Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   


Autor: Eugen Baciu         Publicat în: Ediţia nr. 2020 din 12 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

EMANUEL şi CASANDRA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PE CARAREA DESTINULUI (continuare 3)  
 
Casandra, puţin intimidată de acel moment neaşteptat, privea când la inel, când la el.  
Din ochii ei ca smaraldul începu a se prelinge câteva lacrimi.  
El se ridică în picioare suspicios, crezând că nu a fost momentul potrivit pentru o asemenea abordare, sau poate că acel inel îi era cunoscut.  
Însă nu era aşa cum gândea el.  
Acel gest al lui o mişcase până la lacrimi.  
Bineînţeles că îşi dorea din tot sufletul să-i devină soţie.  
Erau lacrimi de fericire.  
− Cum aş putea să refuz o asemenea ofertă; doresc din toată inima să-mi trăiesc viaţa alături de tine.  
− Da vreau! vreau să devin soţia ta.  
După ce îi şterse cu degetul o lacrimă caldă rămasă acolo pe obrazul ei fin şi îmbujorat, Emanuel luă inelul din cutiuţă şi i-l aşeză pe deget.  
Acesta se potrivi de minune pe inelarul ei delicat.  
O sărută apoi cu pasiune şi o strânse la piept. Inimile lor băteau la unison. Ea era în culmea fericirii. La fel şi el. Se petrecuse un lucru minunat. Erau acolo împreună. Erau ca şi căsătoriţi. Mai aveau un singur pas şi vieţile lor se vor lega aşa cum era firesc printr-o cununie religioasă.  
Însă mai era până a purcede la acel act. Acum se bucurau de moment. Trăiau prezentul fără a se gândi la viitor.  
Şi mai plină de viaţă de cum fusese până atunci, după ce se dezlipi din strânsoarea lui protectoare, doritoare parcă de o nouă aventură, îi propuse:  
− Ce-ar fi să mergem la o plimbare prin poieniţa de lângă pădure?  
− Sunt aproape patru săptămâni de când m-am mutat în acest loc, dar nu m-am încumetat să merg singură într-o asemenea plimbare.  
− Şi drept să spun, miar fi fost şi urât.  
− Acum însă, sunt destul de curajoasă ştiind că am lângă mine un asemenea cavaler.  
− Sunt de acord să te însoţesc. Sunt neobosit în a-ţi îndeplini dorinţele şi chiar sunt curios să văd dacă aceste locuri sunt asemănătoare cu cele de acolo din timpul meu.  
Acolo eu sunt familiarizat cu aceste plaiuri mirifice. Am copilărit pe aceste meleaguri şi de mic copil îi colindam maidanele şi pădurile. Am să te duc într-o poieniţă dragă mie. O poieniţă în care ai apărut şi tu, dar nu aievea, ci într-un vis de-al meu, înainte ca să te cunosc cu adevărat.  
− M-ai visat înainte de a mă cunoaşte?! îl întrerupse ea mirată dar şi fascinată de ceea ce auzea de la el.  
− Te-am visat! și erai într-adevăr aidoma ca acum.  
Numai că lăţosul, câinele pe care nu de mult l-am adoptat acolo în viitor, care în visul meu te însoţea acolo în poieniţă, m-a pus pe fugă şi nu am apucat să spun nici măcar un cuvânt.  
Acum eu şi lăţosul suntem cei mai buni prieteni.  
L-am lăsat străjer de nădejde la conac. El este acum stăpân acolo. Cine ştie ce se va întâmpla cu el şi cu proprietatea. De el totuşi nu îmi fac prea multe griji, o găsi el ceva de mâncare pe la locuitorii comunei.  
− Hai să mergem! îl scoase ea din starea de nostalgie în care intrase; este trecut de ora prânzului, iar vremea este tocmai bună de o ieşire în mijlocul naturii.  
Şi ţinându-se de mână, cei doi se avântară în mica lor incursiune, savurând cu plăcere acele privelişti minunate oferite de natură în acel anotimp de primăvară.  
Trecuseră câteva ore bune de când se aflau în plimbare, iar acum se întorceau voioşi mergând agale pe cărăruia pădurii, în drum către casă, însoţiţi armonios de cântul mulţimilor de păsărele care roiau prin coroanele înverzite ale copacilor.  
Ea purta pe cap o coroniţă împletită din mlădiţe de salcă iar în mână ţinea un buchet de flori.  
După cum se observa pe obrajii lor roşii ca bujorii, le priise acea plimbare. Apucase de pe acum să păşească pe aleea plină de trandafiri a curţii, când în spatele lor se auzi un zgomot de crengi uscate care se frângeau sub apăsarea unor paşi. Întoarseră imediat capul şi priviră într-acolo. Văzură cum o siluetă neagră se pierdea printre trunchiurile destul de groase ale castanilor, apoi huruitul accelerat al unui motor de maşină.  
Cei doi se priviră întrebători.  
− Cineva ne-a urmărit! zise ea rupând tăcerea.  
− Cu siguranţă Roberto a trimis pe cineva ca să mă pândească.  
Ea prea frumos ca să se debaraseze de obiceiurile lui.  
− Ce ne facem Emanuel? cu siguranţă el va veni aici în această seară, bineînţeles nu tocmai cu gânduri curate.  
− Mă tem dragul meu! acest om nu are scrupule; mă tem că o să rămân din nou fără tine.  
El va veni aici cu gândul să-ţi facă de petrecanie. El deţine acum şi acea bancnotă care a rămas aici atunci când tu ai dispărut.  
După cum spuneai şi tu, ea ar fi putut să cauzeze trimiterea ta înapoi.  
Tu spui că prietenul tău profesorul te-a asigurat că destinul a fost acela care a decis.  
− Dar cine ştie.  
− Îmi este tare frică. Nu vreau să te pierd din nou.  
Începu apoi să plângă în hohote.  
El o luă în braţe şi o încurajă.  
− Calmează-te draga mea.  
Tu ştii că eu am puterea de a mă teleporta.  
Voi încerca din nou şi astăzi, asta până nu îşi face apariţia Roberto.  
De data aceasta vreau ca să ne teleportăm împreună.  
Şi dacă bunul Dumnezeu doreşte ca noi doi să ne legăm destinele, cu siguranţă vom reuşi. Acum este momentul să vedem ce ne-a pregătit destinul.  
− Am un plan.  
− Cu ceva vreme în urmă, să tot fie o lună şi ceva de atunci, aflându-mă în casa bunicilor, mi-am satisfăcut o veche curiozitate de a mea şi am căutat în lada de zestre a bunicii.  
Acolo nu am descoperit ceea ce gândeam eu în copilărie şi anume o grămadă de galbeni strălucitori, ci două costume populare de mire şi mireasă, iar într-o casetuţă am aflat o mulţime de bani care datau de prin 1917.  
− Mergem acum în comună la casa lor şi-i întrebăm dacă nu are cumva să ne împrumute două costume de acel gen, spunându-le că am vrea să ne căsătorim, iar ca straie ne-ar fi drag să îmbrăcăm ceva tradiţional.  
După cum am cunoscut-o eu pe bunica, nu cred că ne-ar refuza.  
Bineînţeles că acum, atât ea cât şi bunicul sunt tineri şi nu ar avea de unde să mă cunoască.  
Nu mai stătură mult pe gânduri şi amândoi ţinându-se de mână porniră într-un suflet către casa bunicilor lui.  
Drumul până la casa lor păru doar la o aruncătură de băţ şi nu simţiră distanţa pe care o străbătură numaidecât.  
Aflându-se în faţa porţi, Emanuel nu mai zăbovi în a cerceta locul şi decis bătu cât putu de tare în poartă.  
− Cine este? se auzi de undeva vocea unei femei, care apăru de undeva din spatele casei.  
− Bună ziua! spuseră cei doi într-un glas.  
Emanuel privi femeia din cap până-n picioare şi recunoscu acelaşi chip al bunicii lui din tinereţe, văzut într-unul din tablourile agăţate pe peretele din camera lui.  
Avea acum în jur de 33 de ani.  
Era înaltă, zveltă, cu ochii mari, căprui, cu trăsături blânde şi delicate. Părea fără cusur şi avea o naturaleţe politicoasă.  
− Bună ziua! salută şi ea apropiindu-se de poartă.  
− Ce vă abate pe aici în prag de seară?  
Casandra se gândi că ar fi bine să vorbească ea ca de la femeie la femeie şi îi spuse acesteia tot ce o învăţase Enmanuel.
− Nu vă fie cu supărare deranjul, am dori să vă întrebăm dacă aveţi la îndemână spre împrumutat două costume tradiţionale de mire şi mireasă.
− Ştiţi! noi doi vrem să ne căsătorim şi am dori ca la nuntă să purtăm acele straie.
Femeia ascultă cu luare aminte doleanţele tinerei, apoi pe un ton binevoitor exclamă:
− Ba uite că m-aţi nimerit! am primit ca zestre de la părinţii mei, exact ce vă doriţi.
Au fost ale lor.
Le-au purtat şi ei când s-au căsătorit, apoi şi eu cu soţul meu la nunta noastră.
Vi le împrumut cu drag.
− Nu vă cunosc, dar merg pe încredere. Văd că sunteţi o pereche frumoasă şi păreţi cumsecade.
− Dar unde locuiţi? că nu prea v-am văzut pe aici!
− Numele meu este Casandra şi locuiesc în conacul de la marginea pădurii.
− Iar el este Emanuel. Viitorul meu soţ. Este din Iaşi.
Acolo ne vom şi căsători.
− Aa...! Casandra! Artista! exclamă femeia încântată.
Am auzit de la oamenii din comună despre dumneata.
− Ee ...! atunci nu mai încape îndoială.
Dau fuguţa să vi le aduc până nu vine al meu de la muncă că el este mai cusurgiu şi se lasă convins mai greu.
Intră în casă şi numaidecât se întoarse ţinând în braţe cele două costume.
− Uite! luaţi-le şi să vă fie de trebuinţă.
− Mulţumim frumos! ziseră într-un glas cei doi; vi le înapoiem săptămâna viitoare.
− Acum trebuie să plecăm! că se lasă seara şi nu avem felinar cu noi ca să ne lumineze calea.
− Mergeţi în pace! Domnul să vă aibă în pază.
Cei doi se aşternură la drum, grăbiţi pentru a ajunge cât mai repede la conac şi să-şi pună pe ei straiele. El ceru Casandrei să-i dea lui straiele pentru a-i fi mai uşor ei să se mişte. Pe când le apucă dădu de ceva tare pus între ele. Când le desfăcu rămase surprins să vadă că acolo se afla şi casetuţa cu acei bani din 1917.
Femeia uitase de ea, iar în graba ei le dăduse şi caseta.
Este un semn bun! gândi el cu voce tare făcându-se auzit şi de ea.
Aceşti bani împreună cu straiele vor veni în ajutorul nostru facilitându-ne călătoria spre o lume în care vom scăpa definitiv de Roberto.
Între timp spionul lui Roberto ajunsese la Iaşi şi-l înştiinţase pe acesta de apariţia neaşteptată a pretendentului său la mâna Casandrei.
− Cum de a avut curajul să apară din nou! explodă acesta de furie.
− Trebuie să scap definitiv de acest individ. Dacă nu o pot avea eu pe Casandra, atunci nici el nu trebuie să intre în viaţa ei.
Scoase la iuţeală dintr-un sertar bancnota de 500 lei, o băgă în buzunar apoi ceru huliganilor să-l urmeze.
− Haide-ţi! să mergem.
Urmat îndeaproape de două dintre credincioasele lui slugi, se urcă în BMW-ul gata pornit şi puse pe şofer să accelereze cât poate el de repede către Dobrovăţ.
Cu asemenea maşină nu făcea mai mult de 15 minute până la conac.
− Mama lui! exclamă Roberto scrâşnind din dinţi.
Îl aranjez eu de n-o să se mai întoarcă veci. Scoase din buzunar bancnota, o întoarse pe o parte şi pe alta, apoi furios o rupse şi o făcu bucăţele.
− Nu! nu am să-l trimit înapoi de unde a venit, ci am să-l omor.
O să-l împuşc. Nu are cine să-l caute fiindcă nu-l cunoaşte nimeni. Aşa că nu o să mă acuze nimeni că am comis o crimă. El şi-a făcut-o cu mâna lui. Scoase apoi din torpedoul maşinii un revolver şi îi verifică încărcătorul.
− Este plin! adăugă el; o să i le descarc pe toate în inimă.
Ajunseseră deja în comună, iar acum maşina gonea pe şoseaua goală înspre conac.
Casandra şi Emanuel ajunseseră pe aleea din curte când văzură farurile aprinse ale unei maşini, proiectând lumina în întunericul serii care se lăsase pe neaşteptate şi apropiindu-se în mare viteză de conac.
Nu mai aveau timp să intre în casă şi să ia pe ei hainele.
Ea începu să plângă, şi în acelaşi timp îşi exprimă cu voce tare durerea:
− Emanuel! o să te pierd din nou.  
 
 
Referinţă Bibliografică:
EMANUEL şi CASANDRA / Eugen Baciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2020, Anul VI, 12 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Eugen Baciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Baciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!