Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Emilia Țuţuianu         Publicat în: Ediţia nr. 1515 din 23 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

INTERVIU DE EMILIA ŢUŢUIANU:O VIAŢĂ DE OM ŞI UN NUME: BORIS DAVID (III)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
,,Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare”  
 
Emilia Ţuţuianu: Din scrierile tale am observat că persoane de notorietate din ţară au fost în preajma ta. Ce personalităţi şi oameni de valoare ai cunoscut... ce rol au jucat în devenirea ta, vorbeşte-ne şi despre prieteniile tale…  
 
Boris David: Apropo de prietenie, ai văzut că pe parcursul acestei discuţii am anticipat puţin întrebarea amintind nume şi legături care au influenţat cursul vieţii mele, a noastre, căci marşam în tandem, în bine, în rău, cum se întâmplă inerent. Anii de facultate m-au, ne-au adus pe orbita unor nume sonore, precum academician Coriolan Drăgulescu, profesor universitar Vasile Cocheci, profesor universitar Gheorghe Facsko. Prezenţa lor apreciativă m-a ajutat, mi-a indus încrederea. Alături de aceste nume trebuie să amintesc de colegi deveniţi prieteni de încredere cum au fost ing. Gheorghe Dalea, apreciat om de afaceri, prieten încă de pe băncile liceului, care mi-a trimis la editură romanul Povod, fără a-l citi, pe încredere, şi l-a citit într-o noapte după apariţie, gest care l-a entuziasmat pe marele meu prieten, profesorul, luptătorul anticomunist, deţinut politic, scriitorul de anvergură Mihai Rădulescu. Nu pot ignora frumoasa prietenie cu profesorul universitar Ilie Julean, de la Politehnica Timişoara şi mai presus de toţi, cu cel care a fost mândria Facultăţii de Chimie Industrială, matematician de excepţie, unul din stâlpii cercetării în domeniul Chimiei Fizice, Dr. inginer chimist, fizician, Nicolae Bonciocat. Coleg persecutat încă de pe băncile facultăţii, apreciat de marele Murgulescu, trimis de acesta în Statele Unite, la Profesorul Bokris, faima electrochimiei mondiale, a refuzat o catedră oferită după cele nouă luni de colaborare, neputându-se acomoda cu Vestul Sălbatic. S-a întors să mai ducă în spate un rucsac de umilinţe, dar vorba lui, erau ale casei. Studenţi fiind, înscriindu-se şi la Facultatea de Fizică, a încercat să mă ademenească şi pe mine. Fără convingere, am acceptat să ne pregătim împreună, într-o mansardă dintr-o vilă părăsită de pe lângă abatorul din Timişoara. Doream să fac matematica cu el. S-a pregătit, a întins pe masa de lucru - o masă mare de sufragerie, de pe vremuri - o mulţime de lucrări de matematică şi a început ,,meditaţia”. Cu un deget urmărea formulele şi textele explicative, iar cu vocea lui excepţională de bariton ataca prologul din Paiaţe invitându-mă să-l urmez. Am început cu aria lui Filip din Don Carlos, mândru de gravitatea vocii mele de bas-bariton. Spre deosebire de el care-şi cultivase vocea cu profesionişti, eu eram acoperit de o îndelungată experienţă dobândită în baie. Ce-a ieşit? Nimic! Ne-am mai întâlnit în mansardă şi am continuat să ne lăudăm reciproc. Cântam şi ariile de tenor. Da, am avut prieteni, oameni deosebiţi, fără interese meschine la mijloc, doar afinitate sufletească. Eram, cumva, sclavul unei idei fixe - acea cu prietenia lucru sfânt. Am şi plătit pentru nesăbuinţă. Terenul de tenis a adus în jurul meu oameni deosebiţi, cu pregătiri şi preocupări total diferite, şi mai tineri şi mai bătrâni. Parteneri ca doctorul Marin Mavru, sau profesorul, doctorul Burghele, marele nostru ortoped, care ne-a scos din multe încurcături, inginerul Toma Anghelache, Director General şi Ministru al Departamentului pentru Metale rare şi Radioactive, doctorul chirurg Ion Gaiţ, care într-o zi de 1 aprilie, râzând, m-a operat de hernie inghinală şi m-a trimis după trei săptămâni pe teren, neavând partener de joc. Dar fosta extremă de la Poli Timişoara, Glisici, dar marele şi primul nostru campion naţional de tenis, Gogu Viziru, care mi-a aruncat demonstrativ racheta mea de tenis Slazenger, din lemn, obligându-mă să-mi cumpăr un Head à la Agassi şi mi-a dat cu dedicaţie patru din cărţile sale, scrise, sau dictate, dintre care una cu un titlu sugestiv - Lob peste timp? Dar Generalul?!, fost şef al Statului Major al Armatei, Ion Gheorghe, care ne-a înlesnit accesul în fosta sală a lui Ceauşescu, de pe lacul Floreasca, ajunsă în mâna ,,unui” Năstase, fratele lui Ilie, prin concesionare.. Pentru nişte amatori, condiţiile erau peste aşteptări, mai ales pentru sezonul de iarnă. Dar unde n-am jucat?! Nu mă pot plânge, nici de condiţii, nici de parteneri. Nu eram ambiţios, jucam pentru plăcere şi nu pentru câştig, şi asta place adversarilor. Era să-i uit pe profesorul, doctorul ORL, Sorin Sarafoleanu, onorat de mine cu titlul de ,,Domn de Timişoara”, şi fiul său, Codruţ, demn urmaş al tatălui la ORL, cu care, făcând pereche, am pierdut un meci la Sarafoleanu senior, în pereche cu nu mai ştiu cine. Culmea, atunci am încercat să joc la câştig. Şi acum sunt convins că nu au meritat victoria, dar aşa-i în tenis... Dragă Emilia, cred că este un subiect care pentru mine n-ar avea sfârşit dacă nu m-aş teme că am să abordez şi latura micilor-mari decepţii legate de ceea ce a însemnat pentru mine prietenia. Au fost şi au venit de unde mă aşteptam mai puţin, de la prieteni vechi sau noi. Este prea plăcut să pot vorbi cu tine, ca să risc să întunec cerul nostru senin.  
 
Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris mai crezi în onoare? Marele filosof Socrate şi-a sacrificat viaţa pentru demnitate - este cutremurătoare atitudinea marelui filosof care a ales demnitatea în schimbul vieţii. Acesta a fost conceptul său despre viaţă şi aşa a înţeles să şi-o apere. La noi în ţară, acum, ca şi din totdeauna, se dau toate pe una. Virtutea este doar teorie. În politică ce să mai spunem... de acolo s-a scurs orice picătură de demnitate. În locul virtuţii tronează principiul ,,scopul scuză mijlocele”. Adesea am impresia că atât în cultura laică cât şi creştină a apărut ceva complet rupt de societatea în care trăim. Când citeşti Cartea Sfântă şi priveşti apoi în jurul tău, parcă trăieşti situaţia celor trei coconi din Sinaxar, treziţi din somnul din peşteră după sute de ani de adormire… S-a scris mult, se scrie mult, dar nimic nu se schimbă în mentalitatea oamenilor. Nu de puţine ori am văzut cum cel de lângă noi, azi zice ,,da” şi mâine zice ,,ba” în aceeaşi problemă. Sau azi susţine că este ,,alb” la ceea ce ieri argumenta că este ,,negru”… Fără pic de ruşine. Adică evită ruşinea doar pentru a dobândi ,,onoarea” şi pentru a-şi apăra pielea. Am cunoscut oameni care au riscat mult pentru a-şi menţine postul pe care nu-l meritau, fiind plantaţi politic într-o funcţie. Demn-nedemn, virtute-înjosire, toate caracterizează societatea de azi. Când cineva compromite o instituţie care are un scop sfânt, cum mai poate fi definit? şi asta se întâmplă la o distanţă de timp de sute de ani de la straşnica pildă dată de mare Socrate… ,,O tempora, o mores”.  
 
Boris David: Onoare ? Oare acest cuvânt mai ocupă un loc prin DEX ? În primul rând să mă uit în DOOM. Da, există, cu o paranteză pentru probitate. M-am dus să văd şi cum era definit în vechiul meu DEX. Aproape un sfert de pagină mare, scris mărunt ca să încapă definiţia şi link-urile adiacente, despre integritate morală, probitate, corectitudine, demnitate, cinste, toate pentru un cuvânt. Şi asta în 1975, când deja, toate astea erau o ,,rara avis” la care nu mai visa nimeni, când principiile de viaţă ale lui Mâşkin erau asimilate cu sârguinţă. Pentru acea perioadă, putem spune azi în cor, ,,ăsta a fost comunismul şi pace”…Dar ce am făcut după, după revoluţie, nu, hai să fim cinstiţi, după deturnarea revoluţiei, când tovarăşul Iliescu, cel autointitulat ,,sărac, dar cinstit”, deci pe linia definiţiei, a închis ochii, nu, a încurajat, naşterea baronilor, a hoţilor, pentru a asigura forţa economică a partidului, pe atunci cam unic, a baroniadei, cum i s-a mai spus, bazată pe îmbogăţirea ilicită. Cred că în înţelegerea primitivă a sintagmei lui Machiavelli, dacă la asta se gândesc cei ce se acoperă cu ea, atunci ar trebui să se teamă de sensul traducerii, deseori comentat, şi anume: comiterea unor fapte reprobabile, în unele situaţii poate fi justificată, dar moral, niciodată scuzată. Spui că ,,virtutea este doar teorie, mai ales în politică...” Mie nu mi-a plăcut niciodată acest cuvânt. Eu am apreciat o derivaţie, virtuozitate, pe care, cum este şi cazul, am aplicat-o virtuoşilor din lumea artelor, a interpreţilor instrumentişti, unde măsura aplicării este dată de măiestria lor evidentă, palpabilă. Că se foloseşte, de multe ori necontrolat, este o altă treabă, ceva ca şi cu ,,maestre”, acordat prea uşor, uneori chiar la sugestia voalată a ,,maeştrilor” în cauză. Când virtutea vizează latura morală a individului şi este însuşită de un imoral sau chiar atribuită, nu rareori, unor indivizi lipsiţi de onestitate, termenii Onoare, Virtute, îşi pierd sensul consfinţit în dicţionare şi libertatea de a circula în societate, necontrolat, din gură în gură.  
 
Emilia Ţuţuianu: Cum vezi conflictul dintre generaţii? Cum te simţi ca pui de basarabean dezrădăcinat de locurile de baştină?  
 
Boris David: Aşa cum l-am simţit pe pielea mea de adolescent, pe pielea mea de tată cu copil adolescent. Acum, la bătrâneţe, urmărind ce se petrece în jurul meu, încep să mă sperii de perspectivele acestor relaţii dintre copii şi părinţi, dintre copii şi bunici, în viitorul apropiat. Primul imbold a fost de a răspunde prin no comment, acest subterfugiu care ascunde ce?! Un slalom care te poate absolvi, sau descalifica, sau, simplu, o probă voalată de laşitate. Problema este prea importantă şi există, vorba românului, de când lumea. Ceea ce îmi conferă un mic avantaj în a răspunde, este legat de amintirea anilor de adolescenţă şi de incipientă tinereţe, când văd, supărător de clar propria mea atitudine faţă de părinţi, faţă de care port şi acum pe umerii aplecaţi, remuşcarea. E adevărat că, nu-mi amintesc să fi ridicat nici măcar o dată vocea la părinţii mei. Era rodul educaţiei primite de la ei? Era consecinţa greutăţilor prin care a trecut întreaga mea familie, greutăţi la învingerea cărora am participat - nolens volens - ca un copil care-şi idolatriza părinţii încercând să-i imite? Era prematura maturizare dictată de noile circumstanţe? Sau teama moştenită de a răni pe cineva fără de vină, teamă care m-a călăuzit în anii mei de formare ca bărbat?! Toate la un loc, dar asta nu înseamnă că pot fi dat de exemplu. M-au răsfăţat, m-au apărat, m-au susţinut. Şi totuşi, au fost destule momente în care i-am contrazis, nu cu voce tare, dar cu un ton sentenţios, situaţii în care am uitat că sunt aşteptat la masă, la ceva pregătit pentru mine special, că am întârziat fără să-i liniştesc cu un telefon lăsându-i să se frământe pentru siguranţa mea, etc. Şi astea făceau şi fac parte din ceea ce numim conflictul dintre generaţii. Ceea ce nu înţeleg, în general, odraslele în creştere, este că nu există o limită de vârstă pentru încadrarea copiilor în sfânta categorie de ,,copii”. În sufletul părinţilor, doar la moarte se încheie, pentru ei, relaţia părinţi-copii, iar pentru copiii rămaşi, aplecaţi în faţa mormintelor părinţilor, această relaţie, copii-părinţi, ar trebui să persiste. Conflictul între generaţii, nu este o simplă sintagmă, este o realitate, care curge din generaţie în generaţie, sub influenţa unei ,,gravitaţii” nedefinite încă, dar scoasă la iveală de factorul ştiinţific al progresului tehnic şi tehnologic, al revoluţiei continui a vieţii sociale, participării crescânde la tehnicitate a factorului uman. Şi aici stă şi o parte din răspunsul la întrebare, a participării factorului uman ,,tânăr”, pe care îl admirăm, îl susţinem, dar, rămaşi în urmă, ne simţim uneori, chiar des poate, frustraţi şi, din răsputeri încercăm să rămânem în rând cu ei. Există însă şi situaţii, în care, succesele părinţilor, obţinute în tinereţe, sau chiar la o vârstă înaintată, ridică un zid, între generaţii, o atitudine de frustrare a tinerilor, manifestată sub masca ironiei sau, chiar, a dispreţului. N-am fost scutit nici eu de situaţii în care, distanţa, ca să nu-i spun oceanul, o dezrădăcinare cu efecte mascate ale orgoliului, o neîmplinire a viselor tot atât de frumoase pe cât de utopice, iau o formă care se încadrează cu brio în acest atât de controversat ,,conflict între generaţii”.  
 
Emilia Ţuţuianu: Ce părere ai despre tinerii care pleacă şi nu mai revin în ţară?  
 
Boris David: Problema copiilor care pleacă şi nu mai revin în ţară, plecând de la situaţia de la noi, care nu ne place, dar nu-i dăm de cap, este legată, ne place sau nu, de educaţie, de caracterul persoanelor în cauză, de şansa întâlnită, de capacitatea de adaptare a fiecăruia, de succesele materiale realizate. Un succes material nu înseamnă că ai adunat un sac, doi, de valută, căci în asta se măsoară, şi-l iei cu tine în avion şi-l valorifici acasă. Orice succes realizat, indiferent de meridian, este legat de factori locali, de obligaţii, de propria iniţiativă. Sacii cu valută nu-i găseşti pur şi simplu, trudeşti pentru ei. A, că factorul sentimental joacă un rol deosebit, că este intrinsec legat de patriotism, de dragostea sau grija pentru cei rămaşi acasă, este cu totul altceva. Aici individul în cauză trebuie intervievat şi cea ce faceţi cu prietenul nostru, deosebitul prieten, Dimitrie Grama, este un exemplu mai mult decât elocvent, iar Revista Melidonium, jos clopul ardeleanului de împrumut cum am fost eu, face o adevărată muncă patriotică, în cel mai pur sens al cuvântului. Puiul de basarabean dezrădăcinat cum sunt eu, suferă şi suferă nu de ieri, de azi, ci din clipa în care a pierdut copilăria, din clipa în care a cunoscut adevărata faţă a comunismului. Ce a putut simţi un copil de 12 ani într-o coloană de deportare în drum spre Siberia nu poate fi descris cu ajutorul cuvintelor. Chiar de lacrimi nu mai curg, ele inundă sufletul, iar sufletul alimentează memoria. La început, privit cu neîncredere, uneori cu milă, ,,sărmanul” basarabean, cu răbdare, cu sprijinul părinţilor, prin muncă şi multă încăpăţânare, a dărâmat zidul neîncrederii, a răzbit şi, zic eu, a demonstrat cât de român este.  
 
Emilia Ţuţuianu: Ce amintiri te mai leagă de Basarabia copilăriei, acea ţară râvnită, ţară sfârtecată cum o numeşti în cărţile tale?  
 
Boris David: Oricum, nu cele consemnate de Geo Bogza, într-un stil, sau fel, poate, deloc românesc. Bogza n-a văzut sau n-a urmărit decât răul, grotescul, sfânta mizerie. Am mai spus-o parcă, cu respingere privesc astăzi ceva asemănător. Avem o armată de investigatori-creatori, care caută cu sârguinţă răul, mizeria, nu pentru a ne atrage nouă atenţia asupra necazurilor care ne înconjoară, ci pentru a specula mila şi bunăvoinţa vestului cinematografic şi a obţine premii denigratoare sau cel puţin nominalizări. Şi nu sunt singurii… Români ,,aleşi” care ne denigrează ţara, în loc s-o apere, chiar în Parlamentul European, din care cu onoare facem parte. Da, amintirile mele din copilărie, legate de Basarabia, chiar dacă se referă la doar două judeţe, Ismail şi Cetatea Albă, sunt tot atât de frumoase precum cele povestite de refugiaţii basarabeni şi bucovineni de prin toate judeţele Basarabiei şi Bucovinei. Bineînţeles că ale mele vor fi întotdeauna mai frumoase şi cum ar putea fi altfel când eu vorbesc despre bunăstare, despre Dunăre, despre ieşirea la Mare, despre Deltă, despre minunatele lacuri aşezate ca într-un şirag pe malul Braţului Chilia, despre diferitele etnii trăind în armonie. Am pomenit de bunăstare. Chiar era. Oameni gospodari, pământ al recoltelor bogate, gospodării pline de animale şi păsări, familii mari asociate prin rudenie lucrând pământul împreună, dar bucurându-se de autonomie deplină faţă de capul familiei. Dar toate acestea le judec, cu vârsta pe care o am acum, iar despre copilăria şi vacanţele pe care le aşteptam cu sufletul la gură, pregătindu-mi personal ,,bagajele” cu săptămâni de zile înainte, am păstrat amintiri ce nu se pot şterge. Păi să ajungi în braţele bunicului, a toate ştiutorul şi făcătorul, cu cai de rasă cumpăraţi de la nemţii din Șaba sau Leipzig, colonişti şi ei, ademeniţi de Alexandru I, ca şi noi, moldovenii de dincoace de Prut, să pleci cu harabaua alungită ca să cuprindă mai mult din recolta cosită, cu doi cai sănătoşi la tracţiune şi unul de rezervă, în spatele căruţei, cu mine la hăţuri, pregătit mereu să-mi fie îndeplinite toate mofturile, să mai ai şi statut de şcolit la oraş, înconjurat de dragostea verilor mândri de un aşa cocon, ce să mai spun? E prea obositor pentru un om bătrân să păstreze în memorie o astfel de copilărie ireală. Dar ieşirile la Liman, sau la Mare, La Tuzla? Să nu te grăbeşti să te întorci la Ismail cu toată chemarea Dunării de sub Râpa Mănăstirii?! Cred că spune mai mult decât ceea ce aveam de povestit după întoarcere, stârnind invidia copiilor de clasă, de joacă. Da, copilăria mea fericită rămâne ca cea mai sublimă parte a parcursului meu prin viaţă. Şi toate acestea s-au prăbuşit ca la cutremur, cutremurul unui rapt politic, al alungării de pe pământurile natale, cu un bunic, nea Ştefan - Nemţeanul, fără mormânt, zăcând undeva pe drumul pohodului, pe pământ străin, fără cruce, cu un glonţ în ceafă.  
 
Emilia Ţuţuianu: Ai publicat şi poezie. ,,Du hast mir wie mit himmlischem Gefieder / Am heissen Tag die Stirne sanft gekühlt” Mă ai pe mine ca cu penaj ceresc/ În zilele calde uşor fruntea e răcită” spunea Goethe – cum ai ales calea poeziei sau poate cum te-a ales poezia, dragă Boris?  
 
Boris David: Cred că atracţia pentru frumos, în general, şi pentru chipurile gingaşe care se învârteau în jurul nostru, al băieţilor, în particular. În plus, cum am mai spus-o parcă, muzicalitatea poeziilor recitate de mama, cu mine în braţe. Când eram mic, nu-mi plăcea să recit, nici să învăţ poezii. Dar pe la 16 ani, când mi s-a năzărit să ,,fac” şi eu poezii, de dragoste, bineînţeles, tot auzind pe la ,,literaţii” din cercul meu de influenţă, de plagiat, mi-am propus nici să nu mai citesc poezii ca să nu cad în păcat. De scris, însă, am continuat să scriu, pe ascuns, să ,,inventez” fraze tip, bune de plasat la ocazie, nu plagiate, ci personale. De teama că foile m-ar putea deconspira, le rupeam. Cu toată îmbătrânirea memoriei şi azi recitesc în gând din versurile care nu au fost niciodată dedicate unei persoane anume. Mi-e dor de această înţelepciune, vorbesc de dedicaţii, dar regret distrugerea primelor mele zvâcniri literare. O singură dedicaţie, la bătrâneţe, care, izvorâtă dintr-o frumoasă prietenie, unică cum i-am spus, s-a terminat din păcate în coadă de peşte. Au fost momente când mă tenta să-i citesc şi eu ceva lui Titus, dar renunţam pe loc, din acel respect, cam exagerat îmi pare astăzi, faţă de cel pe care îl admiram fără rezerve. Şi bine am făcut. Cine ştie ce atitudine ar fi luat amicul meu faţă de mine, cu trecerea timpului?! Făcând lobul peste ani, vorba lui Gogu Viziru, pot să mă felicit. Prin întoarcerea ploieşteană făcută de Titus, prin aservirea sa faţă de sistem, pentru o viaţă mai bună, l-am pierdut, sau el m-a pierdut, de fapt a pierdut doi dintr-un foc, pe mine trădându-şi crezul din adolescenţă şi pe prietenul lui, profesorul de istorie Dinu Constantin, când, pentru a colora puţin romanul Străinul, l-a folosit drept model pentru un personaj caricatural, cu un ,,ot” în faţă. Iartă-mă, ţi-am spus că uit că nu suntem la taclale, la o cafea, cu toate că m-ar încânta, şi o iau razna. Aşa au început scrierile mele în versuri, mai mult de reporter decât de poet în devenire, poezii care semnalau, de fapt, trăiri personale reale, dar nu numai, căci eram un neobosit observator a celor ce se întâmplau în jurul meu prezentându-le la persoana întâia.  
 
Emilia Ţuţuianu: Cum au reacţionat prietenii faţă de preocupările tale poetice?  
 
Boris David: Când, mult mai târziu au intrat pe mâna curioşilor, apropiaţi sau critici neutri, au apărut şi inerentele întrebări, cu despre ce?, sau despre cine?, sau cui ?erau adresate. Răspunsurile mele erau cotate ca fiind enigmatice, iar zâmbetul cu care le însoţeam, accentua şi mai mult curiozitatea. Aşa am ajuns să mă simt un fel de ,,vinovat fără vină” şi să suport stoic consecinţele stigmatului. La un moment dat, sătul de atenţia cu care eram urmărit şi apoi caracterizat prieteneşte, am răbufnit, dar tot în lumea mea ascunsă am aruncat toată furia mea prin versuri, în acea poezie imposibil de publicat, ,,M-au luat...”, pe care, din neatenţie am scăpat-o în site, într-unul din ciclurile Amalgamului. Nu ştiu ce mi-a venit şi, deunăzi, i-am citit-o Margaretei, care cu exclamaţii ca vai!, sau nuuu..!, m-a sfătuit s-o şterg. Cum de site se ocupă tânărul meu prieten Florin, creatorul site-ului, i-am citit-o şi lui. La cei 23 de ani ai lui, a avut o reacţie total diferită de a Omei, cum îi spune Margaretei. Casa noastră a răsunat de hohote de râs provocate de încântare. Şi acum mă întreb dacă trebuie sau nu s-o elimin din creaţia mea literară, existând, totuşi, păreri total opuse. Uite-aşa m-am strecurat eu cu versurile mele şi mă-ntreb retoric, un termen la modă ca şi cu punct şi virgulă, a avut sau nu vreun rost?! Răspunsul a venit prompt, din cuget şi simţire: da, a avut un rost! Mi-a dat cea de a doua sau a nu ştiu câta şansă, după ce destinul m-a hărăzit cu rele, distribuite selectiv pe etapele de vârstă. Am reuşit să umplu timpul rămas liber după o pensionare politică prematură... Eu eram de pensionat la 60 de ani?! Nu! Eram plin de vervă, în mijlocul radiaţiilor de care mă îndrăgostisem, în loc să mă tem de ele.  
 
Emilia Ţuţuianu: Printre pasiunile tale se numără şi tenisul, poţi să ne destăinui câte ceva despre frumuseţea acestui sport şi despre cum te-a cucerit?  
 
Boris David: Am încercat din toate câte puţin, iarăşi vorba lui Iglesias. Am încercat atletismul cu marele campion decatlonist Kiss, un fel de tată, nu antrenor, după felul cum avea grija noastră,pentru proba de garduri; am mers la înot cu minunatul antrenor Micki Bácsi pentru liber şi spate; am mers, împreună cu doi colegi, Orest şi Liviu, la baschet sub conducerea lui Katiala Nagy, fratele pivotului României Liviu Nagy, prieten bun, de altfel, cu mine. Da, din toate câte puţin, fără nici o intenţie pentru sportul de performanţă. Prin amiciţia cu Sanyi Beretzki, campion naţional la înot la liber, am intrat într-un cerc restrâns de amatori de ping-pong. Beretzki era imbatabil. Nu mă angajam în nimic, prea avid de libertatea de mişcare. La facultate am început cu volei şi cu baschet, dar cum foamea din acei ani nu putea fi compensată cu ceva ciocolată primită la antrenamente, asta pe de o parte, şi apariţia intempestivă a muzei, chiar de la examenul de admitere, pe de altă parte, a pus capăt bunelor intenţii. De tenis, la Timişoara, nu se prea făcea caz. Jucam deseori ping-pong cu muza, pe care am convins-o să abandoneze ideea cu handbalul, la mare modă. N-o puteam lăsa pe mâna unor arătoşi, îmbătaţi de aplauze, dornici să aibă pentru însoţire şi o echipă feminină. Să nu uităm, pe atunci handbalul timişorean era de talie mondială, iar ,,artiştii” reprezentau un pericol real pentru simplii amatori. Pentru reuşită, mă felicit chiar şi acum. A fost frumos, dar fără tenis.  
 
Emilia Ţuţuianu: Să înţeleg că tenisul a ocupat un loc special pentru tine? Povesteşte-ne despre pasiunea ta pentru acest sport.  
 
Boris David: Tenisul a început pe şantierul de la Ştei. Sovieticii au făcut, pe lângă o sală de sport şi un bazin de înot, şi teren de tenis. Au început ei să joace, ne-am alăturat lor şi am prins drag. Un sport individual extraordinar, îl joci cu adversarul în faţă, pe cont propriu. Că se poate juca şi la dublu, extrem de spectaculos mai ales la dublu mixt, este altceva. Dar confruntarea la simplu aduce a şah. Mi-am procurat ceva echipament, dar am început cu o rachetă din lemn, aşa era în toată lumea, veche, dezechilibrată, cu un racordaj din fir de nylon de pescuit, dependent la întindere de temperatură de afară, adusă de acasă de Marga. Cum nu mai jucasem, mă făleam cu ea fără să-mi dau seama ce catastrofal jucam. Pofta era însă stârnită, mai ales după ce fosta extremă de la Poli Timişoara, topograf şi mare amator de tenis, Djoka Glisic, l-a adus pentru demonstraţie pe Ţiriac! A început goana după echipament, după rachetă şi mingi englezeşti, tenişi de pe la noi şi tot ce ni se sugera pentru a progresa în noua pasiune. Transferul la Bucureşti a însemnat înscrierea la Club, jocul pe terenuri profesioniste, parteneri pe măsură printr-o selecţie la faţa locului, echipe, ambiţii, rivalităţi. Epoca rachetelor din lemn, chiar dacă erau Dunlop sau Slazenger, era pe sfârşite. Rachetele grele, de cca. 400 de grame nu-şi mai găseau amatori şi nici cumpărători. Cele noi, din aluminiu sau, cu timpul, din grafit combinat cu titan sau magneziu, sau Dumnezeu mai ştie din ce, superbe, echilibrate, învârtindu-se în jurul a 300 de grame, aduse de jucătorii profesionişti, erau si rare şi scumpe. Nu exista însă preţ pentru aşa ceva, ca in dragoste, de altfel… Am progresat, mi-am făcut parteneri-prieteni, am atras-o pe Marga, am participat la toate marele confruntări ale naţionalei, am suferit alături de Năstase-Ţiriac, ştiam toate clasamentele, învăţasem să caracterizăm un mare jucător. Ce era la judecata noastră ! De fapt România intrase în topul clasamentelor, lupta de la egal la egal cu stăpânii tenisului mondial. Ilie era unanim recunoscut drept marele artist al tenisului, am participat la trei finale de Cupa Davis, ce mai ?! Marga, ştiind totul despre tenis, dar neparticipând efectiv, mă menaja. Aveam programul meu, ştia pe unde dispăream, nu dorea, încă, să încerce marea cu degetul, se mulţumea cu plăcerea afişată de mine. Mă descurcam binişor pentru un amator, am plecat în Africa, am jucat tenis şi în Tanzania şi în Mozambic şi, visul oricărui amator, am adus o cupă acasă, câştigată nu oricum, ci în faţa Margaretei. Marele blond devenise ,,Năstase de Moçambique”. Familia ambasadorului, ignorând faptul că partenerul meu era un portughez din Africa de Sud, a venit in corpore să mă aplaude. A fost superb! La întoarcere am reluat tenisul pe terenurile de la Operă, până când, într-o duminică de august 1989, am găsit vestiarele devastate, oficial, de o echipă a securităţii, care cu sârguinţă pregătea securitatea zonei. Eram peste drum de ,,cazemata” lui Ceauşescu, pe Ştirbei Vodă, unde de 23 august urma să aibă loc defilarea, în faţa balconului. Scena mi-a lăsat un gust amar. A urmat o mutare la Baza Tineretului, cu terenuri de tenis şi bazin de înot, de pe Kiseleff şi o reluare, în draci, a preocupărilor sportive. Condiţiile din incinta bazei fiind excepţionale şi când a împlinit 63 de ani am convins-o să încerce. A fost de bun augur. A mers strună, mândră de aptitudinile pe care, zicea ea, le-a irosit renunţând la handbal. ,,Aveam o foarte puternică lovitură la poartă…” ,,Vezi să n-o experimentezi şi aici, terenul fiind cam limitat în lungime”. Am introdus o zi e săptămână pentru jocul la dublu, şi mi-am rezervat două pentru mine, pentru confruntările între bărbaţi. A progresat mult. Cam pe vremea aceea, jucând pe terenurile concesionate de Gogu Viziru la Steaua, Gogu, mi-a sugerat să-mi arunc racheta şi să cumpăr una adevărată. Am aruncat Slazenger-ul de lemn, superb dar greu, am cumpărat un Head la modă, unul de 300 de grame şi cum orice aveam îi plăcea şi ei, am mai cumpărat unul şi ei. Efectul a fost pe măsură. Au dispărut durerile din cot, epicondilul cum îi spuneam, a crescut nivelul jocului, Marga şi-a îmbunătăţit lovitura de dreapta obţinând puncte preţioase în faţa unor adversari ambiţioşi, care nu prea uzau de fair play în faţa doamnelor. A fost o soluţie extraordinară pentru petrecerea timpului liber. Dar, cum toate se termină pe neaşteptate, Marga, jos pălăria dragi femei, la duş, în condiţii excepţionale, n-a renunţat la nimic din tabieturi: jos papucii de baie, jet de apă la refuz, tot felul de smârcuri lunecoase şi o trântă ca la carte. O fractură la încheietura mâinii stângi, repetate tentative de reparaţie la urgenţă, complicaţii, suferinţă şi, inerent renunţarea. O perioadă de recuperare lungă şi, ce era să fac, am intrat şi eu în jocul tandemurilor şi am renunţat. Ca să nu fie atât de simplu, probleme şi la mine, vârsta nu iartă şi, iată-mă, stând cuminte la televizor, pentru a-mi plânge de milă. Plânge şi ea, dar asta nu-mi usucă lacrimile…  
 
Emilia Ţuţuianu: Ce ar trebui să facă cineva ca să depăşească un moment critic?  
 
Boris David: Of… La 85 de ani, am adunat destule ,,momente critice” şi nu ştiu dacă încercând o mediere a lor, aş putea ajunge la o definiţie cuprinzătoare a stării sufleteşti care te cuprinde. Cauze diferite, pot provoca stări diferite. Diversitatea cauzală, să mă întrerupi dacă psihologul din tine se izbeşte de ageamiul din mine, este nedefinit de mare şi atunci trebuie, cu toată gravitatea situaţiei, să devii analitic. În primul rând, momentul critic este urmarea unui ,,cutremur” recent sau este o reacţie întârziată la ceva rămas în subconştient, aparţinând unui cutremur lăsat de izbelişte, cu sau fără bună ştiinţă şi manifestat, fără intervenţia subiectului, pe principiul fizic al remanenţei, ca cea magnetică, să zicem. Pare o aiureală viziunea mea dar, fără să vreau, sunt sclavul vechii mele profesii, de inginer de cercetare. Ar fi trebuit să-ţi pun eu această întrebare. De ce?! Pentru că în vasta mea experienţă de viaţă nu am reuşit să ies din impas şi poate chiar din cauza structurii mele sentimentale labile. Iar căpoşenia mea proverbială m-a împiedicat să cer ajutorul cuiva, neutru, înţelept. Da, mă întorc la caracterul ultra analitic al soluţiei căutate, la descifrarea nepărtinitoare a cauzei, la încercarea de înlăturare a acesteia pentru a împiedica din capul locului, într-un viitor, apropiat sau depărtat, apariţia ,,fenomenului” remanenţei, al refulării subconştientului. Nu ştiu, cred că am luat-o razna. Când se întâmpla să-i scriu o scrisoare Margaretei, viitoarea mea soacră, mamă grijulie, cenzurând conţinutul epistolei, o întreba: „Ce-s cu năzbâtiile astea din care omul nu pricepe nimic?!”... Mama, nu înţelegea scriitura mea, unchiul de la Timişoara, nu suporta pletele mele. A trebuit să trag de unul singur şi… am reuşit.  
 
Emilia Ţuţuianu: Cum priveşti o restaurare a monarhiei?  
 
Boris David: Timişoara a deschis calea pe care Bucureştiul lui Iliescu a închis-o, cu sprijinul lui Gorbaciov şi complicitatea SUS, tacită, dar tot la Malta împlinită, culmea ironiei, ca în 1943. Poate că sunt subiectiv, dar memoria mă duce la anii copilăriei mele fericite. Am să-l parafrazez pe Dimitrie, spunând: Locul meu de vecie este Ismail, pentru că mie mi-au spus alţii dinaintea mea ca acolo şi numai acolo este Paradisul, locul copilăriei mele fericite. Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare.  
 
Emilia Ţuţuianu: Cum vezi, cum îţi doreşti viitorul României?  
 
Boris David: Îngrozit, uneori. Dacă baleiez amintirile celor petrecute pe parcursul a 85 de ani, foarte bune, catastrofale, acceptabile din punctul de vedere al supravieţuirii, frumoase şi pline de speranţe, chiar şi utopice, peste aşteptări, mereu sprijinite sau încurajate de fluctuaţiile istoriei, pun la bătaie patriotismul alor mei, insuflat şi mie, văd visul meu împlinit, o Românie Mare care mi-a asigurat o copilărie fericită, ceea ce nu-i puţin. M-am născut într-o Românie Mare, am apucat vremea Regatului României, am fost Străjerul Regelui, am visat să ajung Cercetaş, am scăpat printr-o minune divină din Pohodul na Sibir. N-am pierdut speranţa în reinstalarea Monarhiei în frunte cu Mihai I, am fost prezent la protestul adolescenţilor din curtea Liceului Gojdu din Oradea, am înţeles cursul absurd al lucrurilor şi m-am pus pe treabă, am iubit viaţa şi oamenii fără nici o urmă de şovinism, m-am îndrăgostit de profesia aleasă, am urmat fără ezitare chemarea vârstei, am stăruit pe lângă rezerva manifestată de Muza de la facultate, înfruntând ironiile foştilor mei colegi şi prieteni, am construit o familie, am îmbătrânit visând la amintirile unui trecut trăit cu toată fiinţa mea… După un asemenea parcurs este normal să fiu, totuşi, optimist. România a risipit mult din bogăţiile ţării, dar mai are multe de arătat scepticilor şi mai ales colonialiştilor moderni. Oricât de utopic pare, eu visez o Românie neutră, fără angajamente umilitoare, fără porniri belicoase impuse de alţii, cu Prutul secat de dragostea de frate, cu libertate pe gustul nostru, de neam vechi şi mândru. Vorba versului, ,,Asta ţi-o doresc !...” Dar tu nu m-ai întrebat doar ce îmi doresc eu pentru viitorul României, ci cum văd acest viitor. Viziunea mea privind viitorul României pleacă inerent de la prezentul umilitor pe care-l trăim. Să ai în mână ”Revoluţia de la Timişoara” şi s-o deturnezi, cât ai bate din palme, să înscenezi evenimentele de la Bucureşti, pentru a urma nu numai ambiţia personală, dar şi planurile fostei Uniuni Sovietice, cu sprijinul omului păcii Gorbaciov şi acordul Vestului Sălbatic, pus la punct la Malta, ca o ironie la adresa istoriei anului 1943, să susţii aberanta Faţă Umană a Comunismului şi a rolului unui Conducător Înţelept, şi să nu te trezeşti, Tu, Popor Român, cum poţi să vezi altfel decât în negru! Un alt preşedinte, dar tot de structură comunistă, stă un mandat şi nu mişcă un deget pentru a lămuri problema sfârtecatei Basarabii, a vecinătăţii cu Ucraina hrăpăreaţă, a problemei Insulei Şerpilor şi a zăcămintelor din Marea Neagră şi se ,,retrage” cu toate onorurile unui fost preşedinte. Nimic mai convenabil. Şi în final, pentru a rotunji acest sfert de veac, o caricatură de preşedinte, tot unealtă comunistă, susţinut în fel şi chip de întreg Vestul Lumii Democrate, împotriva tuturor principiilor democraţiei. O ţară cu o industrie distrusă de aberaţiile unui Petre Roman, transformată într-o Grămadă de Fier Vechi, cu o libertate iluzorie de gândire straşnic păzită de fosta, dar aceeaşi securitate.  
 
Emilia Ţuţuianu:O viziune deloc optimistă, încurajatoare...  
 
Boris David: Din păcate, mă fac să pierd speranţa într-o Românie precum cea dorită. Drumul mă obligă să întrevăd un viitor deloc roz. O colonie subjugată economic. Primele mişcări au fost, se pare, făcute. Sumbră încheiere a unui interviu acordat unei tinere minunate, patriotă, literată de anvergură, creatoarea excelentei reviste Melidonium, o mândrie a publicisticii, recunoscută unanim. Rămân onorat dragă Emilia, inegalabila mea prietenă…  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
INTERVIU DE EMILIA ŢUŢUIANU:O VIAŢĂ DE OM ŞI UN NUME: BORIS DAVID (III) / Emilia Țuţuianu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1515, Anul V, 23 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Emilia Țuţuianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Țuţuianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!