Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1387 din 18 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Eugen Dorcescu, Portiţa viselor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
EUGEN DORCESCU 
  
PORTIŢA VISELOR 
  
Pentru Leonard 
  
Într-o seară, când toţi se risipiseră care-ncotro şi-o lăsaseră singură în grădiniţa din faţa casei, Octavia văzu, la un moment dat, cum înaintează spre ea, pe alee, desprinzându-se din umbra scării, o broscuţă nemaipomenit de ciudată. 
  
De ce era ciudată broscuţa aceea? Ei bine, mai întâi fiindcă venea nu în salturi, ca orice broscuţă, ci grav şi graţios, călcând numai pe picioarele din spate. Da. Broscuţa se îndrepta spre banca Octaviei mergând aidoma unui om, aidoma unui băieţel sau unei fetiţe. Nu-i uimitor? Eu cred că da. Dar şi mai uimitor este că broscuţa avea grai omenesc. Într-adevăr, o dată ajunsă în apropierea Octaviei, se opri şi zise: 
  
— Te miri? Ai şi de ce! Recunosc. Nu ţi se iveşte prilejul să vezi în fiecare zi o broscuţă care umblă în două picioare... 
  
Tăcu şi o cercetă pe Octavia cu ochii ei bulbucaţi şi melancolici. 
  
— Ei, fetiţo! continuă ea, suspinând. Te minunezi, desigur. Dar te vei minuna şi mai tare când vei afla ce soartă mi-a fost dat să am. Acum, că ne-am întâlnit, cred că e mai bine să-ţi destăinuiesc totul. Mai ales că, în felul acesta, îmi mai uşurez şi eu sufletul... 
  
Octavia o privea şi nu putea scoate un cuvânt. Dar nu fiindcă s-ar fi speriat sau ar fi rămas mută de uimire, ci fiindcă era fermecată şi bucuroasă. 
  
— De ce să mă mir? răspunse ea. Ştiam că broscuţele pot merge oricum şi pot vorbi. E drept, tu eşti prima pe care o văd umblând şi o aud glăsuind. Dar asta nu schimbă lucrurile. Dimpotrivă. Cât despre povestea ta, aş fi tare curioasă s-o ştiu... 
  
În timp ce Octavia i se adresa astfel, broscuţa se lăsa când pe un picior, când pe altul şi ochii îi scânteiau, plini de duioşie. 
  
— Cum te cheamă? întrebă ea. 
  
— Octavia... 
  
— Frumos nume, zise broscuţa. Pe mine m-a chemat Lina. Cândva. Demult. Fiindcă acum nu mai am nume. Sunt un lucru de nimic, o vietate oarecare în lumea asta nesfârşită. Ce nume poate avea o broscuţă? 
  
Octavia rămase iar fără grai, cu ochişorii larg deschişi. 
  
— Nu pricep, murmură ea. Te cheamă sau nu te cheamă Lina? Cum vine asta? 
  
— Of, prostuţo! suspină din nou broscuţa. Ce ştii tu! Tare eşti micuţă... 
  
Stătu o clipă pe gânduri, apoi se înălţă cât putu de sus pe picioruşele ei zvelte şi, cu una din lăbuţele din faţă, o prinse pe Octavia de mână. 
  
— Hai, o îndemnă ea. Hai cu mine. 
  
— Unde? întrebă Octavia nedumerită. 
  
— Să-ţi arăt unde locuiesc. Şi pe drum o să-ţi povestesc cum de-am ajuns ce sunt acum. Fiindcă n-am fost întotdeauna broscuţă, nu... Cu mulţi, mulţi ani în urmă, am fost o fetiţă ca tine, apoi am crescut şi... 
  
Broscuţa se opri din povestit, înclinându-şi căpşorul pe o parte, îngândurată, în timp ce cu lăbuţa o trase pe fetiţă spre sine. 
  
— Şi? o stârni Octavia, ridicându-se de pe bancă şi urmând-o pe alee. 
  
— Şi când am crescut, continuă broscuţa, a dat necazul acesta peste mine. Dar hai să ieşim din curte, să putem vorbi în linişte. 
  
Cotiră agale spre livadă şi ajunseră la gard. Acolo broscuţa dădu la o parte nişte ierburi şi descoperi o portiţă cu două verigi de care atârna un lacăt mic, argintiu. Se aplecă în iarbă, luă o cheiţă şi lacătul se desprinse. 
  
— Aşa! zise broscuţa. Treci tu mai întâi, apoi trec şi eu. Trebuie să încuiem portiţa pe partea cealaltă. E şi acolo un lacăt. Cheiţa o s-o ascundem în iarbă. Tu să nu uiţi unde o punem, ca să poţi intra când te-ntorci. 
  
Octavia se strecură dincolo de gard (portiţa era mică-mică, tăiată cam până la jumătatea scândurilor), urmată de broscuţă, care încuie portiţa şi piti cheia lângă uluci, sub o pietricică. După care porniră spre râu, pe o potecă udă de rouă, sub lumina lunii. 
  
— Ce frumoase sunt nopţile de septembrie! exclamă broscuţa. De fiecare dată când ajung să le văd, mă năpădeşte plânsul. Fiindcă într-o asemenea noapte am încetat să fiu Lina şi am devenit broscuţa pe care o ai alături. Nu că broscuţă e rău, dar oricât... 
  
— Dar cum s-a petrecut asta? o întrerupse Octavia. Cum? Ştiu că se poate, am auzit, am citit în tot felul de basme, dar cu tine cum a fost? 
  
Şi grăbi pasul s-o ajungă pe broscuţa care o luase puţin înainte prin iarba grea de rouă. 
  
— S-a întâmplat demult, murmură broscuţa. Pe când era bărbat în putere moşu’ Niţă, tatăl lui moşu’ Cicuţă. Eu eram în vremea aceea cea mai frumoasă fată din sat. Înaltă, subţire, cu ochii verzi, cu părul mătăsos. Şi aveam şaisprezece ani... 
  
— Plângi? întrebă Octavia, speriată. I se păruse că glasul broscuţei s-a înecat în lacrimi. 
  
— Nu, ripostă slab aceasta. Nu prea... Dar, vezi, e greu să-ţi aminteşti asemenea lucruri fără să suferi. 
  
Ieşiră în poiană. Luna se oprise parcă în mijlocul bolţii şi le privea. Umbrele lor se clătinau, nemăsurat de lungi, către copacii ce însoţeau râul. 
  
— Pe atunci, reluă broscuţa, coboram aproape zilnic, pe cărarea de colo, spre râu. Fie cu vitele la adăpat, fie să mă scald, fie să spăl rufe. Locuiam în casa aceea mare dintre salcâmi, în care acum trăiesc nepoţii celor ce trăiau atunci. Mai merg uneori, noaptea, să văd curtea, dar nu mă prea trage inima. Mai mult îmi place la voi, e mai frumos, sunt multe flori, mai ales tufănici, care-mi sunt foarte dragi. De aceea am meşterit, ajutată de castorul Haralambie, portiţa şi lacătul... 
  
Pe negândite au ajuns la râu. Aici era mai răcoare, pietrişul se vedea, alb, până departe şi luna se bălăcea în adânc, plină, netedă, zâmbitoare. 
  
— Ce minunăţie! şopti Octavia. 
  
— E frumos, nimic de zis, confirmă broscuţa. Uite, lângă aninii aceia aplecaţi e căsuţa mea. Undeva sub mal, între rădăcini. Mă simt destul de bine acolo, dar sufletul nu mi-e împăcat. Nu sunt fericită, n-am linişte. Şi aştept, aştept... 
  
— Ce? întrebă Octavia. 
  
Broscuţa se întoarse spre ea şi o cercetă cu ochii ei blânzi şi bulbucaţi. 
  
— Să redevin ce-am fost. Ar fi şi timpul. După calculele mele, au trecut aproape o sută de ani... 
  
— O sută de ani! exclamă Octavia. E mult o sută de ani?  
  
Broscuţa izbucni în râs. 
  
— Of, of, of, prostuţă ce eşti, zise ea. Fireşte că e. Numai că, în ce mă priveşte, timpul nu s-a scurs. Când n-o să mai fiu broscuţă, o să am tot şaisprezece ani. Până atunci timpul trece pe lângă mine ca apa. Aşa mi-a spus blestematul acela de vraci. 
  
— Vraci? Care vraci? întrebă Octavia. 
  
Broscuţa oftă, privind câteva clipe în lungul râului. Luna arginta valurile şi învelea coroanele copacilor într-o ceaţă diafană, neclintită. Apa susura lin, se ondula deasupra bolovanilor şi curgea, curgea fără încetare spre abisurile nopţii. 
  
— Care vraci? întrebă iarăşi Octavia, timidă şi curioasă. 
  
— Merlin, răspunse broscuţa, ca trezită din vis. Vraciul Merlin. El m-a preschimbat în broască. El, afurisitul de vraci. 
  
— De ce? 
  
— De ce? Fiindcă nu i-am făcut voia. Zilnic îmi ieşea înainte pe cărarea spre râu. Se ascundea ba într-o răchită răscolită de vânt, ba într-un copac scorburos, ba într-un vrej de iederă sălbatică. Îmi sărea înainte şi se tânguia: „Frumoaso, n-ai vrea să-mi fii mireasă?” „Nu, răspundeam eu. Piei din faţa mea. Cu unul ca tine să mă însoţesc eu?” Şi plecam mai departe, la treburile mele. „Frumoaso, se văita el din nou a doua zi. Te-ai mai gândit? Hai, mărită-te cu mine. Vei avea tot ce-ţi doreşte inima: şi case mari, şi haine împodobite, vei avea vâlnic numai cu flori, şi cămăşi albe, şi oprege, şi iminei cu cheutori de argint... Şi bani mulţi, şi turme de vite, şi livezi, şi grădini... Tot ce-ţi pofteşte inimioara o să ai dacă te-ndupleci să-mi fii mireasă...” „Da, dar te voi avea şi pe tine, îi ziceam. Şi de tine nu mi-e drag, orice-ai face. Aşa că nici celelalte nu-mi trebuiesc. Du-te, mi se-ntunecă ziua când te văd...” Şi el se îndepărta gârbovit, cu ochii înlăcrimaţi. 
  
— Săracu’ de el! murmură Octavia. 
  
— Să-ţi spun drept, continuă broscuţa, zâmbind înduioşată de replica Octaviei, şi mie îmi părea rău de el. Dar ce puteam face? Nu-mi plăcea şi gata. Îmi ieşea înainte, îmi aţinea calea, mă oprea, îmi vorbea, vedeam că se chinuieşte, dar nu-mi păsa, îl părăseam şi îmi vedeam de ale mele, veselă şi nepăsătoare... Fiindcă nu cunoşteam puterea lui Merlin. 
  
— Dar, dacă ai fi cunoscut-o, o întrerupse Octavia, căutând o piatră acoperită cu muşchi, pe care să se aşeze, dacă ai fi ştiut cât e de puternic şi de răzbunător, ai fi făcut altfel? I-ai fi dat ascultare? 
  
— Nu. Nu m-ar fi lăsat inima să-1 iau de bărbat. Asta a fost nenorocirea: că din atâtea fete câte erau în sat şi prin împrejurimi tocmai pe mine a pus ochii. Poate că alta ar fi vrut să-i fie nevastă. Dar el pe mine m-a dorit. Şi, cum îţi ziceam, nu mi-a mai dat pace. Oriunde mergeam, îl găseam în drumul meu. Şi de fiecare dată se tânguia amarnic: „Frumoaso, frumoaso, nu mă osândi. De ce mă prigoneşti? Ascultă-mă...” Iar eu nu-l ascultam. Ba chiar, după o vreme, sătulă de stăruinţele lui, n-am mai răbdat şi i-am zis: „Ştii ceva? Am fost prea blândă până acum. De aceea nu te-am repezit. Mi-a fost milă de tine. Dar, fiindcă mă obligi, am să-ţi spun: mă dezguşti. Să nu te mai văd! Înţelege: mai bine rămân nemăritată decât să te am de bărbat. Chiar şi numai gândul mă umple de groază...” 
  
La auzul acestor cuvinte, Merlin a tresărit, m-a privit cu ochii tulburi, apoi s-a întors şi a luat-o, încet, pe albia râului în sus, spre Cornet. Pe mine, nu ştiu de ce, m-a străbătut un fior. Dar mi-am revenit iute şi, până să ajung acasă, uitasem totul. Când chipul răvăşit al vraciului îmi revenea în minte, îl alungam în grabă, zicându-mi: „Ei, bine c-am scăpat de el. Mă înnebunise cu însurătoarea lui. Acum s-a dus, s-a isprăvit şi cu povestea asta...” Aşa credeam, aşa nădăjduiam şi îmi închipuiam eu. Că povestea cu Merlin s-a terminat... 
  
— Dar te-ai înşelat, o întrerupse iarăşi Octavia, căutând în prundiş pietricele turtite, pe care le aruncă apoi peste oglinda apei. Pietricelele zburară razant şi ciupiră suprafaţa lucie în câteva locuri. 
  
— Te-ai plictisit? interveni broscuţa. Dacă te-ai plictisit, nu-ţi mai istorisesc nimic şi mergem la culcare. 
  
Şi îşi întoarse bosumflată capul în josul râului. 
  
— Nu m-am plictisit deloc, o linişti Octavia. Iartă-mă, am aruncat câteva pietricele, fiindcă îmi place tare mult să fac rândunici. Dar am fost atentă tot timpul, n-am pierdut nici un cuvânt din ce mi-ai spus... Continuă, te rog. Te rog... 
  
Broscuţa se aşeză şi ea pe o piatră. 
  
— În fine, zise. Chiar dacă ţi s-a făcut lehamite, tot o să termin povestea asta. Oricum, mult nu mai e. Şi dacă am început-o, se cuvine s-o duc până la capăt. 
  
— Nu mai fi atât de bănuitoare, o certă Octavia. Auzi vorbă, lehamite! Nici gând. 
  
Şi, punând cu grijă un deget pe umărul broscuţei, adăugă: 
  
— Deci, îţi închipuiai că Merlin s-a dus în lumea lui pentru totdeauna şi că nu te va mai sâcâi. Se pare însă că te înşelai... E adevărat? 
  
— E, din păcate, cât se poate de adevărat, încuviinţă broscuţa. Aveam să înţeleg asta curând, la câteva zile doar după întâlnirea de care ţi-am pomenit... Vai, vai, exclamă ea dintr-o dată, cu glasul înecat de lacrimi, mi se tulbură inima când îmi aduc aminte. Parcă ieri s-au petrecut toate acestea şi eu, iată, de un veac nu mai sunt ceea ce sunt... Vai, vai, nenorocita de mine... 
  
— Lasă, lasă, nu plânge! o consolă Octavia, impresionată. O să treacă, ai să vezi, o să treacă... Spune mai bine cum a fost, descarcă-ţi sufletul şi înseninează-te. Eu sunt cu tine, eu sunt prietena ta. 
  
Broscuţa zâmbi cu ochii în lacrimi. 
  
— Ai dreptate, zise ea. Ce fetiţă cuminte şi dulce eşti! Şi ce noroc pe mine să ne întâlnim! Ai dreptate: trebuie să-ţi spun păţania mea până la capăt. Istorisirea ei m-a tulburat, tot istorisirea mă va şi linişti. Aşadar, era o seară de septembrie ca şi acum, o seară caldă, senină. Răsărise luna şi eu am dat o fugă la râu, fiindcă uitasem — chiar pe locul ăsta, unde ne aflăm noi acum — lopăţica de rufe. Spălasem cergile de in şi de cânepă şi le întinsesem pe poiană, la nălbit. În amurg le-am strâns şi le-am cărat acasă. Dar lopăţica am uitat-o. Şi m-am dus într-un suflet după ea. Am ajuns la râu şi, la lumina lunii, am început să caut printre pietrele de lângă mal, nişte bolovani pe care aşezam pânza, când o loveam cu lopăţica. Mergeam desculţă prin apă, de colo-colo, se vedea clar, până în adânc, fiecare fir de nisip, fiecare pietricică, fiindcă era lună plină şi cerul limpede, fără strop de nor. Se desluşeau din loc în loc şi peştii, ieşiţi pe vad, lăsându-se în voia râului şi zvâcnind apoi uşor, pentru a reveni de unde îi dusese valul... Pustietatea şi liniştea începuseră să mă ameţească, eram fermecată de frumuseţea nopţii. Aproape că şi uitasem de ce mă găseam acolo, călcam încet în apa limpede şi priveam spre adânc, iscodind după lopăţica mea, când, deodată, dintre nişte stânci negre şi colţuroase, se înălţă, rupând şi împrăştiind valurile, cine crezi? vraciul Merlin, mai urât, mai înspăimântător, mai cumplit ca oricând. 
  
— Te-ai speriat? rosti Octavia, cu răsuflarea tăiată. 
  
— Mai întrebi? Nici să ţip n-am fost în stare. Am rămas împietrită. Vrăjitorul părea el însuşi de apă, ai fi zis un fel de răbufnire, o cascadă cu braţe şi ochi, cu chip şi, mai ales, cu grai... 
  
— Ţi-a vorbit? 
  
— Desigur. Şi glasul îi era rece şi umed, ca nămolul râului, ca o peşteră. ,,Frumoaso, a zis. Te mai întreb o dată: vrei să-mi fii mireasă?” „Nu”, i-am răspuns. „Acesta e ultimul tău cuvânt?” „Acesta”. „Atunci, a gemut el, cutremurându-se, atunci nu vei fi nici a altui bărbat. Cel puţin atâta vreme cât eu mă voi mai gândi la tine”. În aceeaşi clipă şi-a ridicat braţul drept şi m-a lovit peste faţă cu o algă rece şi subţire ca un bici. „Broască să fii, a zis, şi aşa să rămâi, până în ceasul când te voi uita. Când vremea te va scoate din gândul şi din inima mea, o să redevii Lina cea frumoasă, la fel de chipeşă şi de tânără cum eşti în noaptea asta. Până atunci însă vei fi o broscuţă cenuşie şi neînsemnată şi vei locui, iată, chiar în bulboana aceea”. A isprăvit de vorbit şi apa l-a sorbit în afund, netezindu-se ca mai înainte. De fapt, totul era acum ca mai înainte. Şi râul, şi luna, şi prundişul, şi pustietatea zăvoaielor. Numai eu eram alta. M-am scufundat şi am înotat către noua mea casă. În drum mi-am zărit lopăţica, lunecată între două pietre. Valul o izbea şi o făcea să se legene şi să sune uşor. Mi-a venit să râd. Biata mea lopăţică! La ce mi-ar mai folosi acum? Am lăsat-o acolo unde era şi m-am dus să-mi încropesc un culcuş. Şi să aştept, să aştept... 
  
— Ce? 
  
— Iar întrebi? Ţi-am mai spus o dată. Aştept să uite vraciul. Să mă uite. Aştept de o sută de ani. Părinţii mi-au pierit între timp, nici n-am avut curajul să mă dezvălui lor, i-am văzut uneori cum trec pe malul râului, întristaţi de moarte. Nădăjduiam că, de la o zi la alta, vraciul mă va uita şi că voi reveni acasă, la ai mei, ca trezită din vis. Dar anii s-au scurs, lungi, nenumăraţi. Şi zadarnic. Cum de mă mai ţine minte? mă tot întreb. Şi nu găsesc răspuns. Ori pentru el timpul curge altfel decât pentru noi, ori rana pe care, fără să vreau, i-am făcut-o în suflet e mai adâncă şi mai înveninată decât am crezut... 
  
Broscuţa tăcu. 
  
— Asta e tot? se interesă Octavia, ascunzându-şi ruşinată un căscat. Păţania broscuţei (sau mai degrabă a Linei) o impresionase foarte tare, dar ce vină avea ea dacă i se făcuse somn? 
  
— Tot, răspunse broscuţa. De altfel, văd că moţăi. Trebuie să te culci. Şi eu sunt obosită... Apropo, ştii să te întorci singură, pe potecuţele pe care am venit? 
  
— Asta-i bună! Fireşte. 
  
— Te descurci şi cu portiţa şi cu lacătele? 
  
— Bineînţeles. 
  
— Eşti sigură? 
  
— Absolut sigură. Nu-ţi face griji. 
  
— Atunci, noapte bună. 
  
— Noapte bună. 
  
Se despărţiră. După câţiva paşi, când broscuţa tocmai se pregătea să sară în apă, Octavia se opri: 
  
— Când ne mai vedem? strigă ea. 
  
— Nu ştiu, rosti broscuţa. Dar o să mai vin. Tot aşa, pe înserat, înainte de răsăritul lunii. 
  
După care îşi luă avânt şi, despicând apa, dispăru în adânc. 
  
Octavia porni în grabă spre casă, ajunse cu bine, se descurcă de minune cu portiţa şi, strecurându-se în aşternut, adormi numaidecât. A doua zi se trezi târziu, aproape de amiază. Ceilalţi se sculaseră de mult, li se auzeau glasurile prin curte şi prin odăile vecine. 
  
Când să coboare din pat, Octavia îşi aminti brusc întâmplarea cu frumoasa Lina cea preschimbată în broască. Se îmbrăcă în grabă şi, ieşind în ogradă, o porni în goană spre gardul de la capătul livezii, acolo unde ştia că se află portiţa cu cele două lacăte argintii. Ajunse la gard, merse în josul şi în susul lui, căută portiţa, o căută îndelung, cercetând scândură de scândură, o căută şi în ziua aceea, şi în zilele următoare, dar nu fu chip s-o găsească. 
  
(Din volumul Eugen Dorcescu, Basme şi povestiri feerice, Editura Eubeea, Timişoara, 2005, p. 227 – 236) 
  
Referinţă Bibliografică:
Eugen Dorcescu, Portiţa viselor / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1387, Anul IV, 18 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!