blânde şi uneori halucinante, numite “arhi-elegii” – au patosul de romanţă al dorului. “Şovăi printre năluci” – spune poetul, de parcă nu mai merge de mult printre oameni concreţi, vii, prezenţi. Nimic nu mai e cum a fost şi nimic nu atenuează durerea şi singurătatea pierderii. Poate scrierea acestor poeme patetice să mai îmblânzească puţin sfâşierea. O sfâşiere de catapeteasmă. Ruptura dintre suflet şi duh. De nerefăcut.  
 
Şi atunci se iscă alte atribute în locul celor trăite până în ora despărţirii: nonsens, absurd, deşertăciune, derută, confuzie.  
 
De la “fericirea supremă” la nefericirea supremă e cale de-o moarte, străbătută la pas, înveşmântat în giulgiul durerii, cu toate nervurile în alertă.  
 
Experienţe similare demonstrează că, un timp, mai lung sau mai scurt, cel rămas suferă crâncen, scufundat într-un “abis de / suferinţă şi / scrum”. Sub imperiul acestei pierderi de neînlocuit, lumea pare fără de sens. Pare că soarele nu va mai răsări niciodată, iar omul se simte “dincolo de bine şi de rău”, “Străin cum sunt de eul tău celest”, ceea ce-i provoacă o stare de culpă. Din cele două aripi ale aceluiaşi trup, a rămas doar una, şi aceea frântă. Zbor de Icar rătăcit. Poate ar fi trebuit un alt aluat pentru aripi.  
 
Poate omul avea două suflete? Nu, doar un suflet pereche. Unul dintre ele a plecat “sub zarea Celui Sfânt”. Dar, în pofida tuturor acestora, rămâne “Doar ea şi numai ea”.  
 
Şi-n loc de Epilog, Psalmul 22/23, în tălmăcire proprie, psalm rostit şi cântat la căpătâiul femeii iubite.  
 
Experimentând ca trăire toate ingredientele durerii şi ale tristeţii, poetului nu i-a rămas decât flacăra izbucnită din cenuşă a Poeziei, în care chipul iubitei se va regăsi intact, zâmbitor, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.  
 
17 Ianuarie 2015  
 
De Ziua Sfântului Pustiilor, Antonie cel Mare  
 
Referinţă Bibliografică:
Cezarina Adamescu, Eugen Dorcescu - NIRVANA / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1479, Anul V, 18 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!